Plevna – «Bătălia tranșeelor»

În 1912, cu numai doi ani înainte de începerea Primului Război Mondial, maiorul francez de Pardieu scria: „Un viitor război între Franța și Germania nu va fi unul de tranșee. O bătălie a tranșeelor, așa cum s-a petrecut la Plevna și Mukden, nu va avea loc într-un război în care va fi implicată armata franceză”. O profeție care, să recunoaștem, rivalizează cu viziunile dervișilor, dar care se va dovedi, ca multe altele, complet falsă.

Însă inspiratorul acestui mod de gândire va fi fost viitorul mareșal francez Ferdinand Foch (foto), în vârstă de peste 60 de ani, cu o carieră didactică impresionantă la Școala Superioară de Război din Paris, care credea în ofensivă cu o stăruință împinsă la bigotism, oferind moralei în luptă un rol superior forței glonțului. Pe aceasta din urmă avea să o simtă însă încercatul dascăl și „profet” militar Ferdinand Foch atunci când, aruncat în vâltoarea primei conflagrații mondiale, va descoperi apogeul „războiului tranșeelor”.

Richmond-Petersburg (1864-1865, în timpul Războiului Civil American), Plevna (1877-1878, în timpul Războiului de Independență) și Mukden (1905, în timpul Războiului ruso-japonez) aveau să prefigureze dezastrul din anii primei conflagrații mondiale, când revoluția prafului de pușcă, începută cu mai bine de 400 de ani în urmă, ceda pe deplin locul revoluției industriale în modul de ducere a războiului. Cele trei „bătălii de tranșee”, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, sunt simptomul sfârșitului revoluției prafului de pușcă și al deplinei instaurări a revoluției industriale în afacerile militare.

Revoluția în afacerile militare (RMA)

În istoriografia militară occidentală s-a impus, de mai bine de 50 de ani, un concept, introdus de Michael Roberts, în 1956, care a făcut o carieră impresionantă, dacă judecăm după numărul specialiștilor care s-au implicat în această amplă dezbatere și a studiilor și volumelor care au fost publicate până acum pe această temă. Este vorba de revoluția în afacerile militare (Revolution in Military Affairs) care se referă la schimbările sistemice în organizarea și ducerea războiului.

De la Michael Roberts, care fusese interesat mai degrabă de impactul unor inovații (precum scara de șa, arcul și arma de foc) asupra modului de ducere a războiului (The Military Revolution, 1560-1660), și până la Geoffrey Parker, cel care a preluat și extins analiza lui Roberts (The military revolution. Military innovation and the rise of the West, 1500-1800, Cambridge University Press, 1996), au fost propuse numeroase clasificări, ce încearcă necesare corelații între inovația tehnică și modificarea chipului războiului, sub toate aspectele sale, de la echiparea, compunerea și organizarea armatelor până la schimbările de tactică și strategie.

Cea mai nouă îi aparține lui Max Boot, într-o carte elogios recenzată în revistele de specialitate (War Made New. Weapons, Warriors and the Making of the Modern World, Gotham Books, New York, 2006), care identifică patru astfel de revoluții: cea a prafului de pușcă, prima și a doua revoluție industrială (o distincție cu care nu sunt neapărat de acord, între prima revoluție industrială, pe care Max Boot o identifică în perioada ulterioară Revoluției franceze, care aduce o așa-numită „democratizare a războiului” sau, altfel spus, „națiunea sub arme”, până la Primul Război Mondial, și a doua revoluție industrială, din anii ’20 ai secolului trecut până spre sfârșitul Războiului rece) și, în fine, revoluția informațională, identificabilă, în opinia lui Boot, în conflictele de după Primul Război din Golf (1991).

El constată, corect, de altfel, că intervalul cronologic de generalizare a inovațiilor tehnice care individualizează o revoluție sau alta se reduce simțitor, de la aproape 400 de ani, în cazul revoluției prafului de pușcă, la numai 30 de ani în cazul revoluției informaționale. (Este și motivul pentru care unii specialiști se întreabă despre ce fel de revoluții vorbim în condițiile în care acestea durează zeci sau sute de ani!) Pe de altă parte însă, delimitările cronologice pe care acesta le propune între revoluțiile în afacerile militare analizate nu sunt atât de utile, din punctul meu de vedere, pentru înțelegerea apariției, impunerii și generalizării unor tipuri de armamente sau modalități de ducere a războiului, întrucât discutăm de fenomene militare care se suprapun, în multiple feluri, pe perioade întinse, mai ales în cazul revoluției prafului de pușcă și a celei industriale, așa cum se va vedea.

De la tun la pușcă

Revoluția prafului de pușcă este, în esență, un conflict care opune o artilerie greoaie la început și dificil de transportat, cetății întărite. Era general acceptat, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, că un singur tun avea nevoie de 20 sau 30 de cai pentru a-l trage și alți 40 erau necesari pentru căruțele cu muniție. Fortificațiile au evoluat de la castelul sau cetatea întărită a nobilului feudal la sistemul de frontiere continue pe care Vauban l-a edificat în Franța, el fiind și inovatorul de succes al sistemului defensiv care îi poartă numele. Este un fenomen care poate fi urmărit între 1453, odată cu asediul Constantinopolului, și până către începutul secolului al XIX-lea, în directă legătură cu evoluția artileriei, care devine mai mobilă și mai eficientă.

Armele mici, cu toate că se impun mai repede, sunt grele, imprecise și trag la distanțe mici. Înlocuirea archebuzei cu muscheta nu a însemnat neapărat un progres, de vreme ce aceasta din urmă era mai grea ca prima, avea nevoie de o furcă de sprijin și se putea încărca în urma unui lung și incomod proces. Treptat, închizătorul cu fitil devine închizător cu cremene, sulița se transformă în baionetă, dar fără o creștere substanțială a bătăii focului. În general, dezvoltarea nu este rezultatul unor progrese tehnice sau științifice uimitoare, ci mai degrabă consecința unor aproximări continue și ajustări mărunte în meșteșugul fabricării armelor, într-un cadru tehnologic stabil și precis conturat care va rămâne neschimbat până în secolul al XIX-lea.

Franța revoluționară și napoleoniană nu-și datorează realizările, așa cum observa corect istoricul Michael Howard, unor arme noi, ci mai degrabă unor inovații tactice îngăduite de armata de conscripție, de aducerea națiunii sub arme pentru apărarea idealurilor revoluționare. Împărțirea armatelor în divizii autonome, care asigură deplasarea mai rapidă și flexibilitatea în acțiune, implicarea infanteriei în ambuscade și diversiuni, mobilitatea artileriei pe câmpul de luptă și folosirea coloanei de atac în locul șirurilor, cu accent pe ofensivă, sunt câteva din aceste schimbări semnificative.

Până atunci, armatele mici nu erau capabile să apere un teritoriu vast pentru multă vreme, bătăliile fiind scurte sau transformate în asedii dificile. Armatele mari pe care Revoluția Franceză le impune nu mai îngăduie adversarului cu atâta ușurință manevrele pe flancuri, ci o acțiune directă, prin concentrarea focului și a forțelor în puncte în care pot fi făcute breșe în apărarea inamicului. Infanteria și cavaleria pot da încă asalturi decisive.

Un război tot mai sângeros

J.F.C. Fuller observa că societatea secolului al XIX-lea este mai mult bazată pe manufactură decât pe agricultură, factorul dominant fiind energia aburului mai degrabă decât religia. Grație căilor ferate, care capătă importanță strategică, armate numeroase pot fi transportate cu ușurință la distanțe mari. Războiul franco-prusac din 1870-1871 o va dovedi cu prisosință, francezii trezindu-se față în față cu o armată de aproximativ 450.000 de oameni desfășurată rapid și capabilă să micșoreze semnificativ distanțele impuse de necesitățile de aprovizionare a frontului.

Cu toate acestea, abia inovațiile tehnologice din secolul al XIX-lea și generalizarea lor vor face câmpul de luptă unul sângeros cu adevărat. Multe invenții sunt ulterioare războaielor napoleoniene, dar posibilitatea punerii lor în practică este limitată de nevoia de reașezare a Europei și de lungile perioade de pace.

Războiul Civil American, care începuse, în 1861, ca un război de mișcare, cu acțiuni rapide și eficiente, devine, din 1863, dar mai ales după cele aproape 10 luni de lupte de tranșee de la Richmond-Petersburg (1864-1865), foarte asemănător cu ceea ce se va întâmpla mai târziu, în anii Primului Război Mondial. Unei armate începe să-i fie din ce în ce mai greu să se apropie de inamic pentru a-l înfrânge. În primul rând, ca urmare a două invenții care schimbă modul de utilizare a puștii de către infanterist.

Yankeii în tranșeele de la Richmond-Petersburg

Pe de o parte, țeava ghintuită și glonțul cilindro-conic (e de tot hazul că această invenție importantă, aparținând unui căpitan englez, a fost respinsă, inițial, de Guvernul britanic pentru a fi preluată apoi de francezi!) au mărit cadența de tragere, precizia și distanța. Puștile, care bat acum la aproape 1 000 de metri, se răspândesc și se generalizează. Sunt inventate capsa de inițiere a încărcăturii (grație descoperirii fulminatului de mercur de către Edward Charles Howard), cartușul, foarte apropiat de forma pe care o știm astăzi și încărcătoarele care asigură muniția necesară pentru un foc susținut.

Pentru prima dată, infanteristul își poate ucide adversarul la o distanță de câteva sute de metri, fără să fie el însuși o țintă. Inamicului îi este din ce în ce mai greu să se mai apropie de obstacolele naturale ale celor pe care îi atacă (care beneficiază acum, la rândul lor, de o putere de foc sporită și de apariția sârmei ghimpate), fără pierderi semnificative.

Puterea de foc va crește, odată cu apariția primelor mitraliere (foto), inițial Gatling (invenția americanului Richard Gatling, patentată în timpul Războiului Civil American, mai degrabă o pușcă ce avea zece țevi decât o mitralieră în adevăratul sens al cuvântului!), apoi, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a mitralierei Maxim, care se va generaliza până la Primul Război Mondial în armatele engleză, germană și rusă.

Era nevoie, așadar, de o nouă „armură” și de o creștere a vitezei de deplasare (căci cavaleria se va dovedi la fel de vulnerabilă în fața mitralierelor și a artileriei!), iar tancul, prin apariția sa timidă în Primul Război Mondial, va întruni aceste condiții, dovedindu-și performanțele în anii celui de Al Doilea Război Mondial.

În al doilea rând, datorită progreselor importante înregistrate și de artilerie, prin apariția tunului de oțel încărcat pe la culată, inventat de Friedrich Krupp, care își va dovedi eficiența mai ales în timpul Războiului Franco-Prusac din 1870-1871. Artileria este cea care câștigă terenul, iar infanteria cea care îl menține.

Însă terenul dintre adversari devine un no man’s land care se dovedește a fi mult prea periculos pentru a fi străbătut. Ieșirea din tranșee pare o aventură mortală costisitoare pentru armatele de masă inaugurate de Revoluția Franceză.

Soldatul român în fața Plevnei

Cu toate acestea, la Plevna armata română scrie o pagină de glorie militară, în pofida bunei dotări a armatei otomane. După o adevărată revoluție care viza modernizarea armatei otomane, inaugurată de sultanul Selim al III-lea – un proces amplu, continuat, mai apoi, de Abdulmecid I – armata otomană era bine înzestrată, dispunând de armament modern. Este suficient să amintesc că artileria turcească dispunea de tunurile de oțel ghintuite fabricate de Krupp, cele mai bune guri de foc ale vremii, iar infanteria și cavaleria aveau puști performante Henry-Martini (cu încărcare pe la culată) și Winchester (cu magazie pentru muniție), ambele cu o bătaie de peste 1.000 de metri. Armata română era una tânără, reînființată și organizată în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, fără o dotare corespunzătoare, dar compusă în majoritate din soldați proveniți din mediul rural care aveau calități excelente pentru un câmp de luptă al cărui chip se schimbase într-atât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Călătorii străini în Țările Române remarcau rezistența lor la „osteneală”, la „munci și lipsuri”, răbdarea cu care înfruntă frigul și arșița, foamea și setea, și asta, spune un călător, „încă din leagăn”. Dimitrie Drăghicescu, în lucrarea sa „Din psihologia poporului român” are o formulare convingătoare: „Au fost atâtea suferințe în trecutul neamului celor de la sate, încât lumea, care se închină și se prosternează la suferințele lui Hristos, te miri cum de nu bănuiește, când trece pe lângă o șubă sau un suman sfios și umilit, că sub acel suman trăiește un om care numără desigur mai mulți Hristoși printre strămoșii lui”.

Memorialiștii epocii observă grija specială a lui Carol I pentru armată, fiind foarte mândru să prezinte reprezentanților armatelor străine „tânăra sa armată instruită de el”. Descriind misiunile care îi fuseseră încredințate în România, G.I. Bobrikov sublinia buna colaborare stabilită cu militarii români: „În chestiunile militare am avut ajutorul colonelului Slăniceanu, de la statul-major, și al ministrului de Război, generalul Cernat. În chestiunile de transport pe căile ferate și cele de ordin intern am avut de a face cu colonelul Fălcoianu, foarte amabil și priceput. Nu-mi aduc aminte de numele tuturor, dar toți absolut, fără nicio excepție, mă întâmpinau cu atenție, interesându-se de doleanțele mele și în cel mai scurt timp căutau să-mi dea informațiile necesare”.

În pofida convingerii tacticienilor vremii că un atac reușit este rezultatul direct al intensității de foc mai mare decât puterea de apărare, militarii români, alături de cei ruși, au demonstrat că o bătălie poate fi câștigată, atât timp cât una din părți nu se consideră pe sine învinsă. Se impunea însă o analiză serioasă și atentă pentru stabilirea unor soluții mai avantajoase (tehnic și material) în cazul unui nou conflict.

Cucerirea Plevnei, cu importante pierderi, s-a încadrat, așadar, într-un context mai larg, inaugurat de Războiul Civil American și care se întinde până către Primul Război Mondial, generat de inovațiile tehnologice și schimbările survenite în modul de ducere a luptei, marcând, deopotrivă, apogeul și sfârșitul revoluției prafului de pușcă și, în același timp, debutul revoluției industriale.

Cele două fenomene militare se întrepătrund pe parcursul secolului al XIX-lea, în forme diferite, dar este evident, cu toate acestea, că semnalele oferite de cele trei „bătălii ale tranșeelor”, de care aminteam la început, nu au influențat semnificativ modul de gândire al tacticienilor, care s-au trezit în vâltoarea Primului Război Mondial, întocmai ca mareșalul Foch, cu profețiile neîmplinite. O schimbare decisivă avea să fie înregistrată însă abia după consumarea primului mare conflict al revoluției industriale.