Polonezii cuceresc vârful Monte Cassino
În a doua jumătate a anului 1942, în nord-estul Irakului staţionau mai mult de 70 de mii de soldaţi polonezi. Ei reprezentau Armata Poloneză din Est, alcătuită din unităţi înființate mai devreme, în Egipt şi Palestina (între ele, Brigada Independentă de Puşcaşi Carpaţi), la care se adăuga armata evacuată din URSS, cunoscută sub numele de „armata lui Anders”. Aceasta fusese organizată în URSS conform prevederilor acordului semnat în iulie 1941 de către primul-ministru al guvernului în exil al Republicii Polone şi comandantul suprem al armatei, generalul Wladyslaw Sikorski, pe de o parte, şi ambasadorul sovietic la Londra, Ivan Majsky, de cealaltă parte. Comandantul armatei era generalul Władysław Anders (de unde şi numele, deşi oficial armata era numită Forţele Armate Poloneze în URSS);soldaţii erau polonezi arestaţi de NKVD (Narodnîi Komissariat Vnutrennih Del – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) după atacul asupra Poloniei, din 17 septembrie 1939, şi deportaţi în Uniunea Sovietică. Anders a fost numit comandant al Armatei Poloneze din Est de către generalul Sikorski. Armata poloneză din Est era subordonată comandantului suprem polonez dar, din punct de vedere operaţional, acţiona sub comanda britanicilor, mai exact a comandantului forţelor armate din Orientul Mijlociu (Persian and Iraq Command, cu sediul la Bagdad – n.n.). Iniţial, polonezii au primit sarcina de a proteja depozitele de petrol locale, britanicii temându-se că germanii ar putea ataca dinspre nord. În 1943, când Armata Roşie a oprit ofensiva Wehrmacht-ului, comandamentul britanic a decis să utilizeze trupele poloneze în alt scop.
În iunie 1943, la ordinul comandantului suprem, generalul Władysław Sikorski, Corpul de armată 2 din Armata Poloneză din Est a fost desemnat să participe la luptele din Europa. În fruntea acestuia se afla generalul Władysław Anders, care conducea în acelaşi timp şi Armata Poloneză din Est. Corpul de armată era compus din:două divizii de infanterie (Divizia a 3-a de puşcaşi Carpaţi [3. DSK] şi Divizia a 5-a de puşcaşi Kresowa [5. KDP]), o brigadă de blindate (Brigada a 2-a de blindate Varşovia) şi unităţi de artilerie. Comandamentul britanic plănuia trimiterea lui pe frontul din Italia, unde urma să întărească Armata a 8-a britanică. În toamnă, unităţile poloneze au fost trimise în Egipt, de unde, în decembrie, au ajuns în Italia – pe mare. Primii sosiţi pe continent au fost soldaţii din divizia 3. DSK, cărora li s-a încredinţat spre apărare un sector pe râul Sangro. La sfârşitul lui februarie li s-au alăturat colegii din divizia 5. KDP. Până în aprilie, polonezii au îndeplinit cu precădere istovitoare misiuni de patrulare.
Între timp, Aliaţilor nu le mergea tocmai bine. Este adevărat că, la 3 aprilie, Armata a 8-a, condusă de generalul Montgomery, a debarcat fără probleme pe continent, în împrejurimile oraşului Reggio, exact în vârful cizmei italice, dar puţin a lipsit ca desantul americanilor la Salerno să nu se termine cu o înfrângere spectaculoasă. Armata a 5-a, condusă de generalul Mark Clark, a debarcat în Italia la 9 septembrie şi se aştepta la o opoziţie puternică;infanteria americană a fost salvată de salvele de artilerie trase de pe crucişătoare, care i-au silit pe nemţi să se retragă. Ca lucrurile să meargă şi mai rău, între ofiţerii aliaţi au izbucnit neînţelegerile:de fapt, la cel mai înalt nivel erau de acord că deschiderea frontului italian avea să ajute debarcarea decisivă plănuită în Franţa, dar nici aşa americanii nu-i prea acordau mare importanţă. În plus, au intervenit şi antipatiile personale, de exemplu, generalul Clark nu-l plăcea deloc pe generalul McCreery, şeful Corpului 10 Britanic, care-i era subordonat, iar în mareşalul Harold Alexander, şeful forţelor aliate din Italia, nu avea deloc încredere, considerând că britanicul îl priveşte de sus şi-i încalcă atribuţiile.
Generalul Mark Clark (al doilea din stânga) şi mareşalul Bernard Montgomery (primul din dreapta) la Monte Cassino
„Trupele noastre au îndurat o mizerie aproape de neimaginat”
Ofensiva Aliaţilor se desfăşura anevoios:până în ianuarie 1944 abia înaintaseră 150 km spre nord. Preţul plătit însă pentru aceasta a fost enorm. Armata a 10-a, condusă de generalul Heinrich von Vietinghoff, care se retrăgea conform unui plan prestabilit, întârzia cu succes marşul Aliaţilor către Roma. Nemţii aruncau peste poziţiile Aliaţilor manifeste reprezentând un melc târându-se cu greutate pe o pantă abruptă, şi inscripţionate cu textul „Drum lung”. Zona traversată de soldaţi fusese complet pustiită:„Ţara arată de parcă de la un capăt la altul ar fi trecut peste ea două greble uriaşe” – scria un soldat.
Mult-dorita însorită Italie s-a dovedit, în fapt, mai puţin primitoare şi cu adevărat ucigătoare. Mai rău, puţini erau pregătiţi pentru iarna italiană. Pe timpul nopţii, temperatura scădea sub zero grade, ningea sau cădea ploaie amestecată cu zăpadă, iar noroiul atotprezent constituia pentru armamentul greu o piedică aproape de netrecut. Un soldat american scria cu amărăciune:„Trupele noastre au îndurat o mizerie aproape de neimaginat. Câmpiile fertile erau acoperite de noroi negru până la genunchi. Mii de oameni erau uzi de mai multe zile;sus, în munţi, alte mii dormeau de mai multe săptămâni sub cerul liber, la o temperatură sub zero grade, acoperiţi cu un strat subţire de zăpadă. Se refugiau în mici peşteri sau îşi făceau culcuş în crăpăturile dintre stânci. Trăiau ca în timpurile preistorice!”.
Lungul drum către Roma
Aliaţii se aşteptau ca, grație capitulării Italiei, la 3 septembrie, drumul către capitala ţării să nu dureze mult, între altele şi datorită ajutorului armatei italiene care, numărând circa 600.000 de soldaţi, reprezenta un sprijin deloc de neglijat. Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut aşa;de altfel, şi mareşalul Montgomery avertizase asupra acestei eventualități, spunând:„Dacă nemţii ar şti ce se petrece [se referea la tratativele purtate de italieni cu Aliaţii în vederea încheierii unui armistiţiu – n.r.], i-ar zdrobi pe italieni. Spiritul de luptă al soldaţilor este foarte scăzut;această armată nu se va opune germanilor”. S-a dovedit că a avut dreptate. La 8 septembrie, când generalul Dwight Eisenhower şi mareşalul Pietro Badoglio au anunţat la radio încheierea unui armistiţiu, nemţii erau deja pregătiţi pentru acesta. În ziua precedentă începuseră deja dezarmarea unităţilor italiene. Neutralizarea armatei italiene s-a desfăşurat extrem de rapid, în lagărele de prizonieri găsindu-se câteva sute de mii de soldaţi italieni.
Nemţii au hotărât să se apere în sudul Italiei. Concomitent, a căzut şi planul mareşalului Erwin Rommel de organizare a apărării în nord, de-a lungul râului Pad. Hitler a înclinat în favoarea opiniei mareşalului Albert Kesserling, care considera că era posibilă organizarea apărării în sud. Comandantul Flotei a 2-a Aeriene în timpul Bătăliei Angliei şi invaziei Uniunii Sovietice, Kesselring, a fost numit, în noiembrie, comandantul suprem al Frontului Sud-Vestic, având în subordine Grupul de Armate „C”, format din Armatele a 10-a şi a 14-a. „Surâzătorul Albert”, cum i se spunea, a demonstrat rapid că se descurcă la fel de bine şi pe uscat. Într-o primă fază, a mutat cu succes 100.000 de soldaţi germani şi italieni din Sicilia pe continent;ulterior, nu numai că a prevăzut exact locul debarcării americanilor în Italia, dar a şi intuit perfect drumul pe care-l vor urma Aliaţii spre Roma. Calea aleasă era drumul nr. 6, antica Via Casilina, care lega Napoli de capitala Italiei. A doua cale posibilă era drumul nr. 7, antica Via Appia, pe care Kesserling a respins-o, ca fiind prea aproape de mare şi prea uşor de apărat.
Via Casilina trecea nu departe de orăşelul Cassino;înălţimile, aflate la mică distanţă, reprezentau un punct cheie în sistemul german de apărare din zonă. Acesta se constituia din liniile Gustav şi Hitler – cea din urmă, în partea de vest a peninsulei, la depărtare de câţiva kilometri de linia Gustav;fusese construită de generalul Hans Bessell, inginerul şef din statul major al generalului Kesselring, şi reprezenta o reţea de fortificaţii, întinsă în întreaga peninsula Italică, de pe coasta Adriaticii până pe ţărmurile Mării Tireniene.
Zona prezenta o serie de avantaje strategice:relieful (versanţii sudici coborau până aproape de mare), buncărele, perfect camuflate şi comunicând între ele, posturile de observaţie şi de tragere pentru artilerie, văile mlăştinoase ale râurilor Gargiliano, Gari şi Rapido, câmpurile minate. Germania a trimis aici Corpul de blindate XIV, condus de generalul Fridolin von Senger und Etterlin. Acesta se compunea din:Divizia 5 vânători de munte, Divizia 44 de grenadieri ai Reich-ului „Hoh und Deutschmeister”, condusă de generalul Fritz Franek, Divizia blindată 15 de grenadieri şi diviziile de infanterie 94 şi 71. Şi asta nu era totul:în rezervă aşteptau două divizii blindate de grenadieri (29 şi 90), precum şi o parte a Diviziei de paraşutişti şi blindate „Hermann Göring”. Linia Gustav era o nucă greu de spart!
Doi soldaţi germani în poziţie de tragere pe linia Gustav
Unul dintre cele mai puternice puncte de pe linia Gustav
Drumul pe care Aliaţii vroiau să meargă spre cucerirea Romei trecea prin valea râului Liri, care avea aproximativ 10 km lăţime şi era dominată la nord de masivul Monte Cassino, unul dintre cele mai puternice puncte de pe linia Gustav. Orice armată care trecea prin vale era perfect vizibilă, şi prin urmare, ocuparea poziţiei de pe Monte Cassino era foarte importantă pentru Aliaţi. Dificultatea consta în faptul că următoarele vârfuri aveau înălţimi şi mai mari, ceea ce le transforma în poziţii perfecte de observare şi apărare. Vârfurile munţilor erau ocupate de mănăstiri:Monte Calvario, Colle San Angelo – sau „Năluca” – cum o numeau polonezii, iar mai departe Monte Castellone şi Passo Corno, ridicându-se toate la înălţimi cuprinse între 500 şi 945 m deasupra nivelului mării. Printre ele treceau drumuri înguste. Dincolo de masivul Cassino se ridicau Munţii Aurunci, un obstacol şi mai greu de trecut, încât nemţii aproape că nici nu-l apărau (misiunea ocupării acestui punct a fost încredinţată Corpului Expediţionar Francez, condus de generalul Alphonse Juin).
Timpul se scurgea:invazia din Normandia era programată pentru iunie 1944;în plus, pe lângă debarcarea din nord, Aliaţii urmăreau să ajungă şi în sudul Franţei (Operaţiunea Anvil), pentru a slăbi apărarea germană, operaţiune la care trebuiau să participe trupele din nordul Italiei. Prin urmare, generalul Clark trebuia să se grăbească.
Prima bătălie pentru Monte Cassino
Planul Aliaţilor era următorul:la 17 ianuarie, Corpul 10 Britanic, aflat pe flancul stâng, urma să atace – forţând râul Garigliano, şi să spargă apărarea nemţilor în zona orăşelului San Giorgio, iar Corpul Expediţionar Francez, de pe flancul drept, trebuia să-i înconjoare dinspre mare. Ulterior, ambele armate aveau să facă joncţiunea, pe valea râului Liri, cu Corpul 2 american;acesta trebuia să străpungă apărarea germană în centru, forţând râul Rapido, în apropiere de vârful San Angelo, la sud de Cassino. Cinci zile mai târziu, la nord de Roma, la Anzio, avea să aterizeze Corpul 6 american, care trebuia să cucerească Munţii Albani;această operaţiune de desant a primit numele de cod „Shingle”. Aliaţii erau siguri de succes:„Este puţin probabil ca inamicul să poată menţine linia defensivă de la Cassino în faţa unui atac militar coordonat. Deoarece acesta trebuie să fie pornit înainte de desantul «Shingle», se consideră că o ameninţare suplimentară va duce, probabil, la retragerea inamicului de pe poziţia apărată, în momentul în care va realiza amploarea acestei operaţiuni”.
Cu toate acestea, a devenit curând evident că planurile Aliaţilor nu erau decât iluzii deşarte. Cu toate că apărarea germană în vecinătatea oraşului Anzio a fost slabă şi Aliaţii au reuşit să-şi creeze un punct de sprijin, germanii şi-au revenit curând din „surpriză” şi au adus acolo Armata 14, condusă de generalul Eberhard von Mackensen. Aşa a început o bătălie care avea să dureze patru luni. De altfel, la Monte Cassino, Aliaţii au primit o dureroasă lecţie. Soldaţii generalului von Senger au decimat literalmente trupele aliate – pierderile ajungând şi până la 80% în unele batalioane, iar cinci divizii au fost declarate incapabile să mai continue lupta. Algerienii şi marocanii din Corpul Expediţionar Francez au reuşit să treacă râul Rapido, dar s-au blocat la câţiva kilometri nord de Cassino. Aceasta a fost prima bătălie pentru Monte Cassino. În următoarele cinci luni aveau să mai fie încă trei, la fel de sângeroase.
Ordin controversat:bombardarea mănăstirii benedictine
Nici mareşalul Alexander, nici generalul Clark n-au renunţat. A doua bătălie pentru Monte Cassino – operaţiunea Avenger – a început la 15 februarie. Atacul deschis de Corpul neozeelandez (Divizia 2 indiană şi Divizia 2 neozeelandeză) trebuia sprijinit de Divizia 78 britanică, aceasta însă s-a blocat pe drumul dinspre Adriatică şi a ajuns la faţa locului abia către sfârşitul bătăliei. Comandantul Corpului, generalul Bernhard Freyberg, a început bătălia cu un ordin de extrem de controversat:el a cerut bombardarea mănăstirii medievale benedictine, situată pe vârful Monte Cassino. Peste o sută de „fortăreţe zburătoare” americane au aruncat asupra abaţiei 250 de tone de bombe, iar artileria a „desăvârşit opera”. Mănăstirea a fost transformată într-un munte de moloz, dar distrugerea ei nu i-a ajutat pe Aliaţi. Din contră! Germanii au ocupat ruinele, ceea ce le-a transformat într-un excelent punct de rezistenţă, în timp ce propagandiştii germani au primit de la Aliaţi cadoul perfect:o lume întreagă a aflat cum Germania apără cultura europeană! „Cererea, lipsită de sens, de distrugere (a mănăstirii – n.n.) reflectă toată furia comandamentului britanico-american. Aceasta este una dintre manifestările groteşti ale istoriei, faptul că tinerii britanici şi americani îşi riscă viaţa pentru a îndeplini dorinţa evreilor de distrugere”, tuna Joseph Goebbels.
După bombardament, Aliaţii au trecut la atac. Planul era similar celui anterior – cucerirea înălţimii Monte Cassino printr-un atac frontal. Înconjurarea Monte Casino putea avea mai multe şanse de succes, şi o astfel de soluţie i-a propus lui Freyberg chiar generalul Diviziei indiene, Francis Tuker;mai târziu, o sugestie asemănătoare a făcut şi comandantul polonez, generalul Kazimierz Sosnkowski. În orice caz, s-au decis pentru atacul frontal care, la fel ca cel anterior, nu a avut efectul dorit. Au fost ucişi aproape 2500 de soldaţi. În plus, pe când neozeelandezi mureau la Monte Cassino, germanii începeau un contraatac la Anzio. Pe Linia Gustav s-a instaurat un calm relativ. A durat până la 14 martie – ziua în care a început a treia ofensivă a Aliaţilor. Atacul a fost precedat de un raid asupra oraşului Cassino, care a fost şters efectiv de pe faţa pământului. „Intrând în Cassino am avut imaginea sfârşitului lumii” – îşi amintea unul dintre soldaţi.
Monte Cassino;în vârf, abaţia benedictină înainte de a fi bombardată
„Dacă inamicul domină acest punct, de ce nu atacăm pe flancuri?”
Înaintea celui de-al treilea atac, comandanţii aliaţi nu-şi schimbaseră obiectivele avute până atunci. Mareşalul Alexander încă mai credea că trupele Grupului de Armate 15 ar trebui să atingă valea Liri şi, după joncţiunea cu americanii la Anzio, să mărşăluiască spre Roma. Cu toate acestea, comandanţii şefi ai forţelor aliate recunoşteau că succesul atacului era garantat de superioritatea numerică într-un raport de 3 la 1, deci era nevoie de încă 7 divizii. Au fost făcute regrupări de trupe:Armata 8 britanică a fost mutată de la Marea Adriatică în zona Monte Cassino şi valea Liri. Pentru următoarea luptă se pregăteau şi germanii, care au adus în zonă două noi divizii de elită:Divizia 1 de paraşutişti, supranumiţi „diavolii verzi”, condusă de generalul Richard Heydrich, şi Divizia blindată 1 de paraşutişti „Hermann Göring”, condusă de generalul Wilhelm Schmalz.
Aceleaşi trupe ca şi la atacul precedent au participat la luptă;şi, la fel ca în urmă cu o lună, au fost respinse. Pierderile au fost cele mai mari de până atunci:3.000 de soldaţi aliaţi au fost ucişi, iar Corpul Neozeelandez a fost dizolvat. Generalul Tuker a declarat mai târziu că trei dintre bătăliile de la Monte Cassino au fost „nici mai mult, nici mai puţin decât păcate militare”. Churchill era, delicat spus, neliniştit de lipsa progreselor:„Mi-aş dori să-mi puteţi explica de ce loviţi continuu uşa unei mănăstiri, pe un front lung de 2-3 mile” – cum îi scria într-un mesaj mareşalului Alexander. Şi, mai departe:„Cred că 5 sau 6 divizii au fost masacrate în aceste lupte. Desigur, nu cunosc terenul sau condiţiile exacte de luptă, dar gândindu-mă la acest lucru de la o oarecare distanţă, o întrebare îmi vine în minte, dacă inamicul domină acest punct, de ce nu atacăm pe flancuri? Mi-e greu să înţeleg că punctul cel mai bine apărat este singura cale de urmat [...]”. Problema este că, în principiu, nu exista nici o altă cale;în cazul în care Armata a 8-a dorea să facă uz de avantajul în artilerie şi vehicule blindate pe care-l avea, trebuia să meargă doar pe acel drum – i-a explicat primului-ministru mareşalul Alexander. Şi a adăugat, de asemenea, că încercările de până atunci de a ocupa poziţia nemţilor de pe flancuri nu au avut succes;în final, l-a asigurat că plănuieşte regruparea forţelor şi atacul pe un front mai larg.
Parașutist german în poziție de luptă
Polonezii primesc sarcina de a cuceri vârful Monte Cassino
Aşa cum am menționat deja, superioritatea numerică a Aliaţilor urma să fie asigurată de unităţile britanice aduse de dincolo de Marea Adriatică. Între acestea era şi Corpul 2 Polonez, condus de generalul Anders. Tocmai acestei unităţi, comandamentul britanic i-a încredinţat, poate, cea mai grea misiune din cadrul acestei operaţiuni:cucerirea punctului Monte Cassino şi a vârfurilor din jur, iar ulterior, stabilirea contactului cu Corpul 13 britanic, care urma să atace pe centru. Polonezii trebuiau să străpungă apărarea germană şi să le înlesnească britanicilor pătrunderea în valea râului Liri.
O misiune asemănătoare primise şi Corpul Expediţionar Francez, poziţionat la sud de polonezi, care urma să atace în direcţia Munţilor Aurunci. Şi mai la sud se aflau două divizii americane. Se pregăteau de luptă 108 batalioane, 1.600 de tunuri şi 2.000 de tancuri;sprijinul aerian era asigurat de 3.000 de avioane. Mareşalul Montgomery fiind chemat în Europa, în vederea pregătirii debarcării din Normandia, conducerea armatei britanice a fost preluată de generalul Oliver Leese. Deja la 23 martie el s-a întâlnit cu generalul Anders şi i-a comunicat planurile sale privindu-i pe polonezi;aceştia trebuiau să spargă defensiva germană din Monte Cassino, şi apoi să ocupe Piedimonte. Anders a avut la dispoziţie doar câteva minute pentru a reflecta, dar a acceptat propunerea. A considerat că, deşi dificilă, misiunea putea fi dusă la îndeplinire. În luarea deciziei au atârnat greu şi chestiunile politice:prin participarea la bătălia de la Monte Cassino, Anders putea acuza de minciună propaganda sovietică, care spunea că soldaţii polonezi se sustrag de la luptă. El a scris mai târziu:, , Monte Cassino este o «fortăreaţă» cunoscută în întreaga lume, pentru care au luptat multe naţiuni [...]. Dacă refuzam, unitatea noastră ar fi fost folosită în valea râului Liri, unde atacul ar fi provocat, de asemenea, pierderi grele, dar întinse pe o perioadă mai lungă de timp. [...] Dacă cuceream Monte Cassino, şi trebuia să-l cucerim, puteam avansa chestiunea poloneză – în prezent înăbuşită – în fruntea problemelor lumii şi dădeam un argument solid guvernului polonez în apărarea drepturilor noastre. Mi se parea că, în circumstanţele date, pentru binele viitorului naţiunii şi generaţiilor următoare, punerea în balanţă a câştigurilor şi pierderilor – generate de îndeplinirea acestei misiuni, ne dădea un bilanţ pozitiv, şi, prin urmare, trebuia să avem pe conştiinţă pierderea probabilă a 3.500 de soldaţi”. Comportamentul lui Anders a dus la tensiuni între el şi generalul Sosnkowski, care era nemulţumit că, în luarea unei decizii aşa de importante, comandantul Corpului 2 nu-l consultase în prealabil. Mai mult decât atât, Sosnkowki credea că un atac frontal asupra abaţiei Monte Cassino nu are nici o şansă:„Era clar că atacul direct va provoca pierderi importante unităţii noastre dar, după ce am mers personal pe teren în recunoaştere, m-am convins singur că acestea vor fi [...] uriaşe. Eram adeptul cuceririi Monte Cassino de către noi [Corpul 2 polonez – nota red.] dar prin atacul pe flancuri [...]”. Dincolo de aceasta, Sosnkowski dorea ca britanicii să sprijine Corpul 2 Polonez cu o brigadă de infanterie şi cu artilerie;doar a doua cerere a fost însă îndeplinită.
Mareşalul Harold Alexander (stânga) şi generalul Władysław Anders (dreapta) lângă o hartă a zonei operaţiunilor Corpului 2 Polonez
Pregătiri în lipsa unei recunoaşteri. Misiunea trebuia să rămână secretă
Atacul a fost stabilit pentru data de 11 mai. Până atunci, polonezii au efectuat mai multe exerciţii deoarece nu erau pregătiţi pentru lupta în munţi. Din păcate, nu a fost posibilă efectuarea unei recunoaşteri, lucru interzis de generalul Leese, care dorea să păstreze secretul asupra pregătirii atacului. Cu toate acestea, folosind toate materialele disponibile, comandamentul a pregătit planul de luptă. Pe partea dreaptă urma să se desfăşoare Divizia a 5-a de puşcaşi Kresowa, iar la stânga ei, Divizia a 3-a de puşcaşi Carpaţi;brigada 2 de blindate rămânea în rezervă. Corpul 2 Polonez avea să atace pe axa Colle Maiola – Massa Albaneta, să spargă apărarea germană şi apoi să cucerească mănăstirea Monte Cassino.
Mai exact, polonezii trebuiau să izoleze muntele dinspre nord şi sud, să obţină controlul asupra drumului nr. 6 până în momentul stabilirii contactului cu Corpul 13, să cucerească vârful pe care se afla abaţia, apoi să învăluie linia Hitler dinspre nord. Divizia a 5-a de puşcaşi Kresowa, sprijinită de Regimentul de Ulani Carpaţi trebuia să ocupe culmea San Angelo (cotele 575 – 505 – 452 – 447) şi să organize acolo apărarea, mulţumită căreia Divizia a 3-a de puşcaşi Carpaţi şi atacul corpului de armată ar fi fost acoperite. Sarcina Diviziei a 3-a de puşcaşi Carpaţi era ocuparea masivului Albaneta, cota 468 şi înălţimile 593-569, apoi atacarea mănăstirii din această poziţie, precum şi organizarea apărării pe panta de la sud de Monte Cassino.
„În această panoramă a morţii... am observat că înfloriseră macii”
Polonezii au înlocuit în dispozitivul de luptă Divizia 78 Britanică. Unul dintre soldaţii englezi scria mai târziu despre ei:„Erau nişte soldaţi ciudaţi, curaţi, ageri, şi miroseau a parfum. Fumau cu ţigarete lungi şi se străduiau să înveţe italiana la perfecţie. Erau extraordinar de galanţi cu doamnele din zonă, iar domnişoarele erau de-a dreptul fermecate de comportamentul extrem de amabil al soldaţilor. În ciuda blândeţii afişate, polonezii erau curajoşi şi îndrăzneţi, aşa cum avea să se dovedească în următoarele săptămâni”. La rândul său, un alt ofiţer se temea ca nu cumva impulsivitatea polonezilor să le fie fatală lor şi armatei Aliaţilor:„Motivele lor erau pe cât de simple, pe atât de clare. Vroiau doar să-i omoare pe nemţi, şi nu şi-au bătut capul cu alte lucruri atunci când ne-au înlocuit. Au intrat cu arma în mână şi asta a fost tot!”
Deoarece Aliaţii doreau să păstreze pregătirea atacului în secret, soldaţii au trebuit să transporte echipamentul folosind catâri sau chiar să-l care de unii singuri. Mai mult decât atât, totul trebuia făcut pe timp de noapte, deoarece în timpul zilei zona era bombardată de germani. „Venise primăvara, dar nimeni n-ar fi spus asta. Totul era ars, negru, mort – îşi amintea Michał Lejczak, din Divizia a 3-a de puşcaşi Carpaţi. În această panoramă a morţii [...] am observat că înfloriseră macii, [...], cu roşul lor îndrăzneţ, deasupra pământului negru. [...]. Cântau ciocârliile, dar le auzeam doar în timpul unor pauze de aşteptare şi ni se părea că acele păsări prevestesc răul. [...] Deplasându-ne doar pe timp de noapte, cu ajutorul a 1.000 de catâri şi tot atâtor soldaţi ciprioţi, repartizaţi de către englezi corpului nostru de armată [...], am reuşit să cărăm proviziile, apa şi componentele mai uşoare ale echipamentului ce urma să fie apoi remontate pentru luptă, în timp ce componentele grele au fost aduse cu jeep-urile [...]. Puţine vehicule se puteau deplasa acolo, şi asta doar pe timpul nopţii. Nu ne-am putut nici măcar apropia de împrejurimile orăşelului Cassino, deoarece pe timpul zilei valea Liri era învăluită într-o perdea de fum, iar nemţii ţineau toată zona sub control de pe muntele Cairo. Până să ne ocupăm poziţiile în dispozitiv, credeam că se trage dinspre munte, dar ulterior am descoperit aşa-numita linie Adolf Hitler, care, trecând prin faţa muntelui Cairo, unde se găsea o baterie anti-tanc camuflată, ţinea sub control drumul de stat nr. 6 [...]. În fiecare noapte, 500 de măgari coborau de pe munte, în timp ce alţi 500 se întorceau. Se mergea de-a lungul unei linii albe, desenate pe drum, urmându-se calea sigură, ferită de mine, marcată cu ajutorul unor beţe, pe care o urmăream la lumina focurilor trase de duşman. Pe timpul zilei nu puteai mişca nici măcar un fir de iarbă, că imediat se pornea canonada”.
Drumul pe care era aprovizionată Divizia a 5-a de puşcaşi Kresowa a fost numit „Infernul Vehiculelor” (Inferno Truck):„o potecă de munte puţin lărgită, care avea curbe strânse şi porţiuni înclinate. Era poziţionată la intersecţia celor două divizii care atacau, deservindu-le nu numai pe acestea, dar şi alte unităţi ale corpului de armată – îşi aminteşte colonelul Piatkowski, şeful Statului Major al Diviziei a 3-a de puşcaşi Carpaţi. Era calea pe care se deplasau tancurile. De pe acel drum nu te puteai retrage:un tanc sau o maşină avariate trebuiau aruncate în prăpastie. Datorită mişcărilor neatente ale şoferilor unele vehicule au căzut în abis. [...] inamicul ne hărţuia constant, trăgând focuri de mortiere către această cale de comunicaţie”. Nu cu mult mai bine arăta calea de aprovizionare folosită de Corpul de armată 2 Polonez, supranumită „Cavendish Road” şi devenită celebră datorită geniştilor polonezi.
Trupele poloneze transportă echipamente militare la posturile de luptă
Primul atac
Atacul a început pe 11 mai, la ora 23:00 – pe toată lungimea frontului, aproape 2.000 de tancuri au început bombardarea poziţiilor germane. „Când acele ceasornicului au indicat ora 11 seara [...] vuietul a mii de tunuri de artilerie de diferite calibruri a zguduit cerul – îşi aminteşte sergentul Wałcław Flisiński, care lucra la spitalul de campanie al Diviziei a 3-a de puşcaşi Carpaţi. A început o ofensivă generală de la o mare la alta, în toată Italia. Mii de arme [...] tunau ca o furtună. Vuietul era de nesuportat [...] Pe cer – fulgera constant. După o astfel de canonadă, de cealaltă parte nu mai va fi, probabil, nici un suflet viu”.
Pe 12 mai, la ora 1:00 noaptea, detaşamentele Brigăzii a 5-a de Infanterie Vilnius au început atacul asupra înălţimii „Năluca”. Două batalioane înaintau cu greu, decimate de rafalele trase de nemţi. „Cei care au mers înaine au fost prinşi în capcană, cei care au rămas au fost ucişi de gloanţele mitralierelor. Sprijinul dat de Compania 1 nu ne-a ajutat” – a scris în raportul său locotenent-colonelul Władysław Kamiński, comandantul batalionului 13 de puşcaşi Vilnius. A murit câteva zile mai târziu, în timpul celui de-al doilea atac. „Detaşamentele erau nimicite neaşteptat de repede. Locotenentul Domański s-a străduit să împingă unităţile înainte, dar nu a reuşit. [...] La ultima convorbire prin staţia radio, în ziua de 12 mai, în jurul orei 9:40, locotenentul cerea să fie trimişi câţi mai mulţi brancardieri pentru preluarea răniţilor, care erau foarte mulţi [...]”. Domański a murit conducându-şi oamenii la atac. Mai rău a fost că s-a pierdut legătura radio:„Încercările de a restabili comunicarea radio cu comandantul brigăzii şi cu vecinii noştri [...] nu au dat rezultate, radioul nu funcţiona”, nota locotenent-colonelul Domoń din batalionul 18.
Cu preţul unor pierderi masive, batalioanele au reuşit să ocupe o parte a muntelui, dar asaltul s-a oprit. Contraatacul german i-a obligat pe polonezi să se retragă pe poziţiile iniţiale. Nu s-au descurcat mai bine nici batalioanele Diviziei a 3-a de puşcaşi Carpaţi, care au atacat poziţiile 593 şi 569. „Cronicarul” uneia dintre companii a notat în jurnalul unităţii că soldaţii înaintau cu greu deoarece alunecau pe stânci:„[...] sus în munţi, unde sunt doar stânci goale, este practic imposibil să mergi încălţat, bocancii alunecă pe pereţii netezi”. Nemţii au contraatacat cu înverşunare, iar polonezii, epuizaţi, nu au mai avut putere să meargă mai departe. Pierderile erau prea mari;comandantul Companiei a 2-a îi raporta comandantului Batalionului 2 de puşcaşi Carpaţi:„Dacă trebuie să atacăm [...] vă rog să pregătiţi alţii (soldaţi – n.n.), pentru că mai am prea puţini din ai mei [...]”. Situaţia era identică şi în Compania a 3-a:„Cerem ajutor, am rămas doar 18”. Şi raportul dramatic al primei companii:„dacă nu ne veniţi în ajutor nu rezistăm, pierderi uriaşe”. Tancurile care trebuiau să sprijine asaltul infanteriei au fost blocate de o zonă minată.
Atacul polonez a fost oprit în după-amiaza zilei de 12 mai. Pierderile erau foarte mari:peste 1.000 de soldaţi morţi, răniţi sau dispăruţi. În raportul despre primul atac generalul Anders a scris:„Atacul Corpului 2 Polonez de armată din ziua de 12 mai nu s-a soldat cu reuşita tactică aşteptată, cu excepţia uzurii detaşamentelor inamice, în schimb succesul operaţional este important, căci mulţumită angajării grosului forţelor pe masivul Monte Cassino, adversarul a îndreptat împotriva Corpului XIII mult mai puţine mijloace de luptă şi nu a reuşit să-l împiedice să captureze o poziţie importantă. În acest timp, grosul forţelor inamice de infanterie era angajat în direcţia atacului Corpului Polonez”. Generalul Leese era mulţumit;considera că polonezii şi-au îndeplinit misiunea. Totuşi, atacul nereuşit le-a cauzat soldaţilor o suferinţă şi mai puternică, lucru care nu a scăpat atenţiei comandanţilor. Nikodem Sulik, comandantul Diviziei a 5-a de puşcaşi Kresova scria:„Luptele [...] sângeroase au provocat în rândul soldaţilor Diviziei a 5-a de infanterie Kresowa un adevărat şoc psihic, ale cărui cauze principale au fost, pe de o parte, ideea că, deşi făcuseră tot ceea ce a depins de ei, nu au obţinut nici un rezultat, şi, pe de altă parte, faptul că pierderile suferite au fost foarte mari”. De aceeaşi părere era şi locotenent colonelul Matecki, comandantul primei brigăzi a Diviziei a 3-a de puşcaşi Carpaţi:„Pregătirea psihică a soldaţilor pentru lupta modernă s-a dovedit a fi insuficientă. Soldaţii nu au făcut faţă intensităţii focului de artilerie şi mortiere. În cele mai multe cazuri aceasta s-a datorat unei slăbiciuni psihice. [...]. Această nervozitate se răsfrânge asupra comandanţilor, care sunt forţaţi de exemplu să se retragă deoarece subordonaţii lor nu rezistă nervos la focul adversarului”.
Postul 12 aparţinând Regimentului de Ulani (cavalerie) Carpaţi
Al doilea atac
Din 13 mai, la comandamentul Corpului 2 a fost pregătit un nou atac, programat pentru data de 17 mai. Scopul acestuia consta în străpungerea apărării inamicului în masivul Monte Cassino:trebuiau cucerite înălţimile San Angelo şi 575 (sarcină primită de Divizia a 5-a de puşcaşi Kresova, sprijinită de un escadron de tancuri şi o baterie de tunuri autopropulsate);de asemenea, trebuiau cucerite poziţiile 393-569 – 476 şi, ulterior, organizată apărarea acestora (misiune încredinţată Diviziei a 3-a de puşcaşi Carpaţi). Au decis, de asemenea, să schimbe tactica:urmau să atace grupe mici de asalt, înarmate cu puşti mitralieră. Profesorul Zbigniew Wawer a constatat că una dintre cauzele eşecului primului atac a fost supraîncărcarea cu echipament a soldaţilor. În plus, numărul mare al trupelor care atacă nu aduce întodeauna victoria. Se adaugă la acestea lipsa elementului surpriză, precum şi a recunoaşterii terenului înaintea luptei. Istoricul Mieczysław Młotek, care se ocupa în mod special de Divizia de puşcaşi 3 Carpaţi, afirma că primul atac nu a fost altceva decât o recunoaştere extrem de costisitoare.
În data de 16 mai, la ora 23:00, intră în acţiune Batalionul 16 de puşcaşi. Atacul izbuteşte şi polonezii reuşesc să ocupe muntele „Năluca”. Totuşi, luptele pentru San Angelo, la fel ca şi în primul atac, au fost deosebit de grele şi nu au adus victoria. Muntele a fost cucerit abia în seara zilei de 18 mai, când, pe ruinele mănăstirii Monte Cassino, flutura deja drapelul alb-roşu polonez, înfipt acolo de către soldaţii Diviziei a 3-a de puşcaşi Carpaţi. Soldaţii acesteia, care porniseră la atac concomitent cu batalioanele Diviziei a 5-a de puşcaşi Kresowa, au reuşit, după lupte grele, să ocupe înălţimile 593 şi 569, şi apoi masivul Albaneta. Pe 18 mai, dimineaţa, primii soldaţi polonezi au intrat în ruinele mănăstirii benedictine. „În ciuda zidurilor groase, supravieţuiseră bombardamentului câteva colţuri, în spatele cărora se ascundeau nemţii – îşi aminteşte Michael Lejczak din Divizia a 3-a de puşcaşi Carpaţi. Era o tăcere deplină. Nimeni nu trăgea. Coridoare multe. [...] Mergeam aproape unul de celălalt şi strigam «Hande hoch!» (Mâinile sus!) Nemţii au început să se apropie, să arunce armele şi să se predea. [...] Ne-am bucurat ca nişte copii. Din spatele grămezii de ruine şi pietre le-am făcut semne cu mâinile şi puştile celor de jos, să ştie că lupta s-a încheiat. [...] În jurul orei 9:00, de la comandament au venit 3 soldaţi polonezi cu steaguri, între care şi steagul nostru alb-roşu”.
Întregul masiv Monte Cassino a fost cucerit de polonezi la 19 mai, după ce Divizia a 5-a de puşcaşi Kresowa a pus stăpânire pe muntele San Angelo şi înălţimea 575. La 25 mai, Aliaţii au rupt Linia Hitler, deschizându-şi, în cele din urmă, drumul către Roma.
