Petre P. Carp – Portret subiectiv

“Lumea s-a întrebat mereu cum a fost cu putinţă ca un om cu însuşiri superioare să fi lăsat în urma lui o operă atât de sterilă? Cu cât mă gândesc mai mult la această existenţă, cu atât îmi apare mai clară o singură explicaţie:într-o lume care mergea tot mai mult spre democratizare, Carp şi-a făcut iluzia că se poate organiza şi dezvolta România Mică pe o bază reacţionară. […] Din această antinomie derivă toată nepotrivirea între concepţiile lui Carp şi instinctul permanent al ţării, ea explică totodată de ce, trăind în vremuri în care s-a făcut independenţa, regalitatea, organizarea internă a vechiului regat, întregirea neamului şi marile reforme democratice, Carp nu a ştiut să lege numele lui de nici una din aceste glorioase, epocale înfăptuiri.

Mai mult, dacă le punem pe toate într-un taler al balanţei şi vedem ce poate pune Carp pe celălalt taler ca operă pozitivă, contrastul ne apare şi mai izbitor şi mai jalnic, căci nu găsim alături de teorii paradoxale, de prorociri neîmplinite, de discursuri lapidare şi de tăioase cuvinte de spirit, decât legea pădurilor, regimul pescăriilor, legea ţuicii şi alte creaţiuni secundare şi efemere de aceeaşi natură.

Aşa încât eşti ispitit să-ţi pui chiar întrebarea dacă poate fi calificată drept inteligenţă, inteligenţă politică, spiritul care a dat dovadă de atâta neînţelegere a epocii, de atâta orbire faţă de problemele fundamentale care o frământau? A nega inteligenţa unui om ca P.P.Carp ar fi cel puţin o exagerare, dar a-i tăgădui simţul politic, intuiţia şi viziunea politică, mi se pare o realitate pe care la lumina faptelor şi în perspectiva vremurilor nimeni nu o mai poate contesta.

Dacă Petre Carp ar fi privit, ca să nu luăm decât două pilde, chestia socială şi chestia naţională sub prisma inimii, în loc să le privească sub prisma minţii, dacă ar fi adus în judecarea acestor două mari probleme puţină umanitate, puţină revoltă faţă de nedreptăţile actualei organizări sociale, puţină durere pentru suferinţele românismului asuprit de cotropiri străine, dacă nu s-ar fi împotrivit cu o îndărătnică şi, de-altfel, zadarnică înverşunare, tuturor revendicărilor claselor obidite şi nu ar fi jignit până la odios sentimentul naţional, nesocotind sistematic aspiraţiunile Ardealului şi pactizând cu inamicul, pe când soldaţii ţării luptau pentru înfăptuirea lor;dacă Petre Carp ar fi avut o părticică numai din acele însuşiri sufleteşti ce fac pe oameni să se împărtăşească din legitimele emoţii ale generaţiei lui, nu ar fi rostit cuvintele pe care le-a rostit în Consiliul de Coroană de la Cotroceni când porneam în lupta pentru dezrobirea fraţilor noştri. […]

Dar Petre Carp nu avea inimă. Era nemilostiv şi rece, în viaţa privată cu nevasta şi copiii lui, în viaţa socială cu prietenii, cu ţăranii la moşie, în politică cu partizanii, ca şi cu adversarii lui. Nici un avânt, niciodată şi faţă de nimeni. Faţă de copii, severitate fără afecţiune, faţă de amici şi de partizani gogomani – cel mult o simpatie dispreţuitoare, faţă de adversari – ostilitate fără de generozitate, iar faţă de mulţime – nepăsare împinsă adesea până la cruzime. Nu a ajutat, nu a făcut vreun serviciu, nu a avut grijă nici de cei din jurul lui, nici de judeţul său. […]

Un asemenea om nu putea fi un mare bărbat de stat, iar dacă totuşi a jucat un rol covârşitor în viaţa noastră publică, este fiindcă alături de acele defecte care îi răpeau putinţa de a imprima cu folos pecetea personalităţii sale epocii, avea fără îndoială, şi în cel mai înalt grad, trei însuşiri pe cât de strălucite, pe atât de rare:talent, spirit, probitate materială şi morală.

Adevărul este că talentul său era de o esenţă atât de superioară încât multă vreme contemporanii lui nici nu iau recunoscut întreaga valoare. În noianul de frazeologie romantică, de arguţii advocăţeşti, de nesfârşite analize ce caracterizau elocinţa de atunci, Petre Carp reprezenta aproape singur spiritul de sinteză şi formulă lapidară.Oratoria lui nu era oratorie de mase. Carp nu se adresa sufletului, ci pornea de la raţiune, dar era de o conciziune, de o claritate minunată. Fraza lui era turnată în bronz nepieritor, după 40 de ani discursurile lui sunt aproape singurele care se mai pot citi cu interes şi cu admiraţie. Având o frumoasă cultură clasică, find unul din puţinii oameni politici de la noi care citeau – deşi domeniul cetirilor lui nu era prea variat – forma lui era întotdeauna îngrijită şi era o plăcere estetică să-l asculţi, chiar când erai departe de a-i aproba părerile. Intervenţiile sale în dezbateri aveau pururea un adânc şi meritat răsunet.

În ceea ce priveşte spiritul, nimeni nu l-a întrecut, el a fost fără îndoială omul cel mai spiritual din vremea lui, replicele lui erau distrugătoare, din două cuvinte azvârlite cu aerul său ironic dobora cel mai înfocat adversar. S-a zis că era gata să sacrifice o situaţie pentru un cuvânt de spirit, este exagerat, dar desigur că vorbele lui muşcătoare i-au atras adesea duşmănii inutile. În schimb, câte bătălii nu a câştigat cu uimitoarea sa facultate de a dezarma adesea prin claritate. Când îşi punea monoclul şi se uita la cineva, rareori în duelul ce se angaja nu era el învingătorul, nenumărate erau anecdotele ce au circulat despre apostrofele şi jocurile lui de cuvinte. Este păcat că se pierd, căci cuprindeau toată gama de la patetic şi ironie, până la glumă şi la sofism.

În sfârşit, probitatea lui era cu adevărat cristalină şi deplină. El nu era numai cinstit în înţelesul material şi, ca să zicem aşa, elementar al cuvântului, dar cinstit în credinţele lui, incapabil de tranzacţii morale de orice natură ar fi ele. Într-o societate care în secularul ei contact cu Orientul şi prin necesităţile însăşi ale instinctului ei de conservare, avea repulsiunea, înnăscuta repulsiune a atitudinilor intransigente şi a hotărârilor definitive, Carp, cu purtarea lui rectilinie şi neşovăitoare, se înfăţişa ca o excepţie şi o pildă. Politica cere poate mlădieri, spectacolul inflexibilităţii lui Carp constituie totuşi un spectacol înviorător. Recunosc că prin aceasta era înafară de geniul rasei, dar din punct de vedere pur omenesc, ce eleganţă şi ce estetism!

Că Petre Carp a împins statornicia în convingeri şi în fapte mai departe decât credinţele logice, desigur a suferit cu prisosinţă şi urmările, dar ce mulţumire sufletească să mai întâlneşti printre atâţia pentru care credinţele sunt etichete de circumstanţă şi statornicia un lux inutil sau absurd, încăpătânaţi, naivi, iluzionişti, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântulcuvânt.

Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoiCarp a fost cel puţin un caracter în cel mai desăvârşit înţeles al cuvântului. Dânsul îţi inspira respectul ce se cuvine sincerităţii depline, cu el nu aveai surprinderi, ştiai dinainte precis matematic care îi vor fi reacţiunile în faţa unei anume situaţii, învingea sau murea cu o idee.

De aceea, orice s-ar spune şi orice ar fi greşit el, Carp, va rămâne în viaţa României antebelice, dacă nu ca un mare om de stat, totuşi ca o mare figură.”

*****

I.G. Duca, Amintiri politice, vol.III, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag. 166-169

sursa:istoriiregasite.wordpress.com