Politica americană față de URSS în ajunul Războiului Rece

Unul dintre documentele care a stat la baza politicii externe americane la începutul Războiului Rece, alături de articolul The sources of Soviet conduct al lui George Kennan, este raportul Clifford-Elsey, intitulat American relations with the Soviet Union. Realizat de Clark Clifford (avocat, consilier prezidențial) împreună cu George Elsey (consilier militar), și cu contribuțiile lui Kennan și Charles Bohlen (diplomat american cu experiență în URSS), raportul Clifford-Elsey a avut un rol semnificativ în politica dusă de președinții americani față de sovietici începând cu sfârșitul anului 1946.

Viziune a oficialilor de rang înalt din administrația Truman, raportul Clifford-Elsey analizează, la cererea președintelui, istoria relațiilor americane cu Uniunea Sovietică și propune o politică externă care să răspundă amenințărilor sovietice (ideologice și geopolitice), așa cum erau ele percepute la Washington. După modelul Kennan, raportul propune dezvoltarea unei politici concrete de rezistență împotriva Uniunii Sovietice (viitoarea politică de containment, sau îndiguire).

Raportul conține următoarele:

• O analiză a politicii externe sovietice;
• O prezentare a acordurilor încheiate de URSS și SUA în perioada războiului și a modului în care sovieticii le-au pus încălcat;
• O discuție asupra activităților sovietice care afectează securitatea Statelor Unite.

„Suspiciunea e primul pas către teamă”

Autorii raportului avertizează că cea mai mare problemă a Statelor Unite este relația cu Uniunea Sovietică, evoluția acestei relații urmând a determina dacă va exista sau nu un al treilea război mondial. Argumentând că „suspiciunea e primul pas către teamă”, autorii recomandă ca „Neînțelegerea suspicioasă a Uniunii Sovietice trebuie [să fie] înlocuită de o cunoaștere precisă a motivelor și metodelor guvernului sovietic. Numai printr-o asemenea cunoaștere vom putea evalua și prezice mișcările militare și politice ale Kremlinului. El are la bază, așadar, dorința de înțelegere a modului în care Uniunea Sovietică se comportă pe plan internațional, pentru a putea contracara politica agresivă începută de Stalin după înfrângerea Germaniei naziste.

Pornind de la ideile exprimate anterior de Kennan, capitolul dedicat politicii externe sovietice prezintă în detaliu caracteristicile acesteia și principiile după care se ghidează liderii de la Moscova:imposibilitatea coexistenței pașnice dintre statele comuniste și capitaliste;politica de consolidare, externă și internă, a URSS, în vederea acestui conflict, expansiunea influenței;prevenirea alierii statelor capitaliste împotriva sa (prin participarea, cu drept de veto, în organismele internaționale) etc.  

Raportul Clifford-Elsey este relevant și pentru istoria românească, el arătând cum a fost dezvoltată politica SUA față de țările din Europa de Est în perioada dinainte de instaurarea comunistă. Astfel, autorii raportului îi atrageau președintelui atenția că „Uniunea Sovietică privește controlul Europei de la est de linia Stettin-Trieste ca fiind esențială pentru securitatea ei în prezent. Nu va tolera nicio influență rivală în acea regiune și va insista pe menținerea acolo a guverenelor «prietene», adică guverne dispuse să accepte dominația sovietică. [...] Coerciția a fost aplicată în Ungaria, precum și Polonia, România și Bulgaria pentru a asigura un control politic sovietic eficient. ” Administrația americană era, deci, conștientă de politica sovietică privind Europa de Est, România implicit, și s-a dovedit a fi dispusă a o accepta, pentru a nu periclita și mai mult relațiile cu Moscova.

Nerespectarea acordurilor americano-sovietice

Marile diferențe dintre politica sovietică, pe de o parte, și cea americană, pe de altă parte, au fost parițial ascunse în timpul războiului împotriva inamicului comun:Germania nazistă. Raportul arată însă că administrația americană, anticipând diferențele ce urmau să apară după terminarea ostilităților din Al Doilea Război Mondial, a încercat să angajeze Uniunea Sovietică într-un sistem de securitate colectivă și să ajungă la o serie de înțelegeri privind pacea ce urma a fi încheiată și instituirea unor organisme internaționale menite să o apere. Aceste încercări din partea americanilor s-au soldat, în anii 1942-1945, cu mai multe acorduri scrise dintre cele două părți, acorduri prin care ar fi dispărut, practic, toate motivele de neînțelegeri dintre cele două state. Acordurile nu au fost însă respectate, ele fiind încălcate în repetate rânduri de către Uniunea Sovietică.

Prima astfel de înțelegere încălcată a fost chiar Declarația Națiunilor Unite privind principiile Cartei Atlanticului, prin care, teoretic, Uniunea Sovietică promitea că nu va urmări extinderi teritoriale și nici nu va impune schimbări teritoriale în dezacord cu voința popoarelor implicate. În plus, sovieticii se angajau să respecte dreptul popoarelor de a-și alege, libere, forma de guvernământ.

CITEȘTE ȘI Nebuna viziune asupra lumii a Kremlinului. Telegrama cea lungă a lui Kennan

În privința discuțiilor pentru pacea postbelică, Stalin nu a acceptat o întâlnire la rang înalt decât în 1943, el refuzând să meargă la Casablanca în decembrie 1942. Astfel, în toamna lui 1943, Secretarul de Stat Cordell Hull și Ministrul de Externe britanic Anthony Eden au călătorit la Moscova pentru a negocia o declarație comună privind principiile păcii postbelice. Declarația, acceptată cu rezerve de către partea sovietică, statua necesitatea înființării unei organizații internaționale și promisiunea că, după terminarea ostilităților, puterile semnatare nu-și vor folosi forța militară pe teritoriul altor state decât pentru scopurile cuprinse în prezentul act și după consultări cu ceilalți semnatari.

O lună mai târziu avea loc și prima întâlnire dintre Cei Trei Mari:Roosevelt, Churchill și Stalin se reuneau în capitala iraniană pentru a discuta despre campania din Europa din anul următor. Declarația comună din 1 decembrie exprima hotărârea celor trei mari puteri de a coopera atât în război, cât și în pacea ce va urma.

Principalele neînțelegeri dintre americani și sovietici apar însă din 1945, când s-a pus serios problema încheierii păcii cu Germania și cea a reparațiilor de război pretinse de sovietici. În plus, în primăvara acelui an, administrația americană s-a arătat nemulțumită de comportamentul Uniunii Sovietice în țările „eliberate” din Estul Europei, cu precădere în Polonia, comportament ce contravenea principiilor Declarației de la Yalta privind Europa Eliberată (restabilirea drepturilor de suveranitate și auto-guvernare, dreptul popoarelor de a-și alege singure forma de guvernământ).

În continuare, raportul Clifford-Elsey notează că „guvernul sovietic nu recunoaște că a încălcat vreunul din acordurile internaționale încheiate. Dimpotrivă, de obicei susține vehement, atât acasă, cât și în străinătate că și-a îndeplinit în mod conștiincios obligațiile internaționale. Tinde însă să acuze alte națiuni de încălcarea acordurilor, în timp ce neagă indignat sau ignoră complet acuzațiile că ar fi comis acte similare.”

Problema privind încălcarea acordurilor cu Statele Unite este că aceasta este, în esență, o chestiune de perspectivă ce ține de modul diferit de a privi situația postbelică. Astfel, notează raportul, guvernul american poate considera că Uniunea Sovietică își încalcă acordurile semnate, însă de multe ori acest lucru nu poate fi probat căci sovieticii se folosesc de diverse tertipuri. Unul dintre ar fi maniera de interpretare a unor termeni precum „democratic”, „prieten”, „fascist” etc.

Potrivit raportului, din perspectiva americană, cele mai importante conflicte cu Uniunea Sovietică sunt cele privind Germania (încurajarea tuturor partidelor politice democrate în zona de ocupație, administrarea economică a zonei etc.);Austria (menținerea trupelor pe teritoriul acestui stat);Balcanii (eșecul colaborării din interiorul Comisiilor Aliate de Control din Ungaria, Bulgaria și România, respectiv excluderea anglo-americanilor din deciziile privind aceste țări);situația din Iran și Coreea;și, în fine, acordul Lend-Lease.

Politica americană față de Uniunea Sovietică

„Obiectivul principal al politicii Statelor Unite față de Uniunea Sovietică este de a-i convinge pe liderii sovietici că este în interesul lor să participe într-un sistem de cooperare internațională, că nu existe cauze fundamentale pentru un război între națiunile noastre, și că securitatea și prosperitatea Uniunii Sovietice, precum și a restului lumii, este pusă în pericol de imperialismul militarist agresiv ca cel în care s-a angajat în prezent Uniunea Sovietică.”

Din păcate însă, acești lideri sunt convinși de inevitabilitatea conflictului cu Statele Unite;ca atare, ei nu doresc decât să-și întârească puterea militară și să-și mărească sfera de influență pentru a putea face față unui conflict cu lumea capitalistă. Astfel, dacă Statele Unite ar insista să adopte o politică de înțelegeri cu Uniunea Sovietică, adică una conciliatorie, acest lucru ar fi foarte periculos, căci ar presupune sacrificii importante doar de dragul păstrării relațiilor sovieto-americane, fapt ce i-ar împinge pe sovietici să-și mărească din ce în ce mai mult pretențiile.

Prin urmare, atâta timp cât Statele Unite nu sunt dispuse să-și sacrifice viitoarea securitate de dragul unui acord cu sovieticii, guvernul american trebuie să caute să prevină agresiunile sovietice, și asta printr-o politică foarte hotărâtă care să aibă la bază puterea militară. Căci „limbajul puterii militare ste singurul limbaj pe care discipolii politicii de forță îl înțeleg”. Astfel, principalul mijloc de intimidare și prevnire a unui atac sovietic împotriva SUA sau al oricărui stat aflat în zona de interes americană este puterea militară a Statelor Unite, inclusiv puterea atomică, pe care guvernul trebuie să fie pregătit să o folosească. De aceea, guvernul trebuie să trateze cu foarte mare precauție propunerile privind tratate pentru limitarea/reducerea armamentului sau controlul puterii nucleare. În plus, Statele Unite trebuie să acorde un sprijin ferm tuturor țărilor democratice ce pot fi amenințate de sovietici;acest sprijin trebuie să fie în principal de natură economică, pentru a minimaliza influența comunistă. Apoi, din moment ce problemele din relațiile cu Uniunea Sovietică se datorează clicii conducătoare, nu poporului sovietic (idee preluată de la Kennan), guvernul american trebuie să promoveze o mai bună înțelegere a statului și poporului american în Uniunea Sovietică, prin cărți, reviste, ziare și filme, în măsura în care acest lucru este permis de Kremlin. Astfel, stabilirea unor legături intelectuale și culturale ar arăta că americanii nu au intenții agresive față de URSS.    

Raportul Clifford-Elsey a avut o influență definitorie asupra politicii americane față de URSS. Recomandările făcute în acest raport se vor concretiza ulterior în doctrina Truman, conținută, în esența sa, în discursul din 12 martie 1947 al președintelui, și în politica de containment.