Orientalismul, o idee care i-a ajutat pe britanici și francezi să stăpânească Orientul Mijlociu și Asia

Orientalismul este o disciplină academică ce se ocupă cu studiul Limbilor, Literaturilor, Religiilor, Filosofiilor, Istoriilor, Artelor și Legilor din societățile asiatice,  în special cele vechi (babiloniană, persană, egipteană, etc.),  studii ce încep în secolul a-XIV-lea (odată cu întoarcerea cavalerilor cruciați francezi, englezi și germani  în Europa din Cruciadele din Orientul Apropiat,  aceștia realizând primul contact al lumii europene cu cea orientală) și cunosc apogeul în secolele al-XVIII-lea și al-XIX-lea (când Marea Britanie și Franța încep să-și exercite din ce în ce mai mult supremația politică, economică și culturală asupra unor teritorii din Africa, Orientul Mijlociu și Asia).[1]

În același timp,  Orientalismul este și o școală de gândire adoptată de un grup de administratori și savanți britanici în timpul guvernării Imperiului Britanic asupra Indiei (1858-1947),  ce considerau că aceasta ar trebui guvernată conform tradițiilor și legilor ei,  astfel opunându-se „Anglicanismului”,  ce considera că India  ar trebui guvernată,  în mod clar,  conform legilor și tradițiilor engleze.[2]

Mai mult decât atât,  pentru  a sublinia importanța și unicitatea acestui domeniu,  la mijlocul secolului al-XX-lea,  orientaliștii vor prefera să utilizeze termenul de , , Studii Asiatice”,  pentru a se distanța de asocierile coloniale și neocoloniale cu Orientalismul. Totuși,  mai recent,  datorită lucrării orientalistului palestinian Edward Said,  , , Orientalismul” (1978),  termenul a început să fie folosit pentru a descrie concepțiile oarecum simpliste,  stereotipizate și înșelătoare cu privilre la culturile arabă și asiatică pe care savanții vestici (spanioli, francezi, britanici și americani) le aveau.[3]

I.Începuturile Orientalismului (secolele XIV-XVI)

     Odată cu sfârșitul celor 8 cruciade pe care cavalerii franci, englezi și germani le poartă împotriva trupelor selgiucide ale sultanului Saladin (1095-1291),  europenii intră în contact pentru prima dată cu arabii și Istoria, Cultura, Îmbrăcămintea și Obiceiurile acestora. Astfel,  o primă reprezentare a lumii orientale în cultura europeană este realizată de către poetul florentin Dante Alighieri (1265-1321). Acesta îl introduce pe profetul Maometto (Mahomed) în cântul 28 din opera sa,  , , Infernul”. El este plasat în al optulea din cele nouă cercuri ale Infernului,  în a noua din cele zece bolgii ale lui Malebolge,  un cerc de văi înspăimântătoare ce înconjoară fortăreața din iad a lui Satan.[4] Astfel,  înainte ca Dante să ajungă la Mahomed,  el trece prin cercuri în care se află oamenii cu păcate mai mici:desfrânații, avarii, gurmanzii, ereticii, violenții, sinucigașii și blasfematorii.[5]

După Mahomed,  se mai află doar falsificatorii și trădătorii (precum Iuda, Brutus și Cassius),  astfel că având această imagine în minte putem spune că Mahomed aparține unei categorii rigide a răului,  ceea ce Dante numeste seminator di scandalo e di scisma (semănător al scandalului și al schismei). Ca atare,  pedeapsa lui Mahomed,  ce constituie soarta sa eternă,  e una deosebit de dezgustătoare: este despicat în două,  fără încetare,  de la bărbie la anus,  ca un butoi,  spune Dante ale cărui doage au sărit.[6]

Mai mult decât atât,  în urma cuceririi Constantinopolului (capitala Imperiului Bizantin) de către trupele sultanului Mehmed al-II-lea (supranumit și Fatih,  adică , , Cuceritorul”),  la 29 mai, 1453,  a călătoriei lui Vasco Da Gama în India (1497-1498),  dar mai ales a înființării Companiei Levantului (1592),  prin intermediul căreia Regatul Angliei putea realiza activități comerciale în eyaletele[7]

Imperiului Otoman,  astfel că,  în Perioada Elisabetană (1558-1603),  istoricii, scriitori și pictorii devin alături de comercianții englezi,  din ce în ce mai interesanți de cunoașterea și reprezentarea Orientului Apropiat în operele lor,  dramaturgul William Shakespare (1564-1616),  prin crearea unor personaje precum negustorul Shylock (din , , Neguțătorul din Veneția) sau maurul Othello (din piesa omonină) și însăși scrierea acestor piese de teatru,  unul dintre cei mai importanți exponenți culturali ai Angliei Elisabetane,  alături de dramaturgul Christopher Marlowe (creatorul piesei de teatru istorice , , Tamerlan”),  cei doi fiind primii scriitori englezi ce aduc spațiul Mării Mediterane și al Orientului Apropiat în atenția poporului englez.[8]

      Totuși,  primul orientalist în adevăratul sens al cuvântului este francezul Guillaume Postel (1510-1581). Acesta s-a născut în Normandia,  dar și-a dezvoltat reputația de mistic și vizionar la Paris,  devenind totodată,  unul dintre cei mai faimoși umaniști francezi ai secolului al-XVI-lea (alături de filozoful Michel de Montaigne).[9]

Viziunea sa pacifistă și universalistă constă în crearea unui oraș al lui Dumnezeu pe pământ. Acesta și-a imaginat o lume dominată de pace,  în care musulmanii și creștinii aveau să trăiască în armonie sub o conducere unică. Mai mult decât atât,  nu există un Vest,  un Est sau o discriminare între musulmani și creștini,  viziunea sa fiind clar una universalistă,  însă acesta stabilește de la început,  o ierarhie limpede a puterilor: Franța este cea care guvernează acest regat al fanteziilor sale.[10]

Un aspect comun interesant în ceea ce privește gândirea lui Postel și cea a exploratorului spaniol Cristofor Columb (după descoperirea Lumii Noi,  în octombrie 1492) este chiar această idee milenară a Regatului lui Dumnezeu pe pământ,  privită ca un lucru cert și iminent[11].

Așadar,  putem spune că această carieră de orientalist a lui Postel este una strict legată de dorința de a căuta și descoperi originile Franței ( o dorință cât se poate de înțeles,  având în vedere că acesta și-a scris operele filosofice în Perioada Renașterii,  o perioadă în care italienii, spaniolii, portughezii, francezii și englezii, cu toții doreau să-și cunoască originile istorice ale națiunilor lor).[12] Conceptul său de națiune era de natură biblică și își avea rădăcinile în citirea Vechiului Testament,  chiar în limba sa originală,  ebraica,  însă încercarea lui Postel de a găsi originea tuturor lucrurilor,  în special a limbii,  era un discurs despre națiunea franceză,  iar teoria sa principală era că francezii erau descendenți direcți ai evreilor (idee ce poate fi catalogată drept un fals grosolan).

Un portret din secolul al-XVI-lea al lui Guillaume Postel, lingvist, scriitor, diplomat și primul orientalist european (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Guillaume_Postel)

      În ceea ce privește activitate de orientalist a lui Postel,  după prima călătorie a acestuia în Imperiul Otoman,  în 1536 și după însușirea limbii arabe printre cunoștiințele sale,  Regele Francisc I l-a numit director al Departamentului de Limbi Orientale al Universității Sorbona în 1539.[13]

Cu ajutorul acestuia,  Francisc încheie,  în 1542,  o alianță militară între Regatul Franței și Imperiul Otoman (fapt ce reprezintă primul contact diplomatic al unei puteri europene cu una orientală după încheierea Cruciadelor),  care alături de intensificarea activității comerciale a Franței în Levant marchează începutul Orientalismului finanțat de Curtea Regală Franceză,  Guillaume Postel fiind primul orientalist finanțat de stat,  fapt posibil datorită mai multor transformări petrecute în societatea franceză: apariția din ce în ce a mai multor tipografii în Regatul Franței,  nașterea și propagarea capitalismului, apariția unei conștiințe istorice laice și nu în ultimul rând, lupta dintre monarhul Franței și Papalitate,  câștigată în cele din urmă,  la începutul secolului al-XVII-lea de către Regele Ludovic al-XIII-lea (1610-1643),  ce nu mai este privit drept un discipol al lui Dumnezeu pe Pământ (învestit cu putere politică de Papă),  ci chiar„unsul lui Dumnezeu”,  autoritatea divină pe pământ. De acum înainte,  explorarea  și cunoașterea Orientului nu vor mai fi privire ca activități cu scop eminamente religios (convertirea populațiilor de acolo la la Creștinism),  ci cu unul empiric și politic (cunoașterea cât mai exactă a popoarelor din zona Orientului Mijlociu,  a Istoriei, Geografiei, Culturii și Obiceiurilor acestora pentru a le putea cuceri).   

                II.Orientalismul Francez și Britanic în secolele XVIII-XIX

Domnia lui Ludovic al-XV-lea (1643-1715) reprezintă începutul unei perioade de proiecte extraordinare (precum construirea unui canal ce trebuia să lege Marea Mediterană de Oceanul Atlantic),  acestea nefiind doar niște viziuni excentrice,  ci idei care chiar s-au materializat mai târziu (Canalul de Suez pe care Ludovic al-XV-lea își dorea să-l proiecteze,  a fost în cele din urmă construit de Ferdinand de Lesseps) ce erau menite să transforme Franța într-o putere politică, economică și culturală importană a Europei. În timpul acestuia,  legăturile politice și comerciale ale Franței cu Orientul Mijlociu și Îndepărtat (Persia, China, India, Siamul, etc) se dezvoltă,  aceasta trimițând misionari și diplomați francezi în aceste țări și exportând produse precum bumbacul, mătasea, uleiul de palmier, piperul, etc,  cu toate că aceste importuri erau limitate,  întrucât Franța considera că se va îmbogăți dacă nu va  importa acestei bunuri în țară. Până și plantele exotice (precum palmierii și arborele de cacao) erau colectate și aduse în țară pentru crearea unei producții interne.

Mai mult decât atât,  dezvoltarea Departamentului de Limbi Orientale al Universității Sorbona va duce la apariția unui mare număr de cunoscători ai limbilor arabă, turcă și persană,  ce puteau pătrunde în interiorul civilizațiilor orientale,  traducând lucrări de Istorie, Literatură și Filozofie din aceste limbi,  așa cum reușește Antoine Galland să o facă,  traducând „Les Milles et une nuits” (celebra culegere de povești medievale arabe „1001 de nopți”),  această operă literară fiind unul,  dacă nu chiar cel mai important produs cultural din Franța lui Ludovic al-XV-lea. Însă,  proiectul de cunoaștere și portretizare a Orientului Mijlociu realizat de către acesta,  reprezintă doar începutul explorării,  cunoașterii și în cele din urmă,  a cuceririi de către  Franța a Orientului Apropiat.

Fiindcă,  avea să urmeze un proiect și mai ambițios,  cel al unui mic caporal,  ce va deveni general și va conduce Franța de la Războaiele Revoluționare ale Armatei Franceze și până la înfrângerea acesteia din Bătălia de la  Waterloo,  la 18 iunie 1815...

     Astfel,  la sfârșitul glorioasei Campanii din Italia (1796-1797) și în urma Tratatului de la Campo Formio (prin care Franța obținea Țările de Jos Austriece și nordul Italiei în dauna Împăratului Francisc I al Imperiului Habsburgic) ,  toate aceste succese militare și politice nu-i mai lasă loc de cucerire a gloriei lui Napoleon Bonaparte decât Estul.[14]

Mai mult decât atât,  Ministrul de Externe al Franței de la sfârșitul secolului al-XVIII-lea,  Charles Maurice de Talleyrand-Perigord critică , , avantajele ce se pot obține din noile colonii în condițiile actuale”,  iar tocmai această opinie,  alături de perspectiva tentantă de a înfrânge Imperiul Britanic și a-i demonstra acestuia veleitățile politice și militare ale națiunii franceze,   îl fac pe Napoleon să-și dorească să invadeze Orientul (Egiptul,  în speță). În al doilea rând,  Napoleon își dorește să-l invadeze, deoarece acesta este atras de Orient încă din adolescență,  printre manuscrisele sale stând mărturie un rezumat făcut lucrării “Histoire des Arabes” a abatelui  și istoricului Francois Augier de Marigny,  precum și din toate scrierile și conversațiile sale,  așa cum spunea și istoricul și biograful lui Napoleon Bonaparte,  Jean Thiry,  Napoleon fiind atras de gloria și amintirea Orientului din vremea lui Alexandru și a Egiptului,  în special.[15]

Astfel,  ideea de a recuceri Egiptul asemenea unui Alexandru Cel Mare modern și-o inoculează de unul singur în subconștient,  aceasta fiind combinată cu avantajul de a obține o colonie importantă,  cu deschidere la Marea Mediterană,  în dauna Marii Britanii.[16] În al treilea rând,  Napoleon considera invadarea Egiptului un proiect posibil  deoarece îl cunoștea din punct de vedere tactic, strategic,  istoric și nu ultimul rând (un aspect deloc de neglijat),  textual,  în urma lecturilor sale din adolescență,  din textele clasice, dar și moderne ale autorilor europeni și își dorea să-l cunoască și mai bine,  pentru a ști...cum să-l guverneze ca o provincie a viitorului său Imperiu Francez.[17]

Tocmai de aceea,  el angajează o armată de câteva zeci de „savanți” (experți în Istorie, Arheologie, Geografie, Botanică și Antropologie) pentru  a cerceta și aduna informații despre Istoria Veche și cea Modernă a Egiptului,  despre Piramidele de la Giza și Luxor și Complexul Faraonilor din Valea Regilor, relieful, flora și fauna Egiptului și despre viața și obiceiurile poporului egiptean. Cu toate acestea,  în urma înfrângerii suferite de Flota Franceză în fața celei Britanice ( conduse de marele amiral Horatio Nelson) în Bătălia de la Aboukir (1 august 1799),  Napoleon pleacă din Egipt,  lăsându-l pe Generalul Kleber să gestioneze situația politică și militară de acolo.

Acesta va fi  asasinat de un fanatic musulman la 14 iunie 1800,  astfel că,  având în vedere situația în care se găseau trupele franceze din Egipt,  Generalul Menou va fi nevoit să capituleze în fața Forței Expediționare Britanice la 22 august 1801,  punând capăt, astfel,  visului lui Napoleon Bonaparte de a deveni un Alexandru Cel Mare modern,  de a stăpâni,  a cunoaște și a aduce lumea franceză și cea orientală împreună,  așa cum făcuse  și Alexandrul Cel Mare cu civilizația greacă și cea orientală (persană),  în secolul al-IV-lea Î.Hr. Nu în ultimul rând,  în ceea ce privește Orientalismul Francez în secolul al-XIX-lea,  în urma acestei Campanii din Egipt (1798-1799),  desfășurate de Napoleon Bonaparte și a capturării orașului Alger din mâinile bey-ului său, Hussein,  de către  

Napoleon în Cairo, pictură realizată de Jean-Leon Gerome, între 1867-1868 (Sursa: https://artmuseum.princeton.edu/collections/objects/24513

 Legiunea Franceză,  în iulie 1830 ( și  apoi a întregii Algerii până în anii 1870),  scriitorii și pictorii francezi devin din ce în ce mai interesați de peisajle, istoria și civilizația din Nordul Africii și Orientul Apropiat. Astfel,  în timp ce poetul Gerard Nerval în jurnalul său de călătorie,  „Voyage en Orient” găsește Orientul Apropiat un spațiu gol, chiar deșertic,  Flaubert îl vede drept un spațiu, material, corporal,  în cadrul căruia o cunoaște și pe Kuchuk Hanem (o odaliscă,  adică o sclavă sexuală),  ce-i permite nu doar să o posede fizic,  ci și să vorbească pentru ea,  să o prezinte așa cum dorește cititorilor săi,  creând astfel tiparul stereotipic al femeii din Orient: tăcută, calmă și supusă bărbatului ei și dorințelor acestuia,  iar pictori precum Eugen Delacroix,  cu tablouri precum „Masacrul din Chios” (1824),  „Moartea lui Sardanapal” (1827) și „Femeile din Alger” (1849) sau Theodore Chasseriau cu tablou „Toaleta Esterei” (1846,  care se mai găsește și astăzi la Muzeul Louvre din Paris ) produc senzație și chiar scandal în cadrul Salonului de la Paris,  prin neconvenționalismul,  noutatea  și senzualitatea acestor subiecte.

       Pe de altă parte,  Orientalismul Britanic se dezvoltă,  în urma apariției Companiei Levantului (în anul 1592, așa cum am spus și anterior),  dar mai ales,  a Companiei Britanice a Indiilor de Est (fondată la 31 decembrie 1600) din rațiuni mai degrabă pratice și politice (acelea de a desfășura activități comerciale în Orientul Mijlociu, India și în Asia de Sud-Est,  în general și a cunoaște nivelul de dezvoltare politică, economică și tehnologică a regatelor din aceste regiuni și pentru...a le dezbina și cuceri puțin câte puțin ). De abia,  ulterior,  în urma victoriei Generalului Robert Clive în fața trupelor indiene ale Șahului Siraj Ad-Daula al Imperiului Mogul în Bătălia de la Plassey (23 iunie 1757),  în urma căreia britanicii anexează Bengalul (provincie din estul Indiei),  englezii vor începe,  în următorii 30 de ani,  să devină din ce în ce mai interesați de Istoria, Arta și Civilizația Indiană. Astfel,  în 1783,  Sir William Jones va decodifica sanscrita și va realiza legătura dintre aceasta și celelate limbi indo-europene (turca, persana, ebraica, italiana, spaniola, franceza,  etc.) și totodată,  va fonda în același an,  Societatea Asiatică din Bengal,  creând astfel o strânsă legătură între cultura imperialiștilor britanici și cea a indienilor,  supușii lor.[18]

În secolul al-XIX-lea,  Imperiul Britanic își extinde din ce în ce mai  mult influența politică și economică în Orientul Apropiat și în Asia (anexând Adenul în 1839 și vestul și nordul Indiei până în 1850),  cele mai importante realizări ale orientaliștilor britanici fiind...descoperirea și descifrarea   de către Sir Henry Rawlinson a inscripției lui Darius al-II-lea de la Behistun (realizată în limbile persană, greacă și cuneiformă,  ocazie în urma căreia  a descoperit că persana din vremea Regelui Darius Cel Mare deriva din limba cuneiformă) în 1834[19],  descoperirea în anul 1845 a orașului babilonian Ninive de către Sir Austin Henry Layard,  unul uimitor,  împrejmuit de ziduri imense,  statui și basoreliefuri uluitoare care ofereau imagini ale unei civilizații necunoscute-orașe asediate,  armate în luptă,  prizonieri în lanțuri,  lei înaripați și tauri cu cap de om.[20] și a scrierii cuneiforme,  instrumentul esențial în crearea primei povești din Istoria Literaturii (Epopeea lui Ghilgameș) și nu în ultimul rând,  călătoria realizată de exploratorul britanic, Richard Burton,  între 1851-1853 la locurile sfinte pentru credincioșii musulmani,  Mecca și Medina,  din Hejaz (regiune din sud-vestul Arabiei Saudite de astăzi),  în urma căreia va publica “A personal narrative to the pilgrimage to Meccah and Al Madinah”,  un jurnal de călătorie viu și captivant,  prima relatare a unui călător britanic cu privire la Istoria, Obiceiurile și Viața beduinilor din Orientul Apropiat. În rest,  Marea Britanie era mai preocupată de dezvoltarea nivelului de trai al cetățenilor săi și extinderea imperiului său colonial în întreaga lume,  decât de studierea și înțelegerea culturii și civilizației tuturor supușilor săi. Adevăratele campanii de excavare a siturilor din Orientul Apropiat și Mijlociu vor începe la sfârșitul secolului al-XIX-lea,  dar mai ales în Perioada Interbelică (1920-1939),  când britanicii vor căpăta,  în urma Acordului Secret Sykes-Picot (semnat la 9 mai 1916) din Primul Război Mondial,  controlul asupra Palestinei și Irakului.

     Pictură ce înfățișează Bătălia de la Plassey, în urma căreia britanicii,  anexează Bengalul de Imperiul Mogul  (Sursa: https://theindosphere.com/history/the-battle-of-plassey/ )

                             IV.Orientalismul în lumea contemporană

      În concluzie,  putem afirma că Orientalismul nu a reprezentat și nici nu va reprezenta vreodată,  doar un mijloc de creare a imperiilor coloniale pentru marile puteri occidentale (Marea Britanie, Franța sau Spania),  ci și unul de a folosi peisaje, arhetipuri sociale, personaje din poveștile clasice orientale pentru a crea romane, tablouri, jocuri video (seria  „Prince of Persia”) și chiar desene animate sau filme (așa cum este filmul „Aladdin”, cu variantele sale din 1992 și 2019, ambele create de studioul Walt Disney,  „Kingdom of Heaven”,  apărut în 2005 și  „Exodus: Gods and Kings”,  apărut în 2014),  inspirate din Istoria, Cultura și Civilizația Orientului Mijlociu.  

Bibliografie

 I.                 Surse secundare scrise (cărți și articole)

1. Black, Jeremy,  Scurtă Istorie a Mediteranei, Cap.5 ( , , Mediterana la începuturile Epocii Moderne, 1453-1600)p.102, Editura Litera, București, 2022

2. Puchner,  Martin,  Lumea scrisă.Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația., Editura Polirom,  Colecția Historia, Iași, 2018, Capitolul 2:, , Regele Universului:despre Ghilgameș și Assurbanipal”, pp. 36-39

3.Robinson,  Andrew,  India.O scurtă istorie, Cap.7 (, , Incursiuni Europene și Companiile Indiei de Est”),  pp.187-188,  Editura Litera, Colecția CPT (Cartea pentru toți), București, 2020

4.Said, Edward, Orientalismul, ParteaI (, , Domeniul Orientalismului), Cap.2:, , Geografia imaginativă și reprezentările sale.Orientalizarea Orientului”),   p.112,  Editura Art, București, 2018

I.                  Surse web

1. https://www.britannica.com/science/Orientalism-cultural-field-of-study

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Orientalism

3. https://en.wikipedia.org/wiki/Eyalet

4. https://royalasiaticsociety.org/sir-henry-creswicke-rawlinson-and-cuneiform/

[1] https://www.britannica.com/science/Orientalism-cultural-field-of-study

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Edward Said, Orientalismul, Partea I(,,Domeniul Orientalismului),Cap.2:,,Geografia imaginativă și reprezentările sale.Orientalizarea Orientului”),  p.112, Editura Art,București,2018

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Eyalet- Regiune componentă a Imperiului Otoman(https://en.wikipedia.org/wiki/Eyalet)

[8] Jeremy Black, Scurtă Istorie a Mediteranei,Cap.5( ,,Mediterana la începuturile Epocii Moderne,1453-1600)p.102,Editura Litera,București,2022

[9]  https://en.wikipedia.org/wiki/Orientalism

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Edward Said,Op.cit,pp.126-130

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Andrew Robinson,India.O scurtă istorie,Cap.7(,,Incursiuni Europene și Companiile Indiei de Est”), pp.187-188, Editura Litera,Colecția CPT(Cartea pentru toți),București,2020

[19] https://royalasiaticsociety.org/sir-henry-creswicke-rawlinson-and-cuneiform/

[20]Martin Puchner, Lumea scrisă.Povești care au schimbat oamenii,istoria și civilizația.,Editura Polirom, Colecția Historia,Iași,2018,Capitolul 2:,,Regele Universului:despre Ghilgameș și Assurbanipal”,pp. 36-39