Povestea episcopului mâncat de șoareci
Pe o insuliță renană, aproape de Bingen, există un turn, despre care se spune că ar fi fost locul unde crudul și hainul episcop Hatto I și-ar fi găsit cumplitul sfârșit. În expoziția care îi este dedicată acesta apare totuși și în ipostaza de politician tacticos și fără scrupule.
Ce ne relatează poveștile? Arhiepiscopul Hatto din Mainz (~850-913) ar fi avut o concepție aparte despre generozitate. Pe vremea când domeniul lui ar fi fost lovit de foamete, sărmanii oameni ar fi venit la el și ar fi cerșit pomeni din bogatele magazii cu grâne ale prelatului. Episcopul i-ar fi închis atunci într-un șopron, căruia i-ar fi dat foc. Atunci s-au auzit multe țipete de moarte, la care episcopul ar fi comentat:“Auziți cum șuieră șoarecii pe dedesubt?”
Cel puțin așa spune legenda care în secolul al XIX-lea a inspirat scriitori precum Clemens Brentano sau Victor Hugo. Mai ales pentru că aceasta conține, desigur, și o morală:nici n-a apucat episcopul să-și termine bine cuvinte, că îndată au năvălit asupra sa sute de șoareci. Atunci ar fi luat-o la fugă, ascunzându-se într-un turn care și astăzi mai se vede pe insula renană din fața unei părți a orașului Bingen numită Binerbrück. După ce episcopul s-a ferecat în turn, rozătoarele tot au găsit o cale să pătrundă și l-ar fi mâncat de viu.
Pe urmele nucleului acestei teribile povestiri dorește să meargă și expoziția “Glanz der späten Karolinger”, “Strălucirea ultimilor Carolingieni”, din muzeul diocezei Mainz. Personajul principal este, bineînțeles, arhiepiscopul Hatto I, în funcție între anii 891-913, care și-a făurit ce-i drept o carieră remarcabilă, care l-a purtat de la poziția de abate al mănăstirii benedictine din Reichenau până la cea de cancelar general al imperiului Franc de Est. Si pentru că rolul istoric al lui Hatto nu poate scăpa de umbra legendei turnului cu șoareci, nici muzeul domului din Mainz nu a renunțat la aceasta, deși controversatul episcop a avut mult mai multe de oferit istoriei.
În plus, nici culegătorilor de basme nu le-a fost întotdeauna clar despre care Hatto era vorba de fapt. O bună bucată de vreme protagonistul pățaniei cu șoarecii a fost Hatto al II-lea, în funcție în Mainz până în jur de 970. Există totuși motive întemeiate să credem că propaganda negativă foarte zeloasă l-a lovit din plin pe primul purtător al numelui Hatto.
În primul rând pentru că arhiepiscopul era un actor principal în urzelile care zguduiau imperiul Franc de Est, foarte slăbit. Hatto I era printre cei mai apropiați asociați ai ultimului carolingian, Ludwig, poreclit și copilul (das Kind), ceea ce ne spune câte ceva despre capacitățile sale de guvernare. În realitate acesta nu era decât o marionetă în mâinile lui Hatto și ale altor principi.
Hatto era într-adevăr un om politic pe cât de abil, pe atât de lipsit de limite. Acesta s-a folosit cu succes de resursele bogate de care dispunea și de titlurile sale nobiliare pentru a scăpa imperiul de apusul care îl pândea. Pentru a-i asigura protecția, acesta i-a luat partea lui Ludwig împotriva clanului Babenberger. Clanul țintea prin conflictele provocate nu doar puterea în regiunea Main, ci chiar și coroana imperiului franc, al cărui lider suferea de pe urma unor labilități.
Hatto însă, susținător al carolingienilor, a decis să pună capăt urzelilor prin propriile metode. I-a asediat pe răsculați chiar în propriul castel. Atunci când Adalbert, membru important al clanului, a venit să poarte negocieri cu episcopul, acesta l-a atras într-o capcană și l-a luat imediat prizonier. La scurt timp după aceea Adalbert a fost și decapitat. Dar tronul imperiului franc, nucleu al viitorului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, a fost ocupat după moartea lui Ludwig de către Konrad I, punând astfel capăt epocii carolingiene și inaugurând-o pe cea a conradiniene.
Astfel de intrigi nu erau în vremea aceea percepute nici cu stupoare, nici cu oroare. La fel ca la expoziția care il onorează, este foarte posibil ca în epoca sa episcopul să fi fost cu totul într-o lumină favorabilă. Până la urmă datorită lui au fost reconstruite și zidurile Mainz-ului, ceea ce a protejat decisiv orașul în fața hoardelor de vikingi.
La Mainz au sosit câteva opere spectaculoase, cum ar fi de pildă Evangheliarul din Passau, cu scrierea lui bogat ornamentată, sau biblia călugărului Tuotilo de la St. Galler, cunoscută pentru incrustațiile din fildeș, o piesă unică ce a aparținut si lui Carol cel mare, și episcopului despre care am vorbit. Hatto a fost cu sigurantă un om cultivat. Este autorul unei cărți despre sfânta Verena în care folosește latina la standardele sale clasice, lucru mai rar în evul mediu timpuriu.
Mai presus de toate a fost un politician isteț. Nu degeaba după moartea sa, în vremea lui Konrad, imperiul incepuse să o ia din nou la vale. Amintirea lui Hatto, mare sfetnic carolingian, a inceput să cadă în dizgrație in vremea saxonilor ottonieni, când reprezentările literare sau vizuale i-au cam ponegrit imaginea, în contrast cu sursele din propria-I epocă.
Din păcate legendele care pun accent pe personalitatea sa dezagreabilă și pe comportamentul său terifiant sunt cele care au rămas mai cunoscute și mai atractive. Mai menționăm doar că infamul turn în care acesta ar fi fost devorat de șoareci este un turn de graniță care supraveghea colectarea taxelor vamale și a fost ridicat abia în secolul al XIV-lea. Probabil s-a făcut și o confuzie lingvistica, insărcinarea acestui avanpost, muta(germana veche:taxă de drum), fiind transformată treptat in mautși reinterpretată ca invazie de șoareci (Maus-Mäuse) de către autorii romantici.
sursa:Die Welt
