Petrecerile de pomină din livada cârciumarului turc Giafer
Distracţiile nu erau rezervate numai domnitorului sau boierilor săi. Şi bucureştenii de rând se distrau des. Pe lângă petrecerile desfăşurate în familie ori alături de prieteni, locuitorii Capitalei aveau o adevărată viaţă socială, orânduită şi în funcţie de sărbătorile şi sfinţii din calendar. Peste drum de biserica Sfântul Constantin, se afla, prin secolul al XIX-lea, o livadă de nuci aparţinând unui cârciumar pe nume Giafer.
Acesta a devenit cunoscut în epocă pentru că aici veneau locuitorii mahalalelor vecine să petreacă de „Sfântul Toader Mucenicul, Sânzienele şi Cârstovul Viilor”. Şi se spunea că niciodată Sfântul Toader Mucenicul nu lipsea din calendarul acestuia! Şi în alte sărbători cu nume uitate, mai mult sau mai puţin creştine, s-au îndreptat bucureştenii spre Giafer, „cu paporniţele doldora de mâncare, cu ploştile şi damigenele pline-ochi de licoarea anotimpului respectiv, de la «pelinaş», la «tulburel» şi braghină bătrână, până la amăgitoarea «zăpăceală» (ţuica nouă), stăpâna fără rival a «mezilicului»“.
„Cum începeau să se audă toba şi clarinetul turcilor de la Giafer, care «jucau maimuţe, umblau pe frânghie şi se dădeau peste cap în văzduh» lumea dornică de distracţii se înghesuia cu sârg. Pe lângă turci, erau şi nemţii care înghiţeau foc, şi ţiganii care-i păcăleau pe naivii încredinţaţi că se poate face «dintr-un galben doi»“. La petreceri, femeile aşterneau ştergare albe pe care apăreau îndată tot soiul de bunătăţi: roşioară ori bibani în saramură ţinută în oale de pământ, legate la gură cu foi de brusture, brânză cu ceapă verde, pui fript, cârnăciori subţiri, pastrama care făcea vinul cel roşu să alunece mai uşor, şi nelipsita mămăligă tăiată cu aţa. Iar după masă, lesne se încingea câte o chindie ori un brâu. De altfel, călătorii străini poposiţi pe malurile Dâmboviţei înregistrează acest fapt, considerând că principala desfătare a locuitorilor în zilele de sărbătoare era jocul.
Şi de Armindeni (o sărbătoare populară, cu data fixă la 1 mai) exista o tradiţie păstrată de multă vreme, ca lumea să iasă la iarbă verde. În Dumbrava Bănesei, proprietate a banului Ghica rămasă după moartea soţiei sale (de unde şi nume-le dumbrăvii), se aduna întotdeauna lu-mea pentru a sărbători ziua de 1 Mai. Se auzeau acolo, în vremea fanarioţilor, alături de „cântările cele melodioase ale cucului, privighetorilor, turturelelor şi ciocârliilor”, şi „tambura, naiul şi chemanul”, care „făceau dezmierdarea publicului”. Fireşte că nu lipseau de la această sărbă-toare mâncarea şi băutura.1 Mai era socotită ziua în care primăvara devenea atotstăpânitoare, vremea caldă luând întreaga natură în stăpânire, aşa încât toţi cei veniţi, dar cu deosebire tinerii, se bucurau de soare, aer curat şi verdeaţă. Dumbrava scotea la iveală şi spiritul poetic al bucureşteanului vremii, căci acolo se compuneau „poeziile cele mai amoroase”, se culegeau cele mai gingaşe flori pentru frumoasele de atunci şi se ascultau lăutarii, şi se-ncingea câte o horă sau sârbă.
Acest text este un fragment din articolul "Jocuri și voie bună în epoca fanariotă" apărut în revista Historia Special nr. 14, disponibilă în format digital pe platforma paydemic.com
