⬆

Orașele Imperiului Roman: comunități autonome după modelul Romei

Autor: Florian Matei-Popescu

Imperiul Roman nu a fost niciodată un stat teritorial în sensul modern al acestui termen, ci un conglomerat de comunități autonome peregrine sau romane (peste 2.000). Dintr-o polis membră a Ligii Latine, Roma a reușit treptat să se extindă, prin cuceriri succesive, în Italia, în bazinele vestice (Africa, Hispania) și estice (Macedonia, Grecia, Asia Mică, Orientul Apropiat) ale Mării Mediterane, apoi în nord-vestul Europei (Raetia, Noricum, Gallia, Germania și Britannia) și în zona Dunării de Mijloc și de Jos, fără să-și fi schimbat în mod esențial structura tipică a unui oraș-stat din lumea mediteraneană.

Imperium Romanum sau imperium populi Romani înseamnă „puterea romană” sau zona în care se exercită puterea militară și politică a poporului roman. Teritoriul era împărțit în domenii de competență ale magistraților superiori, proconsules, deținători de imperium (drept de comandă militară și jurisdicție civilă și penală, acordate de către poporul roman), numite provinciae (ulterior, sensul geografic a prevalat).

Toate acestea aveau limite geografice bine definite, fiind ocupate de comunități autonome peregrine (poleis, civitates), aflate în diverse forme de relație cu statul roman: civitates foederatae, civitates liberae et immunes, civitates stipendiariae sau de comunități tribale, non-civice, în general stabilite în zona de contact dintre limitele provinciei și barbaricum, care își păstrează vechea organizare socială și politică, sub conducerea unor aristocrați locali (nationes, gentes) sau chiar a unor ofițeri romani (praefecti gentium), ale căror relații cu Roma sunt reglate prin dreptul ginților (ius gentium).

Tendința generală a fost de a crea noi comunități autonome, odată cu integrarea tot mai accentuată și a acestor populații în structurile provinciale. Punctul final al acestei politici a fost atins în anul 212, când cetățenia romană (civitas Romana) a fost acordată tuturor membrilor acestor comunități autonome peregrine (constitutio Antoniniana).

Nucleu de cetățeni romani, condiție pentru fondarea unor comunități romane

În provincii, acestor civitates li s-au adăugat treptat și așezări ale cetățenilor romani, care au creat comunități autonome după modelul Romei: municipia și coloniae. Municipiile au apărut la început în Italia, prin acordarea dreptului de cetățenie romană (civitas Romana) diverselor comunități din peninsulă.

Coloniae civium Romanorum au apărut ca o necesitate a crizei agrare din secolul al II-lea a.Chr. și a războaielor civile din secolul I a.Chr., fiind adevărate copii în miniatură și imitații ale Romei, după cum transmite Aulus Gellius la mijlocul secolului al II-lea p.Chr. (effigies parvae simulacraque).

Instalate mai întâi pe solul italic, ele s-au extins treptat în bazinul mediteranean pe ager publicus populi Romani (proprietatea publică a poporului roman), rezultat din confiscarea pământurilor unor comunități desființate, cu care Roma s-a aflat în conflict (e.g. Carthagina, Corinth), sau a pământurilor vechilor regate elenistice, cucerite de către Roma sau lăsate moștenire poporului roman (Macedonia, Pergam, Bithynia, Syria, Pont).

În timpul Imperiului, condiția prealabilă pentru fondarea unor comunități romane era existența unui nucleu de cetățeni romani (conventus civium Romanorum). Originea acestor conventus este de căutat în estul Mediteranei în epoca elenistică, când, odată cu expansiunea Romei, numeroși italici, cetățeni romani, sunt atrași de perspectivele comerciale (cives Romani qui negotiantur). Așezați în diverse orașe grecești, aceștia formează comunități separate de corpul civic local, care poartă numele de conventus civium Romanorum.

Traian „a transferat acolo mulțimi nesfârșite de oameni din toată lumea romană”

Un statut intermediar este reprezentat de comunitățile de drept latin (ius Latii; municipia sive coloniae civium Latinorum), asimilate cetăților din vechiul Latium, în care elita avea deja cetățenia romană, în primul rând foștii magistrați, iar cetățenii dețineau civitas Latina.

Acest tip de comunitate a cunoscut o dezvoltare importantă în provinciile hispanice, gallice și în Noricum, ca un prim pas al integrării totale a fostelor civitates autohtone în sistemul roman prin obținerea treptată a cetățeniei romane.

Au existat două tipuri de comunități, cele în care toți membrii ordo decurionum dețineau cetățenia romană (Latium maius) și cele în care foștii magistrați primeau cetățenia romană după exercitarea acesteia (Latium minus).

Cu toate încercările de a demonstra existența unor comunități de drept latin în provinciile de la Dunărea de Jos, în stadiul actual al cercetării putem exclude această posibilitate, mai ales în Dacia, unde, până acum, nu avem atestate civitates peregrinae, ci doar comunități de cetățeni romani și așezări cu statut cvasi-urban, urmare a colonizării masive din vremea lui Traian.

Această realitate este descrisă de către istoricul Eutropius în secolul al IV-lea, referindu-se la dorința lui Hadrian de a părăsi și provincia Dacia: „prietenii l-au reținut să facă la fel și cu Dacia, ca nu cumva mulți cetățeni romani să cadă în mâinile barbarilor, întrucât Traian, după ce a fost învinsă Dacia, transferase acolo mulțimi nesfârșite de oameni din toată lumea romană pentru a cultiva ogoarele și a locui orașele” (idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur, propterea quia Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas).