Politica orientală a lui Napoleon al III-lea și destinul României moderne

Redeschiderea crizei orientale, odată cu declanșarea Războiului Crimeei (1853–1856), a adus în prim planul atenției europene și situația Principatelor Române1. Interesul direct manifestat de puterile europene pentru Principatele Române s-a vădit încă din timpul conferinței de la Viena (martie 1855)2, dar important în acest context internațional rămâne faptul că Franța și-a propus să impună celorlalte puteri nu numai o constatare, ci și o soluție a problemei Principatelor, privită ca o chestiune de dimensiuni europene3.

În ceea ce privește chestiunea Principatelor, această conferință avusese însemnătate numai prin faptul că se introdusese în discuție problema lor și se evidențiase care era atitudinea diferitelor puteri față de ea⁴.

În afara Rusiei, care avea o atitudine nedefinită în privința Unirii, Franța rămânea momentan singura apărătoare declarată a aspirațiilor naționale românești⁵. Pe agenda ei politică, problema Unirii a căpătat o importanță clară la capitolul privind soluționarea chestiunii orientale.

Principatele Române în schimbul Lombardiei? 

Deși Conferința de la Viena, din 1855, a luat sfârșit fără să poată definitiva problema războiului, iar Franța îi sprijinea pe români, exista totuși în arsenalul diplomatic al lui Napoleon al III-lea și o idee de rezervă, a cedării Principatelor Române Austriei, în schimbul Lombardiei, care urma să revină Sardiniei.

Dar, între soluțiile viabile, problema Unirii celor două Principate și-a făcut tot mai mult loc în combinațiile diplomatice europene, iar prin eforturile emigrației române ea a căpătat o pondere mai importantă și o consistență care au impus-o în dezbaterile opiniei publice, a celei franceze în primul rând, receptivă la schimbare, la problematica națională în general și, la un moment dat, la cea românească, în special⁶.

Prin respingerea participării la război, dar și în condițiile instituirii ocupației turco-austriece în 1854, ca și prin semnificativul gest al arestării și condamnării lui Ion C. Brătianu în Franța⁷, emigranții români și-au dat seama că înfăptuirea dezideratelor naționale pe calea revoluționară, în contextul unei insurecții europene, intrase într-un punct mort.

Din această cauză, ei își vor canaliza de acum înainte eforturile în direcția mai promițătoare a unor demersuri pe lângă cabinetele europene și, cu prioritate, pe lângă cel francez, inclusiv printr-o coordonare a activității lor cu cea a patrioților rămași în țară⁸.

Franța apărătoarea intereselor românești

Franța a devenit astfel, în acest context favorabil, dar nu facil, principalul teren de desfășurare a activității exilaților, atât în rândul cercurilor politice oficiale, cât și în rândul opiniei publice⁹. În timpul Războiului Crimeei, în care Franța, într-o formulă ea însăși nouă, și Anglia au luptat împreună împotriva Rusiei, condiții în care exilații au văzut primele roade ale speranțelor lor privind viitorul Principatelor.

Avea să fie epoca memoriilor, protestelor, articolelor de jurnal, a studiilor asupra politicii europene, căutându-se a se reliefa rolul prezent și de viitor al Principatelor în chestiunea orientală, precum și soluția favorabilă și practică pe care ar fi reprezentat-o Unirea, printre altele¹⁰. Se poate spune că, dacă așteptările românilor de la Franța deveniseră, după 1853, maxime, Franța însăși își găsise în emigrația românească susținătorii cei mai convinși ai unei politici franceze decise și de anvergură în răsăritul Europei.

Cât de decis era însă Napoleon al III-lea să urmeze o asemenea strategie, pe termen lung, era încă imprevizibil în 1855, dar din politica franceză se vedea deja că o asemenea intenție nu lipsea, iar Principatele, noul lor statut și Unirea lor ca soluție europeană de stabilitate în sud-estul Europei au format elementul central al acțiunii diplomației franceze la finalul războiului Crimeei¹¹.

La 25 februarie 1856 (st. n.), la Paris s-au deschis lucrările congresului în urma căruia marile puteri europene trebuiau să valideze o soluție de pace, inclusiv în privința Principatelor Române. Prevederile tratatului încheiat cu acel prilej constituiau tocmai soluția rezultată¹².

Într-adevăr, Congresul de pace de la Paris, din 1856¹³, în ce-i interesa pe români, pe lângă faptul că a luat în discuție situația Principatelor Române ca o componentă a rezolvării crizei orientale, a relevat în această chestiune și o nouă dispunere în cadrul sistemului de alianțe inițial constituit în perioada războiului Crimeei.

S-au configurat două noi tabere - Franța, Rusia, Prusia și Sardinia, pe de o parte, Turcia, Austria, Anglia, pe de altă parte: unioniste și antiunioniste. Ele s-au format nu doar pe baza opțiunilor afective pentru ideea Unirii, devenită acum o problemă internațională, ci mai ales pe jocul noilor interese care guvernau politica acestor puteri în contextul ce a urmat încheierii conflictului militar¹⁴.  În raport cu așteptările românilor, tratatul din 1856 oferea prea puțin.

„Cu rare și justificate excepții, deciziile Congresului au fost receptate fără prea mare entuziasm în țară, chiar cu rezerve, mergând până la acuze formulate pe adresa autorilor tratatului, care nesocotiseră, în fapt, ceea ce, în drept, proclamaseră solemn, adică autonomia și independența internă a Principatelor”¹⁵.

Marile puteri și problema Principatelor

Marile puteri, cu interesele lor în conflict, nu au putut adopta o poziție clară și coerentă față de cele mai importante aspecte ale problemelor românești, poziție dictată, după caz, de beneficiile individuale și calculele lor de viitor. Totodată, n-au putut să ignore cu totul problemele ce se ridicau în Principatele Dunărene¹⁶.

În timp ce pentru Franța Unirea Principatelor reprezenta o cauză ridicată public la rang de misiune nobilă, pentru Austria și Turcia ea deschidea perspectiva sumbră a dezmembrării lor ca imperii, iar pentru Rusia ea ajunsese acum doar un mijloc pentru recâștigarea pozițiilor pierdute în urma războiului¹⁷.

Între 1856 și 1859 problema Principatelor, în special frământările interne legate de unirea acestora, au rămas, în aceste condiții, în atenția diplomației și opiniei publice europene în general. Pentru Franța însă, problema nerezolvată a Unirii Principatelor Române s-a menținut între obiectivele politicii sale curente¹⁸.

Împrejurările generale, ca și cele specifice, au făcut astfel, natural, ca Franța să continue a fi puterea către care s-au îndreptat așteptările încă neîmplinite ale românilor. Franța însăși s-a angajat în sprijinirea românilor și și-a plasat încrederea în ei, urmărind finalizarea noii sale politici și triumful intereselor ei în Europa Orientală¹⁹.

Practic, condițiile istorice au impus cunoașterea societății românești, evaluarea energiilor și posibilităților sale din perspectiva politicii franceze condiționată de jocul intereselor europene ale Franței. În împrejurările date, în a doua jumătate a lui 1856 mișcarea unionistă din Țara Românească și Moldova era încă reținută, acest lucru datorându-se în primul rând faptului că problema Principatelor stagna pe plan internațional, nefiind soluționată nici problema elaborării firmanului electoral în temeiul căruia trebuiau convocate Adunările Ad-hoc.

Merită aici amintit efortul ambasadorului francez la Constantinopol, Edouard Thouvenel²⁰, dar și al diplomației franceze în general, care, deși cu sincope, a contribuit cu o abilitate nedezmințită de tradiție să includă stipulațiile Tratatului de la Paris din 1856, în preocupările sale.

Orgoliul politic al lui Napoleon al III-lea și chestiunea Principatelor

Nu există niciun fel de îndoială că împăratul a imprimat personal politicii franceze orientarea sa în chestiunea Principatelor, căci la temelia acestei politici se aflau nu numai interesele Franței, ci și întreg orgoliul său politic. Napoleon al III-lea s-a menținut, într-adevăr, constant pe această linie până la întâlnirea de la Osborne.

Fără a anticipa, se poate observa, încă de acum, că politica imperială era atât de personală, încât n-a ajuns a fi prea clară, de multe ori, nici chiar diplomaților săi. Implicarea împăratului francez în formularea politicii franceze privind Principatele pare chiar să fi avut obiective mai numeroase, curente și de rezervă chiar, inclusiv acela de a controla și regla energia explozivă a românilor, care nu acționau având la dispoziție cunoașterea implicațiilor calculelor franceze.

După falsificarea alegerilor din Moldova se știe care a fost poziția Franței și a lui Napoleon al III-lea, precum și a puterilor pro-unioniste²¹. Au urmat întrevederile cruciale de la Osborne (august 1857), dintre împăratul Napoleon al III-lea și regina Victoria (foto), unde s-a ajuns la o formulă de compromis, hotărându-se anularea alegerilor falsificate în Moldova în schimbul renunțării Franței de a mai susține fățiș unirea deplină sub un principe străin²².

Analizând poziția Franței, interpretările date întâlnirii de la Osborne, se poate afirma că Napoleon al III-lea, deși nu a abandonat ideea Unirii Principatelor, s-a angajat pe calea concesiilor²³.

„Evoluția ulterioară a evenimentelor avea să probeze că alunecarea Franței pe panta concesiilor va atinge treapta subminării Unirii și că, prin urmare, nu diplomația europeană va da românilor Unirea, ci ei înșiși o vor impune, în pofida tranzacțiilor internaționale sancționate prin acte formale, bucurându-se de complicitatea și sprijinul puterilor pro-unioniste, și în primul rând al Franței”²⁴.

Convenția de la Paris _ semnată la 7/19 august 1858 la capătul unor îndelungate și dificile tratative între Puterile Garante, favorabile unirii, cu cele care se împotriveau - era, cum s-a observat pe bună dreptate, un compromis inerent între Unire și separatism, între stipulații conservatoare și înaintate, “un compromis între principii opuse, ilustrat foarte bine în numele noului stat - Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”²⁵.

Rezultatele Conferinței de la Paris (1858) nu ofereau Principatelor Române chiar Unirea dorită de ele. Conferința și Convenția de la Paris fuseseră, până la urmă, o succesiune de renunțări în primul rând ale Franței, diplomații ei fiind preocupați să salveze și onoarea lui Napoleon al III-lea, angajată încă din 1856 și în anii următori, prin acte oficiale și oficioase, în sprijinul Unirii pe scena europeană.

Totuși, în ciuda obiecțiilor, Franța nu a abandonat ideea Unirii, decât în măsura în care nu i-a ascultat până la capăt pe români, căci, în procesul formulării unei politici de sprijinire a Unirii, Parisul a instituit treptat obiective și limite proprii, flexibile, în acord, pe de o parte, cu ritmurile și interesele sale dar, pe de altă parte, condiționate de factori dintre cei mai diverși²⁶.

Urmându-și cursul, cu traiectoria sa sinuoasă, cu etapele și resorturile sale, politica franceză ce vizase, începând cu anul 1856, Unirea Principatelor Române ca obiectiv terminus în sud-estul Europei, înregistra astfel, în ianuarie 1859, succesul scontat, pe căi exclusiv diplomatice. Recunoștința românilor, oficial formulată de Cuza, era reală și puternică, iar Napoleon al III-lea era personal beneficiarul ei prim. Franța era „marea noastră amică”, „protectoarea Principatelor”, cum se afirma la un moment dat la Iași, iar o relație de acest gen devenea, inevitabil, pentru români temelia solidă pentru încercările care urmau inerent din Unirea tocmai înfăptuită²⁷.

Putem constata că Franța, care a acordat un sprijin decisiv cauzei românești în anii 1856-1859, chiar dacă au existat pe parcurs și o serie de abandonuri, a dispus în același timp și de planurile secrete ale împăratului Napoleon al III-lea, care a intervenit chiar personal în rezolvarea problemei românești. În realitate, după cum afirma unul dintre cei mai de seamă istorici și un bun cunoscător al raporturilor româno-franceze în epoca Unirii, „faptele sunt mult mai complicate decât sunt înfățișate în documentele diplomatice.

Numărul celor angajați în problematica legată de Principate este atât de mare, corespondența diplomatică sau cea particulară este atât de numeroasă, opiniile atât de diferite, încât este deosebit de dificil să intri în climatul epocii, să desprinzi legăturile și interdependențele dintre fapte, motivațiile unor atitudini, ținta către care s-au îndreptat toate acestea”²⁸.

Cuza și relațiile româno-franceze

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în alte condiții și cu un nou conținut, a reprezentat o etapă deosebit de importantă în privința raporturilor româno-franceze. Franța fusese, cum s-a văzut, puterea europeană care a privit cu simpatie aspirațiile românești înainte de 1859, iar apoi a sprijinit constant Unirea și alesul națiunii române. Totuși, ea a susținut cauzele românilor în continuare, pornind de la interesele sale mai cuprinzătoare față de Europa Orientală: economice²⁹, politice și strategice³⁰.

Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a provocat, din capul locului, o puternică reacție în exterior și o vie agitație în capitalele europene ale puterilor garante. Până în acel moment, sprijinul cel mai consistent l-au primit românii, cum s-a văzut, tot din partea Franței și, în particular, din partea lui Napoleon al III-lea³¹. Unirea Principatelor apărea doar primul său mare act pe calea aplicării principiului naționalităților, împotriva adversității puterilor ostile acestuia³².

Guvernul francez s-a arătat, așadar, încă de la început, pozitiv în privința recunoașterii dublei alegeri a lui Al. I. Cuza, încercând totodată câștigarea de partea sa a Rusiei și a Marii Britanii³³. Francezii au oscilat totuși între varianta de a aprecia dubla alegere ca fiind în spiritul și litera Convenției din 1858 și cea contrară, după care ea ar fi încălcat amintita convenție, dar Parisul nu s-a abătut, în fond, de la linia susținerii necesității luării în considerare a dorinței poporului român și a conservării liniștii și ordinii în Principate.

Acest din urmă obiectiv era chiar invocat ca argument în favoarea recunoașterii ca domn al celor două Principate a lui Al. I. Cuza, de unde și numeroasele apeluri adresate românilor, de a nu trece dincolo de faptul deja împlinit, de a respecta prevederile convenției, de a evita orice tulburări, pentru că ar pune conferința în situația de a nu le satisface voința națională³⁴.

O caracteristică a diplomației napoleoniene a fost că, pe lângă politica oficială a guvernului francez, condusă de ministrul de externe, funcționa și o politică personală a împăratului, care era deosebită, uneori contrară celei oficiale, așa cum am amintit. Această dublă abordare oficială și secretă permitea flexibilitate maximă în cazul unor tratative care eșuau, căci politica ascunsă putea fi dezmințită de politica oficială.

În 1859 se pare că această politică secretă era mai importantă chiar decât cea oficială. Astfel, proiectul secret de alianță dintre Franța și Rusia, susținerea unei răscoale a ungurilor împotriva austriecilor, politica italiană, relațiile cu Kossuth, precum și conspirațiile din Orient au format principalele puncte ale amplei politici secrete desfășurată de Napoleon al III-lea în această perioadă³⁵.

Principatele Române au ajuns în aceste condiții să constituie pivotul principal al amintitei politici orientale a lui Napoleon al III-lea, prin așezarea lor geografică, ele fiind acum una din componentele de bază ale politicii sale externe, în condițiile în care componenta poloneză era diminuată. După recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza (septembrie 1859), în vederea unei relații directe cu Franța s-au făcut noi eforturi și, în septembrie 1860, Agenția Principatelor Unite de la Paris era recunoscută oficial³⁶.

Secularizarea averilor mănăstirești susținută de Franța

Secularizarea averilor mănăstirești, reforma care s-a bucurat de acordul societății românești, urmărea, cum se știe, ca veniturile provenite de pe un sfert din teritoriul țării să fie puse în slujba intereselor naționale și să nu mai plece peste hotare. Dar secularizarea a provocat o puternică reacție în exterior. Franța a susținut din nou interesele românești, nefiind de acord cu convocarea unei conferințe la Constantinopol.

Această conferință, când totuși a avut loc, după câteva ședințe, s-a încheiat cu un protocol la 16/28 mai 1864, pierzându-și încărcătura inițială de ostilitate. În timp ce administrația românească pregătea secularizarea, agentul român din capitala Franței angaja contacte diplomatice mereu mai ample pentru asigurarea sprijinului acestei țări, pentru a convinge cât mai mulți dintre oamenii politici să susțină politica românească sau pentru a obține măcar o neutralitate convenabilă³⁷.

Pe parcurs totul s-a soldat cu concursul deplin al oficialităților franceze³⁸. Ultima etapă a domniei lui Cuza (2/14 mai 1864 - 11/23 februarie 1866), etapa domniei autoritare, a fost perioada în care s-au înfăptuit acele reforme fundamentale ce au conferit statului român caracterul său modern și european³⁹.

A devenit însă sesizabilă acum schimbarea de atitudine a Franței. Țară care l-a sprijinit aproape constant pe Cuza înainte, începând cu anul 1865 Franța indică o reorientare⁴⁰. Avertismentele pe care domnitorul le-a primit din partea diplomației franceze lăsau chiar impresia posibilității înlăturării de la tron a celui care nu se mai arăta acum, după opinia guvernului francez, demn de misiunea care i se încredințase.

Critici vehemente împotriva domnitorului, în urma evenimentelor din august 1865, au venit inclusiv din partea ministrului de Externe francez, Drouyn de Lhuys, care aducea acum în discuție posibilitatea înlăturării lui Cuza⁴¹. Domnitorul crezuse că împărtășindu- i fostului său protector, împăratul Napoleon al III-lea, intenția de a abdica, va fi fost din nou sprijinit de acesta, dar politica și diplomația ascundeau adevăruri mai adânci, care doar treptat s-au lăsat observate.

Modelul francez și instituțiile fundamentale ale României moderne

Pe fundal, Franța a constituit neîndoielnic suportul moral și material extern cel mai de seamă în procesul edificării statului modern român. Pentru modernizarea armatei și a administrației, Al. I. Cuza a solicitat Franței o misiune militară și una civilă care au sosit în România și au avut un rol important în organizarea instituțiilor administrative de stat românești, care au urmat, în linii mari, modelul celei franceze.

Astfel au luat naștere, avându-se în vedere corespondentele lor franceze, Curtea de Conturi, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Universitatea, Conservatorul, Consiliile permanente județene și cele comunale. S-au preluat și adoptat regulamentele civile, militare și s-a introdus o întreagă terminologie de specialitate. În administrația centrală și locală, în justiție, în armată și la finanțe, în comunicații și lucrări publice, în toate sectoarele administrative, în învățământ și sănătate, termenii de origine franceză au predominat.

La fața locului, Al. I. Cuza a beneficiat mai tot timpul de sprijinul împăratului prin implicarea diplomaților francezi. Desăvârșirea Unirii în 1861, secularizarea averilor mănăstirești, lovitura de stat, reforma agrară, Statutul dezvoltător sunt doar câteva din actele lui Al. I. Cuza care s-au bucurat, în general, de acceptul și sprijinul Franței.

Ajutorul protector al Franței, asistența diplomatică, sprijinul politic, inspirația modelului francez au fost toate posibile după 1859, datorită aceleiași politici a lui Napoleon al III-lea, care și-a păstrat o componentă de sprijinire a mișcărilor naționale, la confluență cu o strategie amplă și proprie în orientul Europei.

Intervalul anilor 1860-1865 evidențiază însă și o serie de tensiuni generate în relațiile Principatelor Unite cu Franța, sugerând o anume consumare a politicii orientale a acestei puteri, pe măsură ce problema unificărilor naționale în centrul și estul Europei intră într-o nouă fază, iar aspirațiile românilor începeau a depăși limitele convenabile Franței lui Napoleon al III-lea⁴².

Statul român a ajuns, evident, să reprezinte un punct de sprijin al influenței politice și al expansiunii economice franceze în sud-estul Europei, dar realitățile dinamice au generat, rapid, noi poziționări.

Anul 1866 reper al relațiilor internaționale din sec. XIX

Anul 1866 a constituit un reper important, în general, în relațiile internaționale din secolul al XIX-lea. Victoria Prusiei asupra Austriei și eliminarea celei din urmă din Confederația Germană, ca și intrarea Veneției în componența Italiei au fost evenimente majore, dar tabloul politicii europene ar fi incomplet dacă nu avem în vedere, printre celelalte evoluții, și implicațiile externe ale evenimentelor din România⁴³.

Acestea din urmă ocupă neapărat un loc aparte, cu consecințe adânci și durabile îndeosebi asupra proceselor istorice ulterioare din societatea românească. Ele au avut ca punct de plecare înlăturarea de la conducerea statului a domnitorului Al. I. Cuza, iar ca final recunoașterea domniei ereditare a principelui Carol de Hohenzollern pe tronul țării, adică acceptarea de către marile puteri a unui fapt împlinit în România⁴⁴.

În general, dintre marile puteri, doar Franța în primul rând și Anglia, au înrâurit din nou și direct evoluția complicatelor negocieri ce au condus la aranjamentul bilateral româno-otoman. Deși Franța, oficial, a avut pe parcursul anului 1866 o atitudine sinuoasă în problema unirii și a prințului străin, ea a acordat, tot prin rafinata sa diplomație secretă, atât șansa, cât și soluțiile eficace care au condus la succesul efortului elitei politice a României de a pune iarăși Europa în fața faptului împlinit.

De asemenea, Franța era, în continuare, interesată de zona Mării Negre și a Dunării de Jos, fapt indicat prin condițiile impuse Rusiei în 1856, cât și de activitatea pe care o desfășurau reprezentanții Franței în Comisia Europeană a Dunării, a cărei președinție o deținea în acel moment. Garanția colectivă a rămas totuși, și după 1866, instanța tutelară colectivă de care românii au trebuit să țină cont încă⁴⁵.

Instaurarea monarhiei ereditare străine pe tronul României a fost, evident, posibilă nu numai prin rolul factorilor politici interni, ci și prin cel al unor factori externi. Încă o dată, împrejurările externe s-au arătat și ele favorabile autorilor acțiunii de la 11 februarie 1866, iar unele puteri europene, cum a fost, în primul rând, Franța, le-au oferit concursul, discreția și le-a sugerat limitele necesare. Însă relația acestei puteri cu noua Românie, rezultată din evenimentele de la 1866, era doar la debutul ei, iar o nouă politică franceză se contura la orizont⁴⁶.

În afacerile orientale, Franța s-a erijat tot mai vizibil, după 1866, într-o adeptă consecventă a menținerii ordinii existente, interesele franceze întâlnindu-se la Constantinopol cu cele engleze și, treptat, și cu cele austriece⁴⁷.

Înaintea conflictului ce se prefigura în 1870, diplomația franceză evoluase spre închegarea unui bloc între Franța, Austria și Italia; refuzul împăratului de a-și retrage trupele din Roma a scos însă din competiție partenerul italian. Pentru puțin timp, Franța va neglija apoi sud-estul Europei, atenția ei fiind concentrată către Prusia, care făcea tot posibilul să cultive nemulțumirea lui Napoleon al III-lea.

Războiul franco-prusac și opinia publică românească

Sub impactul acestor evenimente de anvergură europeană, politica Franței față de România _ deja subminată de suspiciuni și mai ales de nemulțumirea Parisului față de perseverența cu care România urmărea independența - intra, în concluzie, în amintitul an 1870, într-o etapă nouă. Vechea apropiere, născută în lupta pentru unire și sprijinirea Principatelor și chiar a recunoașterii internaționale a principelui Carol, pălea vizibil, politica franceză nepărând să agreeze ideea unei Românii care nu mai accepta tutelarea - altfel atât de utilă - din perioada anterioară.

Dezinteresul Franței față de problemele orientului european vestea, în același timp, o schimbare majoră și în relațiile acestei puteri cu statul român⁴⁸. În ceea ce privește opinia publică românească în timpul desfășurării războiului franco-prusac, se observă cu claritate că aceasta a fost de partea Franței. Confruntarea dintre Prusia și Franța avea totuși să indice o scindare a opțiunilor la nivelul clasei politice românești.

La începutul crizei, guvernul conservator a fost confruntat cu opțiunea deschisă a unor politicieni în favoarea Franței (conservatori moderați, liberali radicali și moderați). Guvernul se declara totuși pe o poziție de neutralitate față de evenimente, poziție împărtășită și de o parte a clasei politice. Amploarea discuțiilor angajate pe tema atitudinii României evidențiază opțiunile diferite și nuanțate ale politicienilor români.

Deși se proclamă neutralitatea față de evenimente, sentimental balanța înclină, în virtutea vechilor simpatii, în favoarea Franței, lucru foarte ușor sesizabil. După declararea războiului, cresc în intensitate și manifestările de atașament față de această putere, iar cu această ocazie opinia publică și o parte a clasei politice îl înfruntau pe Carol I, căruia i se imputa că era german și că simpatiza, evident, cu Prusia.

În luna iulie 1870, dezacordul părea a se fi instalat definitiv între domnitor și public și, chiar dacă guvernul a interzis manifestațiile de simpatie pro-franceze, acestea continuă. Tot în iulie, guvernul francez își schimba atitudinea față de prințul Carol și România. Extinderea manifestărilor pro-franceze a continuat și în luna august.

Mai mult, în contextul acestora se va produce și revoluția de la Ploiești, mișcare înfrântă de altfel rapid de guvern. Sentimentele de simpatie pentru Franța, cu puternice rădăcini în trecut, nu au scăzut în intensitate nici în a doua parte a anului 1870, în ciuda capitulării de la Sedan, culminând cu evenimentele din prima parte a anului 1871.

Aceste sentimente sfidau astfel chiar realismul clasei politice românești, lucru puțin obișnuit de altfel, mai ales când era vorba de atitudinea față de o mare putere. Aceasta pe fondul preocupărilor pentru independență și contrar dovezilor că Franța nu încuraja România pe un asemenea drum⁴⁹.

Napoleon al III-lea și Bismark, după Sedan

Politica franceză s-a arătat mai curând inactivă după 1871 în Orient. În cazul României ea a fost plină de reproșuri, de suspiciuni, deoarece Parisul nu mai urmărea jaloane și obiective de viitor. Propriile probleme interne, dar și influențele Austro-Ungariei, Rusiei și Germaniei pe plan extern, în ceea ce privea Orientul până la 1878, încurajau Franța mai degrabă la un abandon al zonei orientale, implicit al intereselor anterioare în cazul României.

Franța amenința acum România în dese rânduri, concepția franceză fiind aceea mai insistentă de tutelare diplomatică a românilor. În timpul ultimilor ani ai Imperiului, dar și în perioada de început a celei de-a treia Republici, diplomația franceză nemaiacceptând vizibil perspectiva și voința de independență românească.

Cauza acestei atitudini statice a diplomației franceze nu o vom pune pe seama incapacității de a înțelege, ci mai curând pe seama împuținării permanente a motivelor de acțiune și de ofensivă în zona Dunării, a obsesiei Franței, după 1871, de a se concentra asupra unor obiective proprii defensive, mai ales că a treia Republică nu mai acționa într-un context al coalițiilor largi, ca acelea care aduseseră succesul în problema orientală din anii 1853- 1856.

NOTE

1. T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale (1856-1866) (ed. Dan Jumară), Editura Alfa, Iași, 2000, pag. 26.
2. Dumitru Ivănescu, Informații din arhivele franceze despre Unirea Principatelor Române, în “Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iași, XXVI/1, 1989, p. 87; Dumitru Vitcu, Iașii și Unirea Principatelor, în vol. Aspecte ale luptei pentru unitate națională, Iași, 1600-1859- 1918 (coordonatori, Gh. Buzatu, A. Karețchi, D. Vitcu), Editura Junimea, Iași, 1983, p. 75.
3. Iulian Oncescu, România în politica orientală a Franței (1866-1878), Editura Transversal, Târgoviște, 2007, p. 49; Platon Gheorghe, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, p. 167.
4. T.W. Riker, op. cit., p. 34.
5. Leonid Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaționale (1855-1859), în vol. „Unirea Principatelor și puterile europene”, Editura Academiei, București, 1984, p. 60.
6. Gheorghe Platon, Românii în veacul construcției naționale. Națiune, frământări, mișcări sociale și politice, program național, Editura Enciclopedică, București, 2005, p. 330.
7. Constantin Angelescu, Scrieri alese. Drept, istorie și cultură, ed. și studiu introductiv de Dumitru Vitcu, Editura Junimea, Iași, 2005, p. 145.
8.Valeriu Stan, Aspecte ale luptei revoluționarilor exilați pentru Unirea Principatelor (1853-1857), I, în „Revista Istorică”, tom V (1994), nr. 5-6, p. 387.
9. Ibidem, p. 388.
10. Nicolae Corivan, Din activitatea emigranților români în Apus (1853-1857). Scrisori și memorii, Editura Cartea Românească, București, 1931, p. 7; Iulian Oncescu, op. cit., p. 54-60.
11. Iulian Oncescu, op. cit., p. 60.
12. Dumitru Ivănescu, op. cit., p. 87.
13. Subliniind importanța tratatului de la Paris pentru români Fréderic Damé afirma: “Această dată (30 martie 1856) este una din cele mai memorabile pentru români, căci din această zi datează România modernă (Istoria României contemporane de la reîntoarcerea domnilor pământeni până în zilele noastre (1822-1900), în vol. “Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Texte străine”, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 389. J. B. Duroselle arăta că România, o națiune europeană practic independentă, a luat naștere din Congresul de la Paris (Jean Baptiste Duroselle, L’Europe de 1815 à nos jours. Vie politique et relations internationales, Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p. 194).
14. Dumitru Ivănescu, Constituirea statului român modern în context european, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, XXXIV, Iași, 1997, p. 61.
15. Dumitru Vitcu, Iașii și Unirea Principatelor..., p. 82.
16. Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000, p. 33.
17. Gheorghe Platon, Diplomația europeană și unirea Principatelor Române. O încercare de reevaluare, în vol. Vârstele Unirii. De la conștiința etnică la unitatea națională (vol. editat de D. Ivănescu, C. Turliuc, F. Cântec), Fundația Academică A. D. Xenopol, Iași, 2001, p. 62.
18. Idem, Reflecții privind locul “problemei românești” în politica europeană în anii luptei pentru unire (1856-1859), în vol. De la constituirea națiunii române la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. II, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1998, p. 152.
19. Dumitru Vitcu, O meteahnă încă persistentă: cosmetizarea prin omisiune, în „Xenopoliana”, VI, 1998, nr. 3-4, p. 22; Gheorghe Platon, Diplomația europeană și Unirea Principatelor Române...., p. 59.
20. Edouard Thouvenel s-a născut la 11 noiembrie 1818, la Verdun, și a intrat în diplomație în 1841, însărcinat cu afaceri și ministru plenipotențiar între 1846-1849, la Atena, și apoi la München, în 1851. În februarie 1852, el a fost numit director al Afacerilor Politice în Ministerul Afacerilor Externe al Franței. Thouvenel a devenit ambasador la Constantinopol în plin război al Crimeei, la 3 mai 1855. Devine ministru de Externe al Franței în decembrie 1859, iar în octombrie 1862 demisionează din această funcție. Din 1862 până în 1865, a fost președinte al Companiei Drumurilor de Fier din Est, apoi mare referent al Senatului, în 1865. Moare în 1866, la 23 octombrie, ca urmare a unei suferințe cardiace (Dictionnaire du Second Empire, sous la direction de Jean Tulard, Fayard, 1995, p. 1260).
21. Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Texte străine, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 294-301. „Pentru Franța, în special, pentru puterile unioniste, în general, farsa electorală din Moldova semnifica o umilitoare înfrângere politică, ce nu putea fi acceptată cu indiferență” (Dumitru Vitcu, Iașii și Unirea Principatelor..., p. 102).
22. Nicolae Corivan, La question de l’Union dans les projets européens d’organisation des Principautés Roumaines (1855- 1857), în „Revue Roumaine d’Histoire”, IX, 6, Bucarest, p. 972.
23. Leonid Boicu, Unirea Principatelor..., p. 70; Românii la 1859..., vol. II, p. 302-303.
24. Dumitru Vitcu, Iașii și Unirea Principatelor..., p. 102-103.
25. T.W. Riker, op. cit., p. 230.
26. Leonid Boicu, Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iași, 1978, p. 240.
27. Iulian Oncescu, op. cit., p. 101-102.
28. Gheorghe Platon, Românii în veacul construcției naționale..., p. 335.
29. Pentru raporturile economice dintre Principatele Unite și Franța, a se vedea, G. Zane, Politica economică a Principatelor în epoca Unirii și capitalul străin, în „Studii. Revistă de Istorie”, an XII, nr. 1, Editura Academiei, București, 1959, p. 243-258; Idem, Probleme de economie financiară în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în vol. Cuza Vodă. In memoriam (coord. Leonid Boicu, Gheorghe Platon, Alexandru Zub), Editura Junimea, Iași, 1973, p. 261-326.
30. Dumitru Vitcu, O meteahnă..., p. 22.
31. Leonid Boicu, Din istoria diplomației europene. Anul 1859 la români, Institutul European, 1996, p. 66; Dumitru Ivănescu, Napoleon al III-lea și constituirea statului național român, în Congresul de pace de la Paris (1856). Prefaceri europene. Implicații românești (vol. editat de Dumitru Ivănescu și Dumitru Vitcu), Editura Junimea, Iași, 2006, p. 175.
32. Paul Henry, Napoleon III et les peuples. À propos d’une aspect de la politique exterieure du Second Empire, Imprimerie Jean Louis, Paris, 1943, p. 11, 13, 55; G.I. Brătianu, Napoléon III et les nationalités, Paris-București, 1934, p. 11-26.
33. Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 34.
34. Leonid Boicu, Din istoria diplomației..., p. 201.
35. Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice..., p. 47. Vezi, pe larg, de același autor, La politica orientale di Napoleon III e l’unione dei principati rumeni, Institutul Grafic „Presa Bună”, Iași, 1937.
36. Dan Berindei, Înființarea agenției Principatelor Unite la Paris (26 august/7 septembrie 1860), în „Studii. Revistă de istorie”, anul XIII, nr. 6, Editura Academiei, București, 1960, p. 106; Cornelia Bodea, Din acțiunea de pregătire a agenției diplomatice de la Paris. Înființarea Biroului de Corespondență (1/13 ianuarie 1860), în „Studii. Revistă de istorie”, XIII, 6, Editura Academiei, București, 1960, p. 131.
37. Dumitru Vitcu, Diplomații Unirii, Editura Academiei, București, 1979, p. 143.
38. Ibidem, p. 144-145.
39. Constantin Angelescu, Unificarea legislației Principatelor Unite Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în vol. Cuza Vodă. In memoriam (coord. Leonid Boicu, Gheorghe Platon, Alexandru Zub), Editura Junimea, Iași, 1973, p. 392-408.
40. Dumitru Ivănescu, Principatele Române în raporturile franco-ruse, 1861-1866, în Istorie și societate în spațiul estcarpatic (sec. XIII-XX), vol. editat de Dumitru Ivănescu și Marius Chelcu, „Omagiu profesorului Alexandru Zub”, Editura Junimea, Iași, 2005, p. 293.
41. Sever Mircea Catalan, La situation internationale des Principautés Unies (1864-1866), considerée selon sa relation avec le déclin du Second Empire, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XXXI, 3-4, Bucarest, 1992, p. 245.
42. Iulian Oncescu, op. cit., p. 146-147.
43. Gheorghe Cliveti, Interferențe româno-germane în raporturile politice internaționale la 1866, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol”, XIII/2, 1986, p. 627.
44. Grigore Chiriță, România în 1866. Coordonate ale politicii interne și internaționale, în „Revista de istorie”, tom 31, nr. 12, p. 2197, 1978.
45. Dumitru Vitcu, 11 februarie 1866: hermeneutica unei pretinse revoluții, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol »„, XXIX, Editura Academiei Române, Iași, 1992, p. 184-187.
46. Iulian Oncescu, op. cit., p. 85.
47. Gheorghe Cliveti, România și Puterile Garante (1856- 1878), Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1988, p. 109.
48. Iulian Oncescu, op. cit., p. 213.
49. Ibidem, p. 248-249.