Povestea chilienilor aduşi de Ceauşescu în România. Juan Retamal, refugiat politic: „Am fost schimbat pe doi disidenţi români“
După lovitura de stat condusă de Augusto Pinochet în 1973, România a acceptat să primească câteva mii de refugiaţi din Chile. Comunitatea chiliană s-a integrat rapid, s-a simţit ca acasă. Românii şi chilienii au muncit şi au petrecut împreună şi chiar au format familii mixte. După 1990, unii dintre refugiaţi au plecat, dar alţii încă trăiesc româneşte, în Drumul Taberei sau aiurea.
Probabil că fiecare cartier din Bucureşti are povestea sa. Dar Nicoale Dragu (67 de ani) o ştie cel mai bine pe cea a chilienilor veniţi în România la începutul anilor ’70, cazaţi în Drumul Taberei, pe strada Râul Doamnei. Sunt două blocuri ca oricare altele, gri şi cu tencuiala căzută ici şi colo. Spune că staţia Râul Doamnei – care va fi cândva capăt de linie de metrou – ar putea la fel de bine să se numească „La chilieni“. Aşa a rămas vorba.
Nicolae Dragu trăieşte în micul cartier bucureştean al chilienilor din 1972. I-a văzut cum au venit, cu mic, cu mare, fără să ştie exact unde au ajuns. La început, erau timizi şi nu interacţionau cu românii. S-au adaptat uşor-uşor. S-au împrietenit cu toţi românii, chiar şi cu cei care ar fi strâmbat din nas când au auzit că vor avea vecini de peste mări şi ţări. Amintirea cea mai dragă lui Nicolae Dragu, care-i trezeşte un zâmbet larg şi-i înmoaie vocea, este aceasta:într-o zi însorită, două autobuze pline-ochi cu copii chilieni, agitaţi şi gălăgioşi, pornesc spre grădina zoologică din Băneasa. O activitate lejeră prin care partidul dorea să îi apropie mai mult de noua lor ţară. La întoarcere, parcarea din jurul blocurilor s-a umplut de zumzăitul copiilor – două cuvinte în română, trei în spaniolă –, uimiţi de ce-au văzut:urşi şi lupi! Nemaipomenit! Dacă n-ar fi fost aceşti copii, cartierul Drumul Taberei ar fi fost mai plicticos, este convins Nicolae Dragu. Chilienii au mai schimbat puţin ritmul vieţii. Şi, adaugă el, în glumă, şi ritmurile muzicii care răsuna tare, până noaptea târziu.
Primii chilieni la Bucureşti
Chilienii au început să fie primiţi de la începutul anului 1974. Până pe 30 mai, sosiseră deja primii refugiaţi. Într-o notă informativă se arăta că din cele 766 de persoane care au primit aprobare de stabilire în România, au fost primite 169. Dintre care 12 chilieni deja fuseseră încadraţi în muncă, iar 16 aşteptau formularele de angajare. Nu ajunsese nicio persoană marcantă. Niciun lider al vreunui partid chilian sau vreun activist „cu munci de răspundere“, ci numai patru profesori universitari, despre care se semnala că ar fi comunişti. Refugiaţii au fost cazaţi în blocuri separate, în cartierele Drumul Taberei şi Militari. Blocurile erau noi, iar apartamentele, confort II – de 37 şi 43 de metri pătraţi –, mobilate cu toate cele necesare. La parterul blocurilor se găsea un punct sanitar şi unul de documentare, echipat cu materiale despre România în limba spaniolă. Să înţeleagă bine unde au ajuns.
„La şcolile din apropierea blocurilor se făceau cursuri de limba română. Mergeau şi copiii, şi părinţii. Copiii au învăţat chiar repede. Cu adulţii era mai mare bătaia de cap“, îşi aminteşte Juan Retamal, refugiat politic chilian în România din 1975. De altfel, copiii au fost incluşi imediat în sistemul de învăţământ şi de îngrijire a copilului.
Chestiuni banale, administrative
Adulţii au fost încadraţi în muncă în funcţie de specializarea lor. Fireşte că profesiile erau diverse, de la profesori universitari, la muncitori necalificaţi – funcţionari, actori, ziarişti, vopsitori autoturisme, şefi de staţie de cale ferată, tehnicieni în uleiuri comestibile, inspectori de igienă, bibliotecari, coafeze, redactori de ştiri de televiziune, cizmari şi contabili. S-a găsit un loc pentru fiecare, după nevoi. Până la angajare, perioadă care se putea prelungi la şase luni, guvernul a fost generos cu nou-veniţii. A stabilit o indemnizaţie lunară de cel mult 2.500 de lei de persoană, precum şi o aşa-numită primă de echipare de 3.000 de lei, care era acordată numai o dată, la sosire. În cazurile speciale, statul român se putea angaja să suporte transportul internaţional. Toate aceste cheltuieli aveau să fie plătite din fondurile Frontului Unităţii Socialiste şi din rezerva Consiliului de Miniştri.
