Poate fi Kosovo un precedent periculos în dreptul internaţional?

Lipsa unei clarificări din partea Curţii Internaţionale de Justiţie referitoare la statutul legal al independenţei Kosovo poate constitui un precedent periculos pe plan internaţional. Toată această situaţie confuză a dus la o dezbatere aprinsă între grupurile de politicieni care acordă o importanţă maximă principiului autodeterminării şi cei care consideră că, înainte de toate, pe plan internaţional trebuie respectat principiul suveranităţii statului. Confuzia are ca efect intensificarea activităţii mişcărilor separatiste din întreaga lumea.

Între suveranitate şi  autodeterminare

Conform Constituţiei Iugoslaviei din 1974, provincia Kosovo a avut statutul de teritoriu autonom. Kosovo avea propria constituţie, propriul guvern, o Curte Supremă de Justiţie, armată proprie şi dreptul de a acorda cetăţenie şi de a emite paşapoarte. Acestă largă autonomie era un compromis între aspiraţiile naţionale manifestate de comunitatea de albanezi majoritară în Kosovo şi cea sârbă dispusă oricând să apere suveranitatea şi integritatea teritorială a Serbiei.

După moartea preşedintelui Tito,   a  început să se manifeste o opoziţie sârbă din ce în ce mai pronunţată în ceea ce priveşte autonomia de care beneficia provincia Kosovo. Începând cu 1989-1990, conflictul dintre comunitatea albaneză şi autorităţile sârbe s-a  agravat rapid. Preşedintele Slobodan Milosevic a promovat o politică activă de  “diluare etnică” prin  aducerea de noi etnici sârbi în Kosovo şi eliminarea autonomiei provinciei Kosovo considerată neconstituţională.

După dezastrul politic şi militar provocat de dezmembrarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia în 1992, Serbia şi-a afirmat cu mai multă tărie suveranitatea asupra provinciei Kosovo, insistând mai ales asupra importanţei istorice pe care o are regiunea în istoria sârbilor.  

Chiar dacă de la început comunitatea europeană a abordat conflictul interetnic din provincia Kosovo ca pe propria problemă, contribuţiile sale la soluţionarea conflictului din Kosovo au fost de cele mai multe ori incoerente şi fără efect. La Conferinţa pentru Iugoslavia, cu începere din 1992, chestiunea Kosovo a fost etichetată ca fiind o problemă a minorităţilor cu toate prevederile sale din dreptul internaţional:

·  Problemele minorităţilor trebuie separate de chestiunile legate de principiul autodeterminării

· Graniţele existente trebuie respectate.Chiar dacă are grupuri de minorităţi pe teritoriul său, statului trebuie să-i fie respectată suveranitatea.

· Posibilitatea de intervenţie a altor state sau organizaţii internaţionale este limitată. Dreptul internaţional recunoştea în rândul principiilor sale neamestecul în treburile interne ale unui stat. Cu toate acestea, respectarea drepturilor  minorităţilor nu mai ţine doar de problema internă a unui stat, chiar dacă nu există un tratat special destinat acestei chestiuni.

omunitatea Europeană înglobează drepturile minorităţilor în drepturile fundamentale ale omului. În ciuda sancţiunilor primite din partea organismelor europene pentru încălcarea drepturilor comunităţii albaneze din Kosovo, Serbia continuă să păstreze aceeaşi politica, chiar cu riscul de a se izola în plan european.

Americanii şi aliaţii europeni au ajuns la concluzia că sancţiunile şi instrumentele tradiţionale pentru implementarea dreptului internaţional sunt inutile în cazul Serbiei. 

Negocierile de la Rambouillet din 6 februarie 1999 au fost ultima încercare de găsire a unei soluţii politice. Acordul de pace propus la Ramboiullet cerea ca în schimbul garantării suveranităţi Repubilicii Federale Iugoslave asupra provinciei Kosovo, acesteia din urmă să i se acorde o autonomie largă în cadrul statului iugoslav.

Pentru NATO, acordul de la Rambouillet era ultima încercare paşnică de soluţionare a crizei din Kosovo, având în vedere masacrul săvârşit de trupele sârbe asupra civililor albanezi din localitatea Racak din 15 ianuarie 1999.

Intervenţia militară a NATO în Kosovo, din martie 1999, sub pretextul unei acţiuni umanitare în sprijinul comunităţii albaneze, a fost o încălcare a dreptului internaţional. Chiar dacă situaţia din Kosovo a fost catalogată în cadrul Consiliului de Securitate ONU ca fiind o ameninţare la adresa păcii şi securităţii în regiune, folosirea forţei în Iugoslavia nu a fost aprobată de o rezoluţie. Chiar dacă a pus capăt confruntărilor violente dintre forţele sârbe şi albanezi, intervenţia NATO din Kosovo nu a rezolvat şi criza umanitară provocată de război.

Pe 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate ONU decide prin Rezoluţia nr. 1244 să organizeze o Misiune ONU de administrare provizorie a provinciei Kosovo(UNMIK).

După o lungă administrare a provinciei Kosovo de către ONU, pe 17 februarie 2008, 109 membri ai Adunării Provizorie din Kosovo votează declaraţia de independenţă a Kosovo. Cei 17 reprezentanţi ai minorităţii sârbe din Kosovo nu participă la vot, solidarizându-se cu boicotul iniţiat de parlamentul sârb. Populaţia majoritară albaneză a sprijinit decizia politicienilor albanezi. Pe plan internaţional, independenţa Kosovo a fostrecunoscută de 108 din cele 193 de state membre ale ONU.

Cea care este menită să judece statutul legal al Kosovo este Curtea Internaţională de Justiţie care prin Opinia exprimată în documentul din 22 iulie 2010, a reuşit să ocolească examinarea problemei delicate a autodeterminării .

Totuşi s-a recunoscut, chiar dacă indirect, faptul că locuitorii din Kosovo şi-au luat destinul în propriile mâini. În consecinţă, kosovarii trebuie să-şi asume şi responsabilitatea pentru acţiunile lor, deoarece drepturile sunt strâns legate de obligaţii. Curtea internaţională de Justiţie a catalogat declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo ca o decizie luată de membrii Adunării Provizorii şi nu o decizie a Adunării, ca organ legislativ. În ce măsură pot fi generalizate aceste discuţii legate de secesiunea Kosovo şi care vor fi consecinţele în plan internaţional este o mare dilemă. Încercările de a lămuri statutul legal al Kosovo ca stat independent sunt încă în faza de dezbateri. Atât timp cât nu e lămurită legal, situaţia din Kosovo tinde să devină un precedent periculos.

Exploatarea independenţei  Kosovo de către Rusia

Rusia consideră Kosovo ca pe un precedent în dreptul internaţional şi îl foloseşte ca justificare în apărarea drepturilor etnicilor ruşi din afara graniţelor statului rus.

Războiul din Georgia din 2008 a inaugurat această politică intervenţionistă a  Rusiei pe plan internaţional. Folosindu-se de pretextul apărării drepturilor minorităţii osetine şi abhaze din Georgia, Rusia a sprijinit crearea republicilor separatiste Osetia  de Sus şi Abhazia.

Actualele evenimente din criza ucraineană au culminat cu anexarea Crimeei la Federaţia Rusă în urma referendumului organizat de ruşii din Crimeea  la 16 martie 2014. Chiar dacă Occidentul nu recunoaşte legitimitatea acţiunilor Moscovei, catalogându-le drept agresiune, Rusia invocă dreptul la autodeterminare al fiecărui popor. În consecinţă, poziţia Occidentului de a recunoaşte independenţa Kosovo şi a nega în acelaşi timp alegerea Crimeii, exprimată în referendum, de a face parte din Federaţia Rusă, este catalogat de Kremlin ca dublu standard în relaţiile internaţionale.  Problema devine şi mai gravă având în vedere că în spaţiul ex-sovietic şi nu numai, există o serie de conflicte interetnice îngheţate care pot fi reactivate de noua abordare de politică externă a Rusiei.

Kosovo şi separatismul

Declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi recunoaşterea ei de către 108 state poate fi văzută ca o subminare a principiului suveranităţii statului şi a integrităţii teritoriale din dreptul internaţional, şi o încurajare a mişcărilor secesioniste de pretutindeni.

Cele 108 state care au recunoscut existenţa statului Kosovo, printre care  SUA şi democraţiile occidentale, consideră că situaţia din Kosovo nu a dat naştere la un precedent, deoarece ea are un  caracter unic care rezultă dintr-o varietate de factori precum războiul şi purificarea etnică dintre anii 1998 şi 1999, îndelungata administrare internaţională a provinciei Kosovo(UNMIK) şi rolul ulterior al comunităţii internaţionale după proclamarea independenţei Kosovo. Situaţia din Kosovo este văzută simultan ca un precedent negativ şi ca un caz generic. Va  trece foarte mult timp până când comunitatea internaţională va ajunge la un consens în această problemă şi mai ales prin  ce costuri şi compromisuri. Curtea de Internaţională de Justiţie nu a ajuns nici ea la un consens legat de statutul legal al Kosovo. În opinia exprimată de Curte în 2010 se menţionează faptul că declaraţia unilaterală de independeţă a Kosovo nu este una contrară dreptului internaţional. Judecătorul Yusuf de la Curtea Internaţională de Justiţie consideră că dreptul la autodeterminare nu trebuie acordat unei minorităţi chiar dacă discutăm de o represiune sistematică. În consecinţă, Curtea Internaţională de Justiţie trebuie să clarifice şi condiţiile în care se aplică dreptul la autodeterminare.

La nivel de principii de drept internaţional trebuie trasată o linie clară între cererile de autodeterminare şi necesitatea de păstrare a  integritaţii teritoriale. În caz contrar se va ajunge la încurajarea mişcărilor separatiste din toată lumea. Având în considerare faptul că statele se luptă pentru accesul la resurse naturale limitate, violenţele interetnice sunt doar la un pas şi pot fi o adevărată ameninţare la adresa actualei ordini mondiale.

Bibliografie

James Summers, Kosovo:A Precedent?:The Declaration of Independence, the Advisory Opinion and Implications for Statehood, Self-Determination and Minority Rights, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Boston, 2011.

Peter Hilpold, Kosovo and International Law:The ICJ Advisory Opinion of 22 July 2010, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Boston, 2012.

http://www.icj-cij.org/docket/files/141/15987.pdf