Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, rezultatul unui compromis patriotic

Alexandru Ioan Cuza reprezintă o personalitate singulară. A fost simbolul unei mari cotituri istorice trăită de națiunea sa. Un timp, în Statul care s-a constituit prin strângerea laolaltă a moldovenilor și muntenilor în unice hotare, persoana sa întruchipa unitatea, căci marile puteri garante au acceptat faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 punând condiția - greu dacă nu imposibil de îndeplinit - ca noul domnitor să cârmuiască alternativ, într-o capitală sau cealaltă - la București sau la Iași - cu două guverne, două Adunări, două administrații, deși titulatura celor două țări era cea de Principatele Unite! Doar în persoana domnitorului unirea fusese îndeplinită!

Domnie sub semnul compromisului

Dubla alegere fusese rezultatul unui compromis patriotic. Cele două tabere, care se înfruntau pe plan social- politic, dar nu pe cel al realizării unității, aleseseră această soluție, în ziua de 24 ianuarie 1859, ca o ieșire dintr-un impas politic, care putea duce la confruntări armate și la năruirea perspectivelor unui viitor. Cuza a domnit sub semnul acestui compromis și al Convenției de la Paris din 1858, care - prin stipulațiile ei electorale - îngustase câmpul de manevră al forțelor politice, mai ales al celor înnoitoare. Până la urmă, a fost pus în situația de a a alege calea loviturii de stat, care îi va înlesni perfectarea procesului de reforme, dar va fi și preludiul căderii sale.

Deși în vâltoarea de la 1848 se manifestase pe poziții de extremă îndrăzneală, gata de a se jertfi, în anii Unirii ajunsese un moderat și nu se împăca - ca Ion Ghica sau Vasile Alecsandri - cu radicalii munteni, cărora le datora totuși alegerea sa de la București. Era un patriot îndârjit, dorea rezolvarea problemei țărănești, dar îl atrăgea totdeodată modelul bonapartist, căruia i s-a adaptat.

Pe undeva i-a plăcut în mai 1864 să dea lovitura de stat și n-a acceptat, în perioada următoare, o împăcare și conlucrare cu acești radicali ai lui Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, ceea ce ,de asemenea, a fost o premisă a pierderii domniei. Cuza s-a confundat cu țara și a slujit-o cu dăruire. Nu dorise domnia și este cert că voturile care i s-au acordat în adunarea preliminară a majorității naționale a Adunării Elective a Moldovei i-au fost date mai ales deoarece nu ceruse acest lucru.

Mai era vorba de încă o realitate. Adunările ad hoc se pronunțaseră în 1857 pentru o Unire sub un prinț străin și în ziua de 4 ianuarie 1859 - după ce la 3 ianuarie Cuza fusese desemnat drept candidat - a fost adresată încă o moțiune Puterilor garante pentru a li se cere să împlinească acest deziderat, iar acest document l-a semnat și Cuza, deși știa că în ziua următoare alegerea sa era asigurată!

Deputații Adunării ad-hoc a Moldovei

De ce a făcut acest lucru? Deoarece credea în această formulă pentru viitor și era dispus să se dea la o parte, atunci când acest deziderat ar fi putut fi îndeplinit. De altfel, el însuși avea să folosească formula de depozit sacru,care i se încredințase de națiune, nu numai prin alegerea de la Iași, ci mai ales prin cea de la București. Așa pornise pe calea domniei, dar exista în această situație și un element de fragilitate și incertitudine, care până la urmă nu i-a fost favorabil!

Cuza întruchipa Unirea

Dar, totodată, Cuza ăi-a asumat răspunderea de a domni ăi nu putea face acest lucru formal, când el întruchipa Unirea, era simbolul ei! În personalitatea sa de până atunci a avut loc o mutație decisivă. Patriotul onest, omul care-ăi îndeplinindu-ăi scrupulos însărcinările publice, dar nu-ăi drămuise nici timpul liber, plăcându-i un joc de cărți sau compania unei femei frumoase, a devenit domnitorul sigur pe el ăi pe misiunea ce-ăi asumase, conducătorul unui nou stat a cărui existență trebuia s-o impună în țară ăi mai ales în afară.

A preluat conducerea cu fermitate ăi cu dorința de a se dedica țării pe care a slujit-o pasionat. Din momentul în care îmbrăcase haina domnească devenise altul, deși unii contemporani ai săi n-au înțeles acest lucru sau cu prea mare întârziere. Purtarea aceasta o va păstra până la capăt, chiar ăi în nefericitul ăi nedreptul său exil. A murit ca domnitor, deși de șapte ani era departe de țară!

Adunarea Electivă a Țării Românești

Peste veac, Cuza rămâne un model de comportament față de străini. Nu era decât un principe vasal, dar el s-a purtat cu o rară demnitate. Ignorând scaunul ce i se pregătise, lângă divanul sultanului - cu prilejul vizitei sale din 1860 la Constantinopol - s-a așezat și el pe divan, cum lucrul s-ar fi petrecut dacă un alt conducător al unui stat european l-ar fi vizitat pe padișah și s-a comportat cu demnă naturalețe. În relațiile cu reprezentanții străini, deși aceștia vorbeau în numele „puterilor garante” el s-a comportat cu „fruntea sus”, cum remarca un contemporan. A știut ca puțini alții să-și afirme mica sa țară.

Era un om onest

A fost un om onest. N-a pus mâna pe banul public și - mai ales în exilul său - a fost uneori strâmtorat. A fost preocupat de realizarea în țară a unei administrații eficace și cinstite, dar n-a văzut că în jurul său unii au profitat pentru a-și face stări necuvenite, poate nici nu i-a văzut, considerându- i ca fiind ca și el onești. Oricum, această camarilă - ca toate camarilele ! - i-a dăunat mult și a trebuit să intervină mărturia istoriei, în perspectiva ei, pentru ca el însuși să nu fie cuprins în blestemata haină a corupției.

Alexandru Ioan Cuza a fost un domnitor, dar depozitul sacru n-a vrut să-l păstreze dincolo de limite. A fost departe de a se crampona de domnie. Dimpotrivă, în ultimele luni ale acesteia, era hotărât s-o părăsească. A scris acest lucru lui Napoleon III, l-a declarat la deschiderea Corpurilor legiuitoare, ca și la întâlnirea pe care a avut-o, la începutul anului 1866, cu reprezentanții consulari străini, l-a spus apropiaților săi. Dar ar fi vrut ca el însuși să-și aducă succesorul și neîndoielnic să-i fie sfătuitor, ceea ce adversarii săi nu ar fi putut accepta.

Peste veac, Cuza a rămas în memoria poporului, mai ales a țărănimii, ca cel care a dezrobit și care a înzestrat pe săteni. A rămas și în cărțile de istorie ca un ziditor de țară nouă. Lipsuri omenești a avut, dar faptele sale sunt cele care-l afirmă postum. Numele său nu va fi uitat și nici nu merită a fi uitat!