Originile monarhiei britanice – Regii anglo-saxoni

Începând cu secolul al VIII-lea, regatele mici şi numeroase din insulele britanice se îndreaptã cãtre organizãri mai centralizate şi mai puternice, regate care pretind supremaţia peste teritorii vaste şi stabilesc un primat temporar. În Anglia dominã Mercia şi Wessex, unde se înrãdãcineazã ideea de monarhie unitarã. Pe parcursul perioadei anglo-saxone succesiunea este frecvent contestatã atât de aristocraţia englezã, cât şi de comunitãţile scandinave. Iatã câţiva dintre suveranii importanţi de pânã la cucerirea normandã din 1066.

Offa (757-796)

Rege al Merciei, câştigã tronul dupã un rãzboi civil şi îşi stabileşte supremaţia asupra regilor minori din insulã. Îşi consolideazã poziţia prin cãsãtoriile fiicelor sale cu regi ai Northumbriei şi Wessexului. Are campanii de cucerire îndreptate împotriva hestingilor, kentienilor şi saxonilor de vest, pe ultimii învingându-I în 779 în Oxfordshire. Întâmpinã opoziţie puternicã în sudul Angliei. Pânã la sfârşitul domniei devine stãpânitor al întregii Anglii de la sud de Humber.

Construieşte şi o barierã de frontierã (dyke) de 149 de mile de-a lungul graniţei cu regatele galeze. Are legãturi cu regele franc Charlemagne şi viziteazã Roma în 792 pentru a întãri relaţiile cu papalitatea. Tot în timpul sãu este introdusã moneda de argint penny. În prima încoronare atestatã dn istoria Angliei, fiul lui Offa, Ecgfrith, este consacrat în 787 în încercarea lui Offa de a a asigura succesiunea. Înfrângerea mercianã în urma bãtãliei de la Ellendun din 825 de cãtre Ecgbert din Wessex înseamnã trecerea supremaţiei din insulã în mâinile casei de Wessex.

De reţinut este cã Offa rãmâne cel mai puternic suveran englez pâna la Alfred cel Mare. Stãpâneşte Kent, Sussex, East Anglia şi comitatele centrale, este aliat al regelui Beorhtric din Wessex, iar fiica sa este cãsãtoritã cu regel Northumbriei.

Alfred cel Mare (871-899)

Nãscut la Wantage, Berkshire, în 849, Alfred este al cincilea fiu al lui Aethelwulf, rege al saxonilor de vest şi devine rege în perioada raidurlor vikinge. În 867 vikingii captureazã York-ul şi îşi fondeazã propriul regat în sudul Northumbriei. Dupã aceea se înstãpânesc şi asupra Merciei şi East Angliei. În fine, în 870 atacã ultimul regat saxon independent, Wessex, a cãrui armatã se aflã sub comanda lui Aethelred şi a fratelui sãu mai mic Alfred. În bãtãlia de a Ashdown din 871 îi pun pe fugã pe vikingi, dar în confruntãrile ulterioare Aethelred este ucis.

Rege la 21 de ani, Alfred conduce rezistenţa saxonã din sudul Angliei. Rãzboinic priceput, îşi revizuieşte strategia şi adoptã tactica danezã de construcţie a unei baze fortificate la Athelney în mlaştina din Somerset, precum şi adunarea unei armate mobile din Wilthire şi Hampshire care sã se angajeze în rãzboi de gherilã împotriva danezilor. În 878 Alfred îi învinge pe danezi la Edington, moment de cumpãnã pentru supravieţuirea statului saxon. Dându-şi seama cã nu poate sã-i alunge pe danezi din restul teritoriului englez, Alfred încheie pace cu ei la Wedmore. În 886 Alfred negociazã un tratat de partiţie cu danezii, prin care se traseazã o frontierã de-a lungul drumului roman Watling Street. Anglia de nord şi est ajung sub jurisdicţie danezã (Danelaw), în vreme ce Alfred dobândeşte controlul asupra Merciei de vest şi Kentului.

Conştient cã apãrarea eficace şi prosperitatea economicã sunt interdependente, regele reorganizeazã sistemul defensiv. Organizeazã un program de rotaţie a soldaţilor (thengs şi fyrd), astfel încât sã poatã aduna sub arme o forţã reactivã împotriva raidurilor vikinge, dar sã le şi permitã thengilor sã se ocupe de activitãţile agricole. În plus, pune la punct şi un program de construcţie de aşezãri defensive care constau în pieţe fortificate (borough). Coloniştii primesc parcele de pãmânt în schimbul acţiunilor armate desfãşurate în caz de atac viking. Se dezvoltã o reţea complexã de astfel de aşezãminte, cu centrul la palatul regal al lui Alfred din Winchester şi puncte forte pe principalele rute fluviale, astfel încât teritoriul este foarte bine supravegheat. Tot Alfred dispune de construcţia flotei regale alcãtuitã din corãbii rapide, ce asigurã o defensivã în adâncime a Angliei sudice. Concepţia despre monarhie a lui Afred cel Mare depãşeşte cadrul restrâns al administraţiei regatului tribal al Wessex-ului.

Pragmatic şi religios, el are conştiinţa implicaţiilor negative ale raidurilor vikinge asupra învãţãmântului, în condiţiile distrugerii mãnãstirilor. De pildã, slaba cunoaştere a latinei conduce la un declin al utilizãrii cartelor ca instrument legislative. Pentru a îmbunãtãţi alfabetismul, Alfred aranjeazã şi participã la traducerea în anglo-saxonã a unor cãrţi fudamentale latineşti. Cãrţile cuprind istorie, filozofie, teologia lui Grigore cel Mare. Alfred patroneazã Cronica Anglo-Saxonã, copiatã şi extinsã pânã în 1154, o istorie panegiricã menitã sã glorifice monarhia alfredianã. De asemenea stabileşte un cod legal, unificã legile lui Offa şi ale altor predecesori cu propriile reglementãri pentru a crea un corp unitar al legii anglo-saxone. Pânã în 890 sursele numismatice şi legislative se referã la Alfred ca la regele englezilor, iar regii galezi îşi doresc alianţe cu el. Stopând avansul viking şi consolidând stãpânirea teritorialã, Alfred începe procesul de unificare a Angliei anglo-saxone, proces desãvârşit de casa de Wessex.

Athelstan (924-939)

Soldat îndrãzneţ, Athelstan împinge graniţele regatului pânã la cea mai mare extinere de pânã atunci. În 927 preia York-ul de la danezi, forţeazã supunerea regelui scoţian Constantin şi a regilor din nord, regii galezi sunt obligaţi sã pãteascã tribut, opoziţia din Cornwall este eliminatã. Regii minori englezi îl recunosc dupã ce în 937, al Brunanburh, învinge coaliţia dintre scoţieni, galezi şi danezi. Legislaţia sa întãreşte controlul asupra întinsului sãu regat, iar circulaţia monedei este regularizatã. Este încurajat comerţul din pieţe, aşezãrile din zonele centrale şi oraşele daneze evolueazã spre comitate. Construieşte alianţe prin cãsãtorie cu diverşi monarhi europeni. De asemenea, este un promotor al înfloririi culturale şi religioase şi un colecţionar de artã entuziast, fãcând donaţii substanţiale de relicve mãnãstirilor.

Edgar (959-975)

Rege al Merciei şi Danelaw din 957, devine şi rege englez dupã moartea fratelui sãu. Puterea sa este recunoscutã şi de conducãtorii scoţieni şi galezi. Încoronarea sa târzie în 973 la Bath este prima înregistratã în detaliu, iar soţia sa, Aelfthryth, este prima încoronatã reginã. Sub Edgar se produce o mare renaştere monasticã, în bunã parte datoratã relaţiilor strânse cu Arhiepiscopul Dunstan. Sunt înfiinţate noi episcopii, refãcute mãnãstiri benedictine, îmbogãţite vechi lãcaşuri mãnãstireşti cu pãmânturi recuperate de la vikingi. Pentru prima datã se elaboreazã legi care cuprind atât Wessex şi Mercia, cât şi Northumbria. Se emit monede valabile pe tot cuprinsul regatului, contribuind la centralizarea statalã.

Knut cel Mare (1016-1035)

Fiu al lui Sweyn, îşi consodideazã poziţia prin cãsãtoria cu vãduva lui Ethelred, ai cãrui fii îi fuseserã rivali în lupta pentru tron. În 1018 îi este plãtitã ultima taxã Danegeld. Knut devine rege şi al Danemarcei, şi al Norvegiei, moştenirea şi personalitatea lui puternicã contribuind la înstãpânirea asupra unui vast imperiu. În timpul inevitabilelor cãlãtorii în Scandinavia, se foloseşte de orzi englezi şi danezi pentru a-l asista la conducerea Angliei, ale cãrei legi rãmân intacte. Imperiul sãu nu beneficiazã însã de unitate administrativã şi se destramã în urma disputelor succesorilor.

Eduard Confesorul (1042-1066)

Fiu al lui Ethelred, Eduard îşi câştigã suportul englez şi danez ca urmare a ameninţãrii cu uzurparea din partea regelui norvegian. Crescut în exil în Normandia, lipsit de abilitãţi militare, Eduard dã dovadã de simpatii normande care îl aduc în disputã cu unul dintre cei mai puternici conţi ai lui Knut, Godwin din Wessex, cu a cãrui fiicã se şi cãsãtoreşte. Tensiunile rezultã în criza din 1050-1052, când Godwin se rãscoalã împotriva lui Eduard, dar este alungat. Regele profitã de ocazie pentru a aduce nobili normanzi în funcţii locale. Este posibil ca Wilhelm de Normandia sã fi fost desemnat succesor, dar nemulţumirile engleze faţã de influenţa crescândã a normanzilor îl aduc înapoi pe Godwin. Eduard se aliazã cu fiul lui Godwin, Harold, care îi conduce armata în calitate de delegat şi pe care Eduard îl desemneazã succesor pe patul de moarte. Domnia lui Eduard este marcatã de o perioadã de prosperitate, de îmbunãtãţiri ale tehnicilor agricole şi o creştere demograficã. Taxele sunt destul de lejere. Profund religios, Eduard citotreşte Westminster Abbey, în stil normand, unde este şi înmormântat.