Polonia, o ţară care investeşte masiv în Istorie

Se spune despre o țară că se dezvoltă dacă cifrele arată că PIB-ul crește, dacă investește în infrastructură, autostrăzi, căi ferate, drumuri, poduri, trenuri de mare viteză, noi aeroporturi, dacă se creează locuri de muncă, dacă crește consumul. Dar ce se poate spune despre o țară care investește substanțial și în Istorie?

La o intersecție lângă gara din Gdansk este un monument poate mai puțin observat de cohortele de turiști avizi să ajungă cât mai repede în centrul orașului vechi, pentru a se bucura de ceea ce este trecut în ghidurile de călătorie din toată lumea drept neapărat de văzut.  

Totuși, câteva clipe petrecute aici sunt necesare pentru că este vorba despre două vestigii istorice care definesc simbolistica orașului, dar și a istoriei întregului continent. Sunt două bucăți de zid, una din Zidul Berlinului, alta din zidul fostului șantier naval „Vladimir Ilici Lenin”. În spatele zidului șantierului comunist s-a născut Solidaritatea. În august 1980, Lech Walesa devenea liderul muncitorilor intrați în grevă, iar protestul va fi câștigător și va duce la o succesiune de evenimente care vor schimba soarta lumii. Autoritățile comuniste vor fi nevoite să recunoască existența sindicatului independent. În ciuda legii marțiale introduse în 1981 și a interzicerii Solidarității, drumul spre libertate fusese deschis. Sfârșitul comunismului a venit în 1989, Zidul Berlinului cădea în noiembrie același an. Ceea ce a început la șantierele navale din Gdansk prin înființarea Solidarității se încheia prin prăbușirea Zidului Berlinului, nouă ani mai târziu.

De aici, monumentul reprezentat de cele două bucăți de zid, care astăzi înscriu într-un spațiu de câțiva metri pătrați reperele istoriei europene a secolului trecut.

Prima breşă în lumea comunistă 

Tot la Gdansk, pe atunci Danzig, a început, pe 1 septembrie 1939, Al Doilea Război Mondial. Aici, în portul Danzig, nava de luptă „Schleswig-Holstein” lansa, la ora 4:48, prima salvă a celui de-Al Doilea Război Mondial, atacând garnizoana poloneză din peninsula Westerplatte.Timp de șapte zile, garnizoana Westerplatte a rezistat, devenind un simbol pentru Polonia atacată de trupele germane.

Uneori, Istoria se concentrează într-un singur loc. Gdansk este unul dintre ele. Orașul unde a început Al Doilea Război Mondial. Care a fost distrus aproape în întregime la sfârșitul conflagrației. Care a cunoscut nazismul și comunismul. Care a reușit prima breșă în lumea comunistă prin crearea Solidarității.

Centrul European Solidaritatea se profilează în panorama orașului ca o enormă carcasă ruginită de vapor. Este construit chiar în curtea fostului șantier naval „ V.I. Lenin”, iar intrarea se face prin celebra Poartă nr. 2, păstrată în forma originală, inclusiv cu cartelele de pontaj gata să marcheze, ca în 1980, începutul și sfârșitul zilei de muncă.

Construcția propriu-zisă, care servește ca muzeu, bibliotecă și centru cultural, este realizată dintr-un oțel special, COR-TEN, care capătă în timp un strat de rugină, dar numai la suprafață, fără a pătrunde în profunzime. Aspectul este spectaculos, de navă abandonată sau de navă aflată în construcție, înainte de vopsire. Normal, ne aflăm pe un șantier naval.

De altfel, dincolo de suprafața muzeului, șantierul construiește și acum nave, iar macaralele portuare își fac în continuare treba. Mai puțin câteva care au fost declarate ca aparținând patrimoniului istoric.

Incursiune în istoria anilor ’70-’80 

La intrare, lângă Poarta nr. 2, e monumentul dedicat muncitorilor uciși în revolta din 1970. O victorie a grevei din 1980 – pentru că Solidaritatea a obținut atunci ridicarea acestui monument, fiind primul memorial al victimelor comunismului construit chiar în timpul regimului comunist.

Piatra de temelie a Centrului a fost pusă în 2011, inaugurarea având loc în 2014. Costurile, 54 de milioane de euro, au fost asigurate din fonduri europene și din finațări ale orașului Gdansk în proporții aproape egale. Expoziția permanentă, desfășurată pe mai multe etaje în corpul navei ruginite, este o incursiune în lumea comunistă a anilor ’70-’80, până la sfârșitul regimului și victoria definitivă a Solidarității, în 1989.

Vizitatorii nu privesc însă istoria ca pe un exponat într-o vitrină: aici conceptul este imersiunea în istorie, pătrunderea în atmosferă, atingerea obiectelor, acolo unde este cazul, interacțiunea cu trecutul, prin tot ceea ce înseamnă multi-media și tehnologie modernă. Nimic nu e static, nimic nu este înțepenit undeva în memoria istorică.

Acasă și la muncă. Acasă, în apartamentul de bloc. Cu televizorul mergând în sufragerie, programele epocii, în reluare pentru cei mai în vârstă sau în premieră pentru cei mai tineri.

La muncă, în halele șantierului. Unde veneau mii de oameni, mii de căști de protecție galbene, electrocarul de pe care vorbea Walesa, placajele pe care muncitorii au scris cele 21 de revendicări și le-au afișat la poarta șantierului. Acum fac parte din patrimoniul UNESCO.

Figura Papei Ioan Paul al II-lea, cel care și-a vizitat țara natală în 1979, adunând milioane de oameni care i-au ascultat vorbele și au fost încurajați.

Interzis prin legea marțială din 1981, sindicatul independent Solidaritatea continuă să activeze în subteran și revine la sfârșitul anului 1988, începând negocieri cu regimul în primele luni ale anului următor. Masa Rotundă se încheie cu acordul privind primele alegeri parțial libere, momentul de triumf al Solidarității, care câștigă toate locurile aflate pe liste. Primul guvern anti-comunist, guvernul Solidarității, venea la putere într-o țară comunistă. Era începutul a ceea ce avea să se încheie câteva luni mai târziu prin căderea Zidului Berlinului și apoi prin destrămarea Uniunii Sovietice.

  Cel mai nou muzeu și o amară dispută politică 

A investi în istorie nu e o întreprindere lipsită de conflicte politice. Nici pe departe.

Muzeul celui de-Al Doilea Război Mondial are trei luni de la inaugurare. Clădirea se recunoaște ușor în peisajul orașului. A devenit un reper. Seamănă cu o bombă de avion, înfiptă în pământ, rămasă neexplodată. Cartierul în care este construit muzeul a fost complet distrus de bombardamentele din timpul războiului, iar spațiul expozițional coboară trei etaje în subteran, dezvăluind pe parcurs ororile celui mai sângeros conflict din istoria omenirii.

Muzeul are un succes extraordinar la public și între specialiști. Este considerat unul dintre cele mai moderne și mai inovatoare instituții de acest fel, atât prin design, cât și prin conceptul expozițional.

Dar, în viziunea Guvernului, exprimată prin Ministerul Culturii, care este și finanțator, expoziția nu este suficient de concentrată asupra evenimentelor prin care a trecut Polonia în timpul războiului, preferând o viziune mult mai largă, asupra efectelor conflagrației la nivel mondial. De aici, o lungă dispută care s-a purtat în mediul public și în fața curților de justiție. În cele din urmă, Guvernul a obținut decizia instanței care i-a permis să schimbe conducerea muzeului, chiar după inaugurare. Presa internațională a relatat pe larg ce s-a întâmplat. Viziunea asupra istoriei, iată, nu poate fi separată de realitățile politice ale momentului.

Cum organizează polonezii Centenarul Independenței 

Președintele Andrzej Duda a promulgat în aprilie legea privind sărbătorirea Centenarului Independenței. Programul „Independența 2018” a fost lansat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național în fața Corpului Diplomatic invitat pentru acest eveniment la Castelul Regal din Varșovia.

Reședință de secole a regilor Poloniei, castelul a avut soarta Varșoviei la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Trupele naziste l-au dinamitat și distrus complet, așa cum au făcut cu întregul oraș, lăsat ca un câmp mort de ruine. Efectul a fost similar unui bombardament atomic, dar obținut cu mijloace clasice de demolare. După război, autoritățile comuniste au avut de ales între a construi o altă capitală sau a reconstrui Varșovia. Hotărârea de a reconstrui Castelul Regal a fost însă amânată zeci de ani, abia în anii ’80 au fost redeschise publicului interioarele, dar lucrările au continuat mult timp după aceea.

Ca și pentru România, pentru Polonia, sărbătorirea centenarului 1918-2018 este un eveniment de magnitudine. Pentru Polonia, 1918 a însemnat recucerirea independenței după 123 de ani de împărțiri și ocupație străină.

Prin lege a fost înființat un Comitet de Coordonare a Centenarului Independenței. Cine face parte? Președintele țării, premierul, președinții celor două Camere, miniștri, reprezentanți ai partidelor politice și ai organizațiilor civice.

În România, avem un Departament Centenar la Guvern și un departament similar la Președinție. Greutatea celor două departamente în comparație cu Polonia spune multe. Polonezii, nu numai că au o lege, dar au și început programul celebrărilor. Iar întreaga desfășurare care a luat startul anul acesta se va întinde până în 2021, când se consideră încheiat procesul de obținere a independenței, prin bătălia Varșoviei și confirmarea frontierelor țării. Similar cu situația României, când operațiunile militare nu au încetat la 1 Decembrie 1918, ci a fost nevoie de campania din 1919 pentru securizarea militară a ceea ce fusese realizat la Alba Iulia.

Şi noi? 

Centenarul României Mari nu are nici program oficial, nici finanțare. Mai mult, Legea Centenarului a fost contestată la Curtea Constituțională. Dar chiar dacă textul legislativ va fi promulgat, oricum nu aduce mare lucru. Legea nu prevede constituirea fondurilor de finanțare a evenimentelor, ci lasă totul în sarcina autorităților centrale și locale care trebuie să se descurce cum pot. Va fi o comisie parlamentară dedicată Centenarului despre care nu se spune ce atribuții va avea și se instituie o groază de decorații și medalii comemorative. În rest, legea obligă guvernul să elaboreze programul de aniversări, cel pentru anul în curs urmând să fie gata până la 30 iunie!

În viziunea poloneză, „nimic nu poate fi supraestimat în ceea ce privește Centenarul Independenței”, spune Jaroslaw Sellin, secretar de stat la Ministerul Culturii. Programul „Niepodlegla 2018”, „Independența 2018”, este bazat pe trei valori: libertatea, respectul pentru drepturile omului și solidaritatea. Solidaritatea este văzută atât din punct de vedere istoric, mișcarea care a dus la sfârșitul comunismului, cât și ca valoare a societății umane.

Ce vor face polonezii ca să marcheze Centenarul?

Vor cânta. Polonezilor le place să cânte împreună, așa că va exista un proiect național de cântat în public. Ce va mai promova Polonia? Un secol de avant-gardă. Arhitectura modernă, pe Stanislaw Wyspianski, monumentele istorice și, bineînțeles, muzeele.

Programul național va fi completat de programul local printr-o Coaliție pentru Centenarul Independenței. Și, nu în ultimul rând, va fi programul internațional, care va promova cultura poloneză în lume. Fiecare temă a programului va avea un însărcinat special care se va ocupa de realizarea programelor.

De ce sunt necesare muzeele? 

Programul Centenarului nu ar fi complet dacă nu ar cuprinde și construcția de noi muzee. Cel mai ambițios proiect prevede inaugurarea, anul viitor, odată cu Centenarul Independenței, a muzeului dedicat mareșalului Iozef Pilsudski, eroul independenței Poloniei.

Muzeul va fi construit pe proprietatea lui Pilsudski de la Sulejowa, acolo unde mareșalul a petrecut ultima parte a vieții. Domeniul, situat la aproximativ 20 de kilometri de Varșovia, nu este prea mare, iar casa mareșalului, restaurată, nu lasă loc pentru alte construcții.

„Construim muzeul în subteran, pentru că la suprafață nu avem loc. Am săpat 20 demetri în adâncime pentru a asigura spațiul necesar muzeului”, spune directorul instituției, arhitectul Krzysztof Jaraczewski.

Este un bărbat la peste 60 de ani, foarte volubil și extrem de energic. „A durat mult până am început construcția, 10 ani de negocieri, au fost probleme de retrocedare a terenului către familia Pilsudski. Familia a fost de acord să dezvolte acest proiect în parteneriat cu statul, provocarea este să terminăm până la anul”, adaugă directorul. Știe foarte bine care au fost toate etapele negocierilor pentru că face parte din familie! Directorul viitorului muzeu este nepotul direct al mareșalului, fiul fiicei sale Jadwiga Pilsudska. Jadwiga a reușit, împreună cu sora sa mai mare, Wanda Pilsudska, să ajungă în Anglia după invazia trupelor germane. Pe durata războiului a servit ca pilot în Forțele Aeriene Auxiliare de Transport. După război a devenit arhitect, iar în urma căderii comunismului a putut să se întoarcă la Varșovia, unde s-a stins din viață în 2014, la 94 de ani.

De ce sunt necesare muzeele? „Rolul major al unui muzeu este educația. Apoi urmează expozițiile, cercetarea. Ar trebui ca muzeele să creeze consens, dar nu se întâmplă întotdeauna. Putem însă să creăm dialog, discuții, dezbateri”, spune Krzysztof Jaraczewski.

Și încă un amănunt. Noul muzeu Pilsudski costă 150 de milioane de euro.

Merită? Răspunsul nu poate să vină decât dintr-o singură parte. Intrările muzeelor din Polonia sunt întotdeauna aglomerate. Uneori nu găsești bilete. Cei mai mulți sunt elevi, dar nu numai. Iar școlile nu aduc elevii pentru că ar fi obligatoriu în programa școlară. Vin pentru că vor să vină. Și pentru că au cu adevărat ce să vadă.

POLIN, muzeul istoriei evreilor polonezi-muzeul vieții  

În 2016, POLIN, muzeul istoriei evreilor polonezi, a primit premiul „Muzeul European al anului”. Un titlul absolut meritat. A relata istoria veche de un mileniu a evreilor polonezi este o misiune pe care muzeul o îndeplinește cu succes prin cele mai moderne mijloace. Expoziția permanentă, care este chiar povestea evreilor polonezi de la începutul stabilirii lor în Polonia de acum o mie de ani, nu afișează foarte multe obiecte originale. Este o călătorie în timp, cu stații în epocile istorice care au marcat istoria evreilor și a țării în care s-au așezat, cu lucrurile bune și cu tragediile care au venit. Este un spațiu recreat pe care vizitatorii îl parcurg însoțind comunitățile evreiești din Polonia în traversarea secolelor. De la Evul Mediu Timpuriu la epoca de glorie a Commonwealth-ului Polono-Lituanian, de la măreție la decăderea statului, de la viața extraordinar de efervescentă din Polonia renăscută după 1918 la Holocaust.

Situat în inima fostului cartier evreiesc din Varșovia, transformat de naziști în ghetto, unde au înghesuit în spatele zidurilor sute de mii de oameni în condiții inimaginabile, clădirea muzeului impresionează de la prima vedere. Este o piesă de rezistență a arhitecturii moderne. În 2005, un juriu special constituit a ales drept câștigător al concursului de proiecte lucrarea arhitectului finlandez Rainer Mahlamaki. Structura masivă, geometrică, are un interior semănând cu un canion curbat care fracturează spațiul. Este un simbol al fracturii pe care a suferit-o istoria evreilor din Polonia. Fațadele acoperite cu sticlă, care dau un aspect luminos, conduc spre altă simbolistică. Istoria nu s-a încheiat. Este un muzeu al vieții. POLIN înseamnă în ebraică a rămâne locului, referindu-se la legenda stabilirii evreilor în Polonia.

Construcția a început în 2009 și a fost terminată în 2012. Muzeul este prima instituție poloneză de acest gen realizată prin parteneriat public-privat. Ministerul Culturii, Municipalitatea Varșoviei și Asociația Institutului de Istorie a Evreilor din Polonia au reușit să ducă la bun sfârșit proiectul. Finanțarea publică s-a ridicat la 60 de milioane de dolari, în timp ce partea privată a reușit să strângă 48 de milioane de dolari, plus 6,5 milioane de dolari pentru susținerea programelor educative.

Clădirea muzeului, de formă pătrată, se încadrează în ansambul unei piețe care, pe latura opusă, găzduiește Monumentul Eroilor din Ghetto. Monumentul a fost ridicat în 1948, operă a sculptorului Nathan Rapoport.

La sfârșitul războiului, zona era un deșert de ruine. Ghetto-ul fusese distrus în urma Revoltei din 1943, restul orașului urma aceeași soartă peste un an. Ceea ce se întâmplă astăzi, fenomenul muzeelor ridicate pe fostele ruine, demonstrează că mesajul vieții, mesajul Muzeului Polin este adevărat: istoria continuă.