Povestea biscuiților - de la ferment pentru bere, la delicatese
Radio România Cultural și Revista Historia, prin vocea Danielei Ivanov, vă aduc un proiect cultural inedit „Povești parfumate”
Nu e copil pe lume sau adult nostalgic care să nu iubească biscuiţii, în orice formă: dulci, picanţi sau săraţi, tari sau pufoşi, mărunţi cât un nasture, pătraţi sau rotunzi, cu vanilie, cu ovăz, cu unt, sau cu ciocolată. Biscuitul este şi va rămâne un moment de plăcere, savurat într-o pauză sau înmuiat, dimineaţa, în ceaşca cu cafea.
Asculta cu ilustratie muzicala
În direct puteți asculta în premieră ON AIR, pe postul Radio Romania Cultural de luni până vineri, de la ora 17.00, iar pe site-ul nostru găsiți înregistrarile împodobite și cu imagini.
Cine-i studiază pe clasicii Antichităţii trebuie să ţină aproape o farfurie cu biscuiţi ca sursă de inspiraţie. Pentru că nu altceva aveau în farfurii pe vremea lui Pericle filosofii atenieni să-şi condimenteze maieutica. Grecii au inventat şi obleios, adică gofra numită de romani alita dolcia. Şi tot grecii au creat dipyres, adică aluatul copt de două ori. Exact asta şi înseamnă cuvântul biscuit, descoperit prin izvoarele medievale de secol X;panis biscotus, adică pâine coaptă de două (sau mai multe) ori, mama tuturor biscuiţilor cu care s-au îndulcit mai toate întorsăturile istoriei.
Ideea gastronomică de a amesteca aluatul cu alte produse (seminţe, miere sau fructe) este mult mai veche. Zahărul (sakharon, după cum îl pomenea Dioscorides în sec. I d.Hr.) a apărut în reţetă mult mai recent, întrucât ingredientul este relativ nou în bucătăria europeană (în Antichitate era folosit doar ca medicament). Însă biscuţii sunt mult mai vechi şi nu sunt patent european. În China se găteau sub forma de bao bing, iar bucătarii Orientului Mijlociu făceau qattaif (astăzi o fastuoasă şi delicioasă prăjitură). În picturile tombale ale faraonului Ti din a V-a dinastie egipteană se poate vedea un patiser care aţâţă focul unde se coc nişte prăjituri.
