Persecuția homosexualilor în Germania nazistă
După instaurarea regimului nazist, în 1933, valurile de persecuții au afectat și comunitatea de homosexuali din Germania, vizați în cadrul cruciadei naziste de „purificare culturală și rasială”. Bărbații, în special, erau supuși abuzurilor, arestărilor, încarcerărilor și chiar castrării.
În ochii naziștilor, bărbații homosexuali erau slabi și nu erau demni de a fi soldați și de a lupta pentru națiunea germană;în același timp, cum cei mai mulți nu urmau să aibă copii, nu puteau contribui cu nimic la lupta rasială pentru dominația arienilor.
Și în Republica de la Weimar, homosexualitatea era interzisă prin lege, însă atitudinea statului era ceva mai tolerantă față de acest grup. De aceea, această toleranță a fost considerată drept un semn al decadenței Germaniei în anii '20 și a fost folosită în propaganda extremismului de dreapta. „Viciul” homoseuxalității trebuia eradicat, spuneau naziștii, astfel încât în 1933, când au ajuns la putere, au început o largă campanie de persecuție împotriva homosexualilor.
Liderul SS Heinrich Himmler s-a ocupat direct de această campanie, direcționată în special către bărbați. Lesbienele, în schimb, nu erau considerate o amenințare la politica rasială nazistă, motiv pentru care au scăpat în general de persecuție. La fel, nici homosexualii non-germani nu au fost persecutați.
În mai 1933 a avut loc un raid la un institut din Berlin asociat comunității de homosexuali. Întreaga bibliotecă a fost confiscată și, câteva zile mai târziu, cele peste 12.000 de cărți au fost distruse, alături de mii de alte volume ce aparțineau așa-zisei literaturi „degenerate”. Magnus Hirschfield, fondatorul institutului și un pionier în studiul științific al sexualității, se afla la momentul respectiv în Franța și nu s-a mai întors în țară.
Distrugerea institutului a fost primul pas către eradicarea culturii homosexualității din Germania. Au fost închise toate barurile și cluburile acestei comunității, iar în 1934, Gestapoul a dat instrucțiuni polițiilor locale privind înregistrarea și urmărirea tuturor bărbaților bănuiți de homosexualitate (ceea ce poliția germană făcea, oricum, de ani de zile).
În 1935, Ministerul Justiției a revizuit codul penal astfel încât să ofere bază legală solidă persecuției homosexualilor. Anii 1937-1939 au fost apogeul acestei campanii, mai ales după ce, în aprilie 1938, Gestapo-ul a dat o directivă prin care bărbații condamnați de homosexualitate puteau fi trimiși în lagărele de concentrare. În total, între 1933 și 1945 circa 100.000 de bărbați au fost arestați. Jumătate dintre ai au fost și condamnați – cei mai mulți au fost trimiși în închisorile de drept comun, însă între 5000 și 15.000 au ajuns în lagărele de concentrare.
•Între 5000 și 15.000 de homosexuali au fost închiși în lagărele de concentrare din Germania nazistă. Acești prizonieri trebuiau să poarte pe haine un simbol cu un triunghi roz și, potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, se numărau printre cele mai abuzate grupuri din lagăre.
•Naziștii au căutat să găsească un „leac” pentru homosexualitate. Cu acest scop au efectuat numeroase experimente medicale pe prizonierii din lagăre.
Pentru că naziștii priveau homosexualitatea drept o boală ce poate fi vindecată, au implementat diverse politici pentru vindecarea lor prin umilințe și munci grele. În închisori și lagăre, homosexuali erau batjocoriți și abuzați de gardieni. Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz, a scris în memoriile sale că homosexualii erau segregați pentru a perveni răspândirea bolii către ceilalți prizonieri și gardieni.
Una dintre modalitățile prin care un bărbat condamnat pentru homosexualitate putea primi o sentință mai blândă era acceptarea castrării, prin care naziștii credeau că pot vindeca devianța sexuală. Ulterior însă, judecătorii și oficialii SS puteau ordona castrarea și fără consimțământul prizonierului.
Sursa: https://www.ushmm.org
