⬆

Operațiunea „Taifun”: Unde se contrazic datele oficiale?

Fără îndoială, în faza inițială a Operațiunii „Taifun”, germanii au repurtat succese incontestabile. Pentru prima dată de la începutul conflictului, forțele germane, prin atacuri masive cu grupurile blindate, au realizat breșe imense – peste 500 de kilometri – în dispozitivul apărării strategice sovietice care cuprindea trei fronturi și au încercuit un număr imens de forțe sovietice în cele două pungi de la Viazma și Briansk. Pentru a treia oară de la începutul războiului, o linie de apărare strategică a fost penetrată simultan în trei locuri.

Defensiva celor trei fronturi a fost străpunsă din prima zi a atacului german, permițând unităților de cercetare, tancuri și infanterie-moto din eșalonul I să înainteze, în prima zi, până la 40-60 de kilometri în adâncimea apărării Fronturilor de Vest și de Rezervă. Ulterior, exploatarea rapidă a breșelor realizate de către unitățile germane a condus la menținerea unor ritmuri medii mari de înaintare.

Forțele Fronturilor de Vest și Rezervă au fost nevoite să se retragă cu 250-300 de kilometri, iar cele ale Frontului Briansk cu 360-390 de kilometri. La sfârșitul primei faze a operațiunii, linia frontului se apropiase la doar 110-130 de kilometri de Moscova. Fără îndoială, pentru sovietici aceasta a fost cea mai dificilă și mai tragică perioadă a războiului, întreaga lume anticipând căderea capitalei sovietice.

În punga de la vest de Viazma au fost complet încercuite comandamente și mari unități aparținând armatelor 19 și 20 din Frontul de Vest și armatelor 24 și 32 din Frontul de Rezervă. Per total, punga de la Viazma cuprindea mari unități din 10 armate – cinci din Frontul de Vest (16, 19, 20, 30 și Grupul Operativ Boldin) și cinci din Frontul de Rezervă (24, 31, 32, 43 și 49), totalizând 37 de divizii de pușcași, nouă brigăzi de tancuri și 31 de regimente de artilerie. În pungile din zona Briansk au fost încercuite trei armate (3,13 și 50), totalizând 22 de divizii de pușcași, două brigăzi de tancuri și 15 regimente de artilerie. În alte pungi mai mici au fost încercuite alte cinci divizii de pușcași și patru regimente de artilerie.

Pierderile în personal au fost catastrofale: de exemplu, Armata 50 sovietică mai dispunea doar de 10% din efectivele inițiale (61.000) și 2,4% din tehnica de artilerie (780). Armata 13 sovietică, care la începutul operațiunii, pe 30 septembrie, avea în subordine 8 divizii și 169 de tancuri, la 18 octombrie mai rămăsese cu efective care abia se apropiau de necesarul unei divizii de pușcași, niciun tanc și puține piese de artilerie.

Sovieticii au luat măsuri drastice pentru a împiedica retragerile în dezordine sau fără ordin

În plus, s-au luat măsuri drastice pentru a împiedica retragerile în dezordine sau fără ordin din fața atacurilor inamice și dezertările. Grupuri întregi de comandanți și ofițeri politici au fost aduse în fața tribunalelor militare. În unele cazuri, evident că nu mai exista timpul necesar pentru a investiga toate circumstanțele și motivele care au condus la o retragere forțată din partea unei unități sau alteia, astfel că acuzații, vinovați sau nu, au sfârșit în fața plutoanelor de execuție.

Pe cât de dureroase au fost pierderile în personal, de aproape un milion de militari, nu trebuie uitat că sovieticii au reușit într-un timp-record să înlocuiască aceste pierderi, până la 15 noiembrie 1941, cu noi unități formate din alți 785.000 de militari, o realizare remarcabilă în acele momente dificile.

Pentru sovietici era clar că, în situația în care rata pierderilor nu va scădea, în perioada următoare era imposibil să se înlocuiască complet numărul imens de efective și tehnică de luptă pierdute în lupte.

Un alt aspect interesant menționat de unii cercetători ruși a fost că înainte de 5 decembrie 1941 (începutul contraofensivei rusești) au fost trimise pe front alte șase armate din rezervă, totalizând efective de circa 645.000 de militari, în afara celor 271.000 de militari trimiși ca înlocuiri. Astfel, unii autori ruși consideră că, în realitate, forțele sovietice participante la Bătălia Moscovei în perioada 30 septembrie - 4 decembrie 1941 însumau peste 2.166.000 de militari (efectivele inițiale de 1.250.000 de militari, plus rezervele/întăririle de 916.000 de militari).

Conform datelor oficiale sovietice, pierderile Armatei Roșii în timpul operațiunii de apărare strategică a Moscovei (67 de zile, 30 septembrie - 5 decembrie 1941) au totalizat 658.279 de militari (din care 514.338 de morți sau capturați), 3.832 de piese de artilerie și aruncătoare, 2.785 de tancuri și tunuri antitanc autopropulsate și 298 de avioane.

Însă, conform Ordinului de zi al Heeresgruppe Mitte din 19 octombrie 1941, von Bock a menționat că au fost capturați peste 673.000 de prizonieri, 1.277 tancuri, 4.378 piese de artilerie, 87 de avioane și alte materiale de război. Și alte documente germane capturate de Armata Roșie menționează același număr de prizonieri – 673.000 de militari – în cele două încercuiri. Alte surse germane, citate de lucrări rusești recente, arată că în primele douăzeci de zile ale lunii octombrie 1941 au fost capturați 787.961 de prizonieri (inclusiv 4.253 de ofițeri), număr care a ajuns la 1.037.779 (5.184 de ofițeri) până la data de 31 octombrie 1941.

Lucrările rusești de după anii 2000 contrazic versiunea oficială sovietică

O serie de lucrări rusești, apărute după anii 2000, pun la îndoială veridicitatea versiunii oficiale sovietice (658.279), demonstrând, pe baza documentelor de arhivă și a calculelor că, în realitate, pierderile în efective și tehnică de luptă au fost mult mai mari. Conform noilor versiuni ale unor autori ruși, URSS a pierdut în primele trei săptămâni ale lunii octombrie 1941 între 900.000 și 960.000 de militari (morți, răniți, dispăruți sau capturați) din totalul celor trei fronturi de 1.250.000, precum și 6.000 de tunuri și aruncătoare de mine și 830 de tancuri.

Afiș de propagandă cu Stalin și Armata Roșie folosit în Al Doilea Război Mondial

Cifrele avansate relativ recent de cercetătorii ruși prezintă magnitudinea imensului dezastru suferit la Viazma și Briansk, prin pierderea într-un interval destul de scurt a aproape un milion de militari și explică colapsul apărării celor trei fronturi în fața unui adversar aflat în ofensivă care nu deținea superioritatea numerică.

Totuși, deși nu dețineau superioritatea numerică, germanii se bucurau de alte avantaje cum ar fi: vasta experiență de luptă, cooperarea interarme superioară (în special infanterie-tancuri, aviație-forțe terestre), o conducere mai bună a unităților de la toate eșaloanele, pregătirea pentru luptă mai bună a trupelor și a micilor comandanți (grupe, plutoane și companii). Ținând cont că, cel puțin în fazele inițiale, unitățile germane erau mai bine antrenate și conduse, și deseori mai bine echipate, generalii germani le puteau manevra ca și când dispuneau de cel puțin același număr de unități ca și Armata Roșie.

Într-un discurs ținut în Reichstag pe 11 decembrie 1941, deci după terminarea Operațiunii „Taifun” și în plină contraofensivă sovietică, Hitler declara că în cele cinci luni de război, de la 22 iunie până la 1 decembrie 1941, 17.332 de avioane, 21.391 de tancuri și 32.541 de piese de artilerie au fost distruse sau capturate. De la început și multe decenii după război, mașina de propagandă sovietică a susținut că aceste cifre sunt rodul propagandei lui Joseph Goebbels sau al imaginației dictatorului german.

Însă, după 50 de ani de la discursul lui Hitler, cercetătorii ruși au publicat, în sfârșit, adevăratele pierderi suferite de Armata Roșie în anul 1941, care se cifrau la 17.900 de avioane, 20.500 de tancuri (inclusiv 3.200 de tancuri KV-1) și 63.100 de piese de artilerie (tunuri și aruncătoare de mine peste calibrul 50 mm). După cum se poate observa, cifrele admise de ruși în 1991 nu diferă prea mult de cele anunțate de Hitler în 1941.

Mai mult, Hitler anunța în același discurs că Wehrmachtul capturase, până la 1 decembrie 1941, 3.086.865 de prizonieri de război, mai puțin decât ultimele versiuni rusești – 3.350.000 de prizonieri de război (în cursul războiului, germanii au capturat 5.800.000 de prizonieri de război sovietici).

Pierderile germane s-au cifrat la 145.000 de militari (morți, răniți și dispăruți) în perioada 30 septembrie - 5 decembrie 1941, conform documentelor germane, citate de lucrări cu autori ruși din prezent. Alte surse occidentale indică pierderi de 119.000 de militari, în intervalul 1 octombrie - 3 decembrie 1941, cele mai multe în cadrul marilor unități de infanterie din Armata 9 – 34.000. În perioada inițială a Operațiunii „Taifun” (1-17 octombrie 1941), germanii au pierdut doar 50.000 de militari (57.000 după alte surse, în perioada 1-20 octombrie 1941).

În privința tehnicii blindate pierdute, informațiile variază de la o sursă la alta. Conform unor date preluate de autori occidentali din arhivele germane, pe întreg Frontul de Est, în perioada 1 octombrie - 10 decembrie 1941, Wehrmachtul a înregistrat 880 de tancuri și tunuri antitanc autopropulsate distruse, cea mai mare parte fiind, cu siguranță, în zona de operațiuni a Heeresgruppe Mitte. Acest maxim raportat la întreg Frontul de Est este departe de cifrele umflate, cu mii de tancuri pierdute, vehiculate de sovietici timp de mai multe decenii. În concluzie, pierderile germane în efective și echipamente de luptă, deși au fost de câteva ori mai mici decât cele sovietice, au fost semnificative, ținând cont și de rezervele limitate.

FOTO: Getty Images, AFP