„Orașul-grădină”. Reforma locuirii în București la începutul secolului XX
În primele decenii ale secolului trecut, Bucureștiul se confrunta cu probleme cauzate de creșterea rapidă a populației și de industrializarea orașului, care antrena din ce în ce mai mulți lucrători în fabrici sau ateliere. Mulți dintre aceștia locuiau la periferie, adesea în condiții insalubre.
Din statisticile perioadei aflăm că puțin peste 10% din populația capitalei lucra în industrie și comerț. Însă, considerând familiile, procentul locuitorilor dependenți de industrie se ridica la 20%. În pragul Primului Război Mondial, 18% din populația capitalei ocupa locuințe cu spațiu insuficient, majoritatea fără alimentare cu apă, canalizare, uneori chiar fără latrine, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.
Supraaglomerarea și condițiile precare de locuire, responsabile pentru răspândirea bolilor precum tuberculoza, impuneau formularea unor soluții pe termen lung. Dacă pentru protejarea populației de efectele negative ale industriei s-au trasat regulamente care direcționau fabricile mari spre marginea orașului, în ceea ce privește locuirea, municipalitatea acționa doar în sensul extinderii sistemului de canalizare, implementării sistemului de eliminare a gunoiului și a demolării caselor care nu întruneau standardele igienice.
Medicii capitalei au fost primii care au insistat asupra construirii de locuințe noi pentru populația săracă și pentru clasa muncitoare, drept soluție, atât pentru „chestiunea locuințelor” cât și pentru stingerea focarelor de tuberculoză. Singura fabrică din București care a construit locuințe standardizate pentru proprii muncitori la final de secol XIX a fost Fabrica de Uleiuri Vegetale Phenix (1897).
În timpul mandatului primarului Vintilă Brătianu, recunoscut printre altele pentru implementarea unor măsuri complexe în domeniul sanitar, a fost inființată Casa Comunală (1908) pentru „construirea de case ieftine și igienice pentru populațiunea săracă”. Acestea urmau să fie prevăzute „cu două camere, bucătărie, o magazie, pivniță și o latrină igienică, precum și o curte care se va putea întrebuința pentru flori și chiar legume”.
Primele 28 de locuințe construite din fondurile municipiului, după planurile-tip ale arhitectului Ernest Doneaud, au fost inaugurate în octombrie 1909, pe strada Lânăriei. Anul următor, noul cadru legislativ, a permis Consiliului Comunal înființarea Societatății Comunale pentru Locuințe Ieftine din București care își propunea îmbunătățirea condițiilor de locuire ale muncitorilor bucureșteni, „de a da putință fiecărui locuitor român al capitalei, de preferință muncitorilor cu brațele, meseriașilor și funcționarilor publici sau privați, de a deveni proprietarul unei locuințe individuale, solidă, sănătoasă, destul de încăpătoare și în același timp ieftină, având și o grădiniță, al cărei cost total să fie plătit în mod cât mai lesnicios”.
Activitatea reformatoare a Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine din București a fost recompusă de istoricul Andrei Răzvan Voinea în volumul „Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine-București (1908-1948)” (2018). Din studiul exhaustiv, aflăm că în cele patru decenii de activitate societatea a construit aproximativ 4000 de locuințe în 25 de cartiere (denumite parcelări sau lotizări) care adăposteau 16.000 de locuitori. Inițiativa a fost parțial inspirată de mișcarea „orașului-grădină” manifestată în Europa Occidentală și Statele Unite la începutul secolului XX, cu rădăcini în ideile socialiste și utopice ale secolului anterior.
Mișcarea promova dezvoltarea de comunități satelit în jurul unui oraș central, separate de acesta prin centuri verzi. „Orașul-grădină” îngloba beneficiile mediului rural dar și a celui urban, evitând dezavantajele ambelor și integra elemente precum: locuința unifamilială prevăzută cu grădină sau curte, planificarea atentă a terenului și dotarea noilor proiecte cu facilități moderne.
Denumirea de „oraș-grădină” apare în discursul politicienilor români abia în perioada interbelică, însă câțiva arhitecți și ingineri au popularizat conceptul în revistele de specialitate (de ex. „Buletinul Societății Politehnice” și „Natura”) înainte de Primul Război Mondial. În articolul „Cum doresc să-mi văd Orașul” (Natura, 1912), inginerul Cincinat Sfințescu înainta soluția sistematizării orașelor românești conform principiilor mișcării „orașului-grădină” , „curentul cel mai sănătos, mai natural, și în al cărui sistem, ușor ar putea intra cele mai multe orașe ale noastre”, „păstrându-li-se caracterul lor, corespunzător regiunii din care fac parte” (munte, deal, șes).
În problema locuințelor se pronunță, asemeni reformatorilor din Anglia și America, pentru „răspândirea locuințelor de o singură familie” și se opune „cazarmelor de locuit” (blocuri) mai ales din considerente igienice și economice. În opinia sa, în „cazărmile de locuit” se răspândesc mai ușor epidemiile, conflictele dintre familii, „se strică morala, se pierd dragostea de vatră și respectul pentru ordine și lucrul altuia, se desparte omul prea mult de natură”.
Pe urmele lui Ebenezer Howard, fondatorul mișcării, inginerul român considera orașul-grădină „un oraș de sine stătător, cu industria, agricultura, comerțul și chiar reședința lui proprie, și proiectat ca atare. Un oraș-grădină trebuie să aibă destul teren, ca să se poată prevedea case cu grădinile lor pentru cel puțin 30.000 de locuitori, precum și o centură largă de câmp pentru agricultură (centură agricolă)”.
„Suburbia-grădină” și „satul-grădină” erau soluții complementare care puteau fi integrate proiectelor de extensie a orașelor sau pentru fabricile industriașilor. În viziunea lui Cincinat Sfințescu, pentru ca Bucureștiul să facă trecerea spre „orașul-grădină”, municipalitatea trebuia „să cumpere o curea de pământ de jur împrejurul orașului, care cu timpul să se transforme într-un cordon de verdeață”.
Dincolo de aceste cordoane se puteau dezvolta „orașele-grădini”, compuse din locuințe pentru o singură familie „bine aerisite, liniștite, curate, călduroase iarna și răcoroasă vara”, „ cu odăi dispuse după nevoile familiei și traiul ei” și prevăzute cu utilități. Arhitectura casei trebuia să urmeze liniile unui „stil național simplificat” iar costul locuinței „să fie în raport cu venitul plătitorului”. Principiile se extind și la ansamblul orașului care se dorea a fi „igienic, bine împărțit, cuprinzător în prezent și viitor, frumos, iar cetățenii să nu fie nevoiți pentru aceasta să plătească dări din greu.”
Cu toate că parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine din primele decenii ale secolului XX au avut rezultate pozitive în privința urbanismului și arhitecturii, contribuind la estetica orașului, scopul lor social a fost atins doar într-o mică măsură, deoarece distribuirea locuințelor s-a îndreptat către membrii clasei de mijloc, mai puțin către populația vulnerabilă sau muncitorimea de la periferie.
Foto sus: Locuințe ieftine din strada Lânăriei, construite de comună în 1909 ca model pentru cele ce urmau a fi realizate de Societatea Comunală pentru Locuințe Eftine (sursa: asz.ro)
Bibliografie:
Andrei Răzvan Voinea, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine-București (1908-1948), București, Asociația Studio Zona, 2018.
Natura-Revistă Științifică de Popularizare, Anul VII, Octombrie 1911-Iulie 1912, București, Gutenberg, 1912.
Cincinat Sfințescu. Începuturile urbanismului românesc
