⬆

Ofițerul de securitate – prototip al «omului nou»

Autor: Luminița Banu

„Socialismul în România trebuie să poarte pecetea lui I.V. Stalin și Ion Luca Caragiale”, susținea cu ani în urmă Bellu Zilber, unul din comuniștii condamnați în „lotul Pătrășcanu”. Nimic nu demonstrează mai bine corectitudinea acestei aserțiuni decât evoluția unei instituții- cheie a regimului comunist din România: Securitatea. Înființată în urmă cu 60 de ani, prin Decretul nr. 221 din 28 august 1948, Securitatea a fost instituția în care cruzimea stalinistă s-a îngemănat cu situații de un comic caragialesc, conducând astfel la patologizarea societății românești.

Pentru a ilustra aceste aserțiuni, vom încerca să aducem în atenție câteva aspecte legate de primele generații de ofițeri de securitate, convinși fiind că, dacă tonul face muzica, omul face instituția. Definiți de către un eminent cercetător al istoriei serviciilor secrete, Cristian Troncotă, într-un singur cuvânt – torționarii –, ofițerii de securitate din primul deceniu de existență a Securității erau figuri foarte pitorești, caractere în care brutalitatea, obtuzitatea în gândire și comportamentele infantile, naive, se îmbinau într-o plămadă de-a dreptul explozivă, acest gen de oameni fiind imprevizibili și ca urmare greu de contracarat de către oponenții lor – „dușmanii poporului”.

Aparatul represiv al clasei muncitoare

Încă din primele luni de după instaurarea guvernului Groza la 6 martie 1945, poliția, jandarmeria și serviciile secrete au fost „împănate” cu cadre trimise de către partidul comunist, cadre al căror singur merit era, în cele mai multe cazuri, o fidelitate necondiționată față de partid și o disponibilitate nelimitată de a aplica fără abatere directivele acestuia, în disprețul oricărei legi și a oricărui bun-simț. Optica oamenilor numiți de partid în diverse funcții din aparatul represiv este perfect ilustrată de documente precum un raport din 23 mai 1945 al șefului Inspectoratului Regional de Poliție Cluj, Mihai Patriciu, personaj ce va avea o carieră deloc de neglijat și în Securitate. Ca răspuns la ordinele circulare nr. 5.041/15 mai 1945 și 5.504/18 mai 1945, prin care erau stipulate un minim de condiții ce trebuiau îndeplinite de noii angajați ai poliției, Patriciu susținea:

„… suntem cu totul de acord în ceea ce privește modul de alegere al elementelor noi, ca acestea să aibă o cultură generală la bază ca astfel serviciul pentru care i-am ales să nu fie nicidecum dezorganizat și nici regimul democratic, prin instituțiile sale, să nu fie compromis. În orice caz, cultura generală a persoanei în cauză nu poate să fie măsurată numaidecât cu forme vechi, ca de exemplu «bacalaureat, titluri academice », fiindcă atât în U.R.S.S., cât și în Statele Unite și în Anglia, precum și în România, după 23 august 1944, am văzut și vedem elemente conducătoare (subl. în original –n.ns.), care cu toate că formal nu îndeplinesc condițiile pedagogice ale regimurilor trecute, măsurate cu clasă liceală etc., totuși, nu numai că sunt capabile la conducere, dar s-au arătat ca fiind talente excepționale (subl. în original – n.ns.) și adevărate elite intelectuale”.

Această concepție nu a fost una de conjunctură, căci, după șapte ani, în 1952, ministrul de Interne Teohari Georgescu spunea:

„… dacă un om este sănătos, este devotat, are spirit sănătos, el știe să lovească în dușman fără multă teorie, multe cunoștințe profesionale. (…) Atunci, în timpul revoluției, sute de muncitori și țărani în Rusia au luat arma în mână și au creat statul sovietic, nu aveau cunoștințe politice și nici aparatul nu avea cunoștințe profesionale, pe care le-a căpătat. Și noi o să căpătăm nivel politic, dar aceasta nu este o piedică pentru oamenii sănătoși, pentru muncitori, acei ce simt pentru regimul acesta”.

„Talente excepționale” în slujba partidului

Așadar, oamenilor selectați de partid trebuia să li se ofere șansa de a demonstra că sunt „talente excepționale” și „adevărate elite intelectuale”. Unii dintre cei trimiși în Siguranță, S.S.I. sau Jandarmerie, provenind din rândul frizerilor, ospătarilor sau al muncitorilor manuali, erau de-a dreptul șocați de poziția în care au ajuns, de marea putere pe care o dobândiseră peste noapte asupra semenilor lor. Ilustrativ în acest sens este cazul unei figuri notorii a aparatului represiv comunist, colonelul Gh. Crăciun.

În 1967-1968 s-a desfășurat o amplă anchetă instrumentată de către Ceaușescu pentru a scoate la lumină toate păcatele vechiului sau rival, Alexandru Drăghici. Pentru a afla și bunele și relele făcute în primii ani ai securității, diverși ofițeri cu state vechi de serviciu (unii aflați chiar la pensie) au fost chemați de activiști de partid anume desemnați și puși să aștearnă pe hârtie tot ce-și aminteau din perioada respectivă. Unii au făcut-o mai cu râvnă, alții au fost mai reticenți. Oricum, mărturiile sunt destul de interesante și oferă și detalii pe care documentele oficiale nu aveau cum să le consemneze în anii 50. Acesta, la cererea superiorilor, a relatat în 1968 momentul în care a ajuns să lucreze în „aparatul de Securitate”:

„Întruna din zilele lunii martie 1945, am fost chemat la județeana de partid, în fața biroului, să mi se spună că voi fi numit chestorul Poliției din Sibiu, ceea ce nu mi-au auzit urechile, nu-mi încăpea în cap, nu puteam să cred; am adus motivări că nu sunt în stare, că mă voi compromite, că nu știu ce am de făcut, că nu am studiu [studii] și nu am făcut munci asemănătoare niciodată. Toate au fost în zadar și la 19 martie 1945 am fost trimis în fruntea Chesturii de Poliție din Sibiu. Când am ajuns acolo am crezut că voi sta foarte puțin, maxim un an, până se va găsi un om potrivit. Anii au trecut și eu am rămas. La instalarea mea au participat mulți muncitori, unii din ei au rămas cu mine în funcții de comisari ajutori sau agenți. Acei tovarăși mi-au dat multă siguranță… În această instituție trebuia introdusă ordinea, cinstea și omenia, trebuia epurat aparatul de elementele abuzive, corupte și necinstite, în primul rând trebuiau arestați foștii șefi...”.

Pentru o înțelegere adecvată a evoluției personalului aparatului represiv, socotim că nu este lipsită de semnificații și prezentarea unei succinte evoluții numerice a acestuia.

În septembrie 1948, la înființarea Direcției Generale a Securității Poporului, schema de personal cuprindea 4.641 de posturi, repartizate astfel:

- Direcțiile Centrale……………….1.375
- Direcția Securității Capitalei………410
- Direcțiile Regionale……………..2.856
Total: ………………………….4.641

Personalul existent la 1 ianuarie 1949 era următorul:

- Direcțiile Centrale……………….960 (70%)
- Direcția Securității Capitalei…….262 (63,9%)
- Direcțiile Regionale…...............1.820 (63,72%)
Total …………………3.042 (66%)

Trebuie reținut și faptul că o treime din personal (cca. 1.000 de persoane) fusese angajat în intervalul septembrie – decembrie 1948. La 1 iulie 1949, ținându-se cont de intensificarea represiunii, s-a decis majorarea efectivului de la 4.641 la 7.252 de persoane., plusul de 2.611 posturi fiind repartizat astfel: 1.142 posturi pentru Corpul de Pază, creat pentru paza aresturilor și a sediilor Securității, fiind înlocuiți milițienii ce efectuaseră această activitate, 266 de posturi pentru Aparatul Politic, 694 de posturi pentru unitățile operative și tehnice și 509 posturi unităților administrative (șoferi, îngrijitori, bucătari etc.). La data de 31 decembrie 1949 schema era încadrată cu 4.559 de persoane din 7.252 de posturi, ceea ce reprezintă o proporție de 63%.

Intensificarea „luptei de clasă” a impus la începutul anului 1951 o nouă majorare a numărului de posturi afectat Securității. De la 7.252 schema este mai mult decât dublată, ajungând la 15.280 de posturi. La 31 decembrie 1951 erau încadrate 10.423 cadre, reprezentând 68,61%. La 1 mai 1956 în unitățile centrale și regionale ale Securității erau angajate 12.865 de persoane, dintre care 10.693 ofițeri, 954 sergenți și 1.218 angajați civil. Deci, într-un interval de mai puțin de opt ani, efectivul Securității aproape se triplase.

Acest efort organizatoric a dus în mod firesc la intrarea în rândurile ofițerilor de securitate a unor persoane mai mult decât dubioase. Dovezile documentare în acest sens sunt mai mult decât abundente, iar cazurile prezentate în documente suntem convinși că nu reprezentau decât vârful aisbergului. Într-o ședință din februarie 1953, colonelul Alexandru Guțan, din Direcția Politică a D.G.S.P., sublinia importanța muncii în Securitate și profilul deosebit pe care trebuie să-l aibă ofițerul de securitate:

„Țin să reamintesc tovarășilor, a intra în Securitate, a purta epoleți albaștri, a fi investit cu puteri de a urmări, de a cerceta, de a trimite în judecată oameni, de a aresta, de a priva pe alții de liberate sunt lucruri extrem de importante. Cine ne încredințează acest drept? Clasa din care facem parte, Partidul nostru ni le-a dat, Guvernul. Pentru ce? Pentru ca acest drept să fie îndreptat împotriva dușmanului de clasă. Este un drept care cere multă gândire, adâncire. Este un drept pe care trebuie să știi să-l mânui cu multă abilitate. (…) Încredințarea unui astfel de drept înseamnă că trebuie să ai oameni de încredere, oameni devotați clasei, oameni care să nu folosească acest drept decât numai în interesul Partidului. Partidul a găsit că noi, aceștia din Securitate, suntem astfel de oameni. Noi n-am venit singuri, pe noi ne-a trimis Partidul și, când ne-a trimis, ne-a verificat. Tov. Popescu ne-a arătat cât de meticulos se verifică oamenii când intră în Securitate. Partidul, Comitetul Central a luat măsuri ca în Securitate, în adevăr, să intre tovarăși de o deplină încredere, dar încrederea aceasta comportă și ea și răspundere în același timp”.

Ofițerii cu profil de infractori

Toată această retorică rămânea doar un discurs pur teoretic, realitățile fiind cu totul altele. Astfel, numeroși ofițeri de securitate aveau un profil mai apropiat de acela al unui infractor decât de cel al unui ofițer. Violurile, furturile, falsurile în acte publice, folosirea abuzivă a armamentului, brutalitățile, bețiile păreau a face parte din viața cotidiană a unui important segment din cadrele Securității. Sentimentul că ei sunt indispensabili regimului, că sunt deasupra legilor le conferea o atitudine plină de aroganță, de adevărați „supraoameni” cărora nimic nu li se poate întâmpla, cărora le este totul permis.

La adăpostul uniformei și al gradelor de pe epoleți, o serie întreagă de fapte abominabile au fost săvârșite, doar o mică parte din cei vinovați primind și sancțiuni, iar acestea erau, de regulă, inadmisibil de blânde în raport cu gravitatea faptelor. Referindu-se la senzația de atotputernicie a noilor membri ai aparatului de represiune, Gheorghe Crăciun rememora în anul 1968 sentimentele pe care le-a încercat în momentul intrării în aparatul represiv, în anul 1945:

„Iată-mă deci chestor de poliție, pornit pe lucruri mari, spun celor care îmi vor face cinstea să citească aceste rânduri scrise de mine că am ajuns la vremea respectivă un om mare…, neam de neamul meu nu a visat așa ceva. Eram omul cel mai puternic pe județ, șeful forței publice, eram păzit la cabinet de un sergent, aveam câteva sonerii prin care făceam chemările la ordine și dădeam alarma dacă mă ataca cineva, aveam trei sergenți cu schimbul la poarta mea acasă, care făceau de strajă și mă păzeau de dușman, aveam dreptul să arestez și anchetez pe cine apreciam că este periculos societății, aveam armă de foc asupra mea ș.a.m.d.”.

Sentimentul omnipotenței era atât de dezvoltat în rândul cadrelor de securitate încât în etapa imediat următoare înființării instituției erau călcate în picioare cu nonșalanță orice legi, nivelul abuzurilor ajungând să-i îngrijoreze chiar pe cei din conducerea Securității. Aceste abuzuri ajunseseră a fi extinse de la satisfacerea dorințelor personale până la înlăturarea unor dificultăți „instituționale”. Astfel, dotarea cu mobilier și amenajarea sediilor se făcea prin jefuirea populației. Mărturie stă un ordin circular din 1 iulie 1949:

„S-a constatat că, în nenumărate rânduri, organele de securitate, în special serviciile județene și birourile de securitate, ridică de la particulari, fără a avea nici un drept și fără nici o formă legală, diferite autovehicule sau alte obiecte: mașini, motociclete, căruțe, mașini de scris, aparate de radio, mobile etc. În unele cazuri chiar forțează, prin intimidări, arestări, maltratări sau rețineri pe timp mai îndelungat, pe deținătorii acestor obiecte, să le doneze sau să le lase în folosința unității de securitate, folosind diferite pretexte, ca de exemplu lipsa actului de proprietate asupra obiectelor respective etc. Vi se atrage atențiunea, în mod expres, că verificarea actelor de proprietate sau stabilirea proprietății asupra diferitelor bunuri nu intră în competența organelor noastre, astfel că orice acțiune de acest fel va fi considerată abuz de putere”.

Recrutarea de informatori femei

În privința comportamentului avut de ofițerii de securitate față de informatori, într-o ședință de analiză a activității, Alexandru Drăghici le atrăgea atenția directorilor de regionale de securitate:

„S-au întâmplat cazuri ca în cadrul problemelor în care lucrăm să recrutăm informatori și femei, și tovarășii noștri lucrători operativi au considerat că de-acum dacă este informatoare poate să-și facă mendrele cu ea, poate să se și culce cu ea și în felul acesta ea nu le-a dat nici un fel de informații și de fapt nici nu putea să le dea nici un fel de informații. Ba mai sunt și alte cazuri; tovarășii noștri lucrători operativi se duc de multe ori la întâlnire cu informatoarea zi de zi, și totuși aceasta nu-i dă informații. Se pune întrebarea de ce? Când cauți bine și controlezi cum este posibil așa ceva, găsești că nu informatoarea are vină, că ea are material, însă ea nu poate să sufere pe omul acesta, deoarece are o atitudine păcătoasă, o atitudine fără ținută, fără poziție și nu puține au fost cazuri de acest fel când informatoarele nu au vrut să dea material, spunând că îi este greu să stea de vorbă cu un astfel de om căruia îi miroase picioarele sau care este murdar”.

În privința recrutării, col. Andrei Gluvacov admitea că „au existat metode brutale de recrutare la Cluj și Constanța. Până când era adus informatorul într-o casă de întâlnire, acesta era adus cu ochelari și trântit brutal în cameră, pentru ca acesta să nu-și dea seama unde este”, în vreme ce Nicolae Doicaru recunoștea că în Direcția Regională Constanța a existat un caz în care candidatul la recrutare a fost dus într-o pădure și pus să-și sape singur groapa.

Deficiențele din munca de filaj

Nici alte activități specifice muncii de securitate, precum filajul sau ancheta, nu păreau a fi mai accesibile ofițerilor de securitate. În acest sens, în martie 1956, Gheorghe Pintilie atrăgea atenția asupra deficiențelor înregistrate în munca de filaj în termeni deosebit de duri:

„Dacă o să luăm filajul, nu numai aici [la direcțiile centrale], dar și la regiuni, o să vedem că tovarășii deja au intrat în poveste. (…) Filajul ratează aproape 99 și jumătate la sută din lucrări. Trebuie să ne dea de gândit și să luăm măsuri, să vedem, cum se poate numi și califica” ¹ .

Procesele verbale de anchetă sunt, la rându-le, documente edificatoare pentru coeficientul de inteligență al ofițerilor și pentru gradul în care aceștia stăpâneau tehnicile specifice meseriei. Astfel, locotenentul Atila Nicolae din D.R.S.S. Timișoara, anchetând un membru al organizației „Mișcarea Internă a Comitetului de Eliberare Zona a II-a”, în ziua de 11 noiembrie 1955, formula următoarea întrebare: „Organizația secretă din care ai făcut parte este pentru regimul din R.P.R.?”. Locotenentul major Orcik Carol, din aceeași direcție regională, nota în procesul verbal de interogatoriu din 29 decembrie 1955 al unui arestat acuzat de sabotaj următorul răspuns: „Faptele mele ilegale le-am făcut pentru bunul mers al statului” ².

În 1956 se recunoștea de către conducerea Direcției Anchete că „în ceea ce privește formularea justă a întrebărilor mai sunt încă un mare număr de lucrători de anchetă ce au o pregătire necorespunzătoare; pun întrebări fără nici o judecată, care mai mult încurcă ancheta sau fac să zâmbească arestatul” ³. Negarea unei astfel de situații ar fi fost de-a dreptul superfluă de vreme ce dosarele de anchetă consemnau cazuri hilare. Astfel, D.R.S.S. Craiova ancheta un „grup contrarevoluționar care sub masca spiritismului ducea acțiuni contra regimului”.

Anchetatorul, după o serie de întrebări despre ceremonialul ședințelor de spiritism, adresează arestatului următoarea întrebare: „Când spun spiritele că va cădea Rusia?” și notează următoarele răspunsuri: „Rusia își cântă cântecul de moarte. Libertatea României va începe la sfârșitul acestui an”.

Un alt caz de ofițer „competent” era semnalat, în 1955, de colonelul Francisc Butyka, comandantul Direcției Anchete: „în Direcția centrală lucrează un lucrător de 6 ani, 6 ani de anchetă. La un moment dat, el întreabă pe un arestat: «Acum vorbește dumneata despre faptele pe care organele Securității nu le știe»” ⁴.

Bețivii – cadre de nădejde

Beția părea a fi un viciu foarte frecvent, atât în rândul angajaților din direcțiile centrale, cât și în teritoriu. „Demascat” într-o ședință că tolerează o serie de bețivi, lt. col. Pandelea Nicolae – șeful D.R.S.S. Iași, își făcea autocritica:

„Tovarășii au arătat aici, și tov. Ministru a insistat, două cazuri caracteristice, șeful secției a 3-a, lt. maj. Mate Emeric, este un om descompus la care beția este ceva normal, lucru cu care s-a obișnuit și el și noi, a fost dezintoxicat de acum de două ori și nu am spus nimic, m-am gândit dacă n-ar fi bine să-i facem o dezintoxicare și a treia oară și aceasta tocmai datorită poziției mele. Lt. Șerban, care conduce problema legionară, acesta este un bețivan care merge din beție în beție și în loc să-l trag la răspundere, să dau această problemă de care se ocupa unui tovarăș bun, care să conducă munca, oportunistul din mine mi-am spus, mai bine să-l bag pe acesta la spital, să-i fac un tratament de dezintoxicare”.

În cadrul unei ședințe de analiză a activității Direcției Regionale Bârlad, desfășurată la sfârșitul lunii iulie 1953, șeful acestei direcții, mr. Gligor Viorel, punea în evidență numeroasele abateri disciplinare existente în rândul subordonaților:

„Unii tovarăși merg la baluri, se îmbată și provoacă scandaluri, iar alții în loc să se intereseze de muncă, se preocupă să-și facă casă (sic!). Slt. Bratu Costache, secretarul organizației de bază partid de la raionul Murgeni, s-a dus în misiune (…) în stare de ebrietate și a tras cinci cartușe fără nici un rost. Într-o altă misiune, grupul care acționa, în loc să se preocupe de prinderea bandiților, s-au luat la bătaie în imediata apropiere a obiectivului. Slt. Lupu Ioan de la Biroul Închisori și-a însușit 600 lei din banii arestaților. Astfel de abateri și abuzuri mai sunt multe în cadrul regiunii Bârlad”.

Bătăi între angajații Securității erau semnalate în aceeași perioadă și la raionul Teleajen, din Regiunea Ploiești. Furtul era, de asemenea, una din slăbiciunile proaspeților ofițeri. Astfel, se furau din cadrul obiectivelor diferite obiecte, „ajungându-se până acolo încât tovarășii nu mai au încredere unul față de altul și când se ia în primire obiectivul, se face inventarul bijuteriilor și a altor obiecte din obiectiv, ba mai mult, s-a ajuns ca tovarășii să se percheziționeze în fața bandiților”. Furtul se pare că era pe cale de a deveni un fapt banal, în anul 1953 conducerea Direcției a VIII-a constatând că „în cadrul Serv. I tovarășii se fură între ei ca în codru, așa cum este cazul unui birou de aici care în ultima vreme a avut șase cazuri de furt”.

Bătaia și abuzul sinonim cu securitatea

Maltratarea cetățenilor sub cele mai diverse pretexte era, de asemenea, o activitate cvasicotidiană, exemplele în acest sens fiind cele mai numeroase. Astfel, potrivit relatării col. Ambruș Coloman, șeful Direcției Regionale Brașov,

„în ziua de 10 august [1952], în urma unui incident între familia tov. Szabo Francisc și un muncitor, acesta a fost arestat și trimis la sediul Securității la Sibiu și, fără să se facă vreo anchetă, acesta a fost bătut de câțiva tovarăși timp de două zile, fără să mi se raporteze mie de către șeful de raion sau secretarul organizației de bază și chiar ceilalți tovarăși, șefi de birouri, au vrut să cocoloșească acest lucru, și am fost obligat să aflu aceasta de la regiunea de partid, unde am luat imediat măsuri pentru anchetarea acestui caz, fapt pentru care lt. Szabo Francisc și încă un tovarăș au fost dați afară din Securitate și ceilalți 13 tovarăși care au luat parte la bătaia aplicată muncitorului au fost sancționați începând de la 5-30 zile arest sever și pe linie de partid s-au luat măsuri de sancționare”.

În regiunea Ploiești, raionul Pătârlagele, se înregistra cazul unui ofițer de serviciu care „a luat la bătaie un țăran sărac ce trecea pe stradă”, iar în raionul Mizil un ofițer de securitate a intrat în locuința președintelui Sfatului Popular și „în mod samavolnic i-a luat pistolul”.

Defilarea absolvenților Școlii militare de ofițeri de securitate

Lăudăroșenia era de asemenea unul din păcatele capitale ale primilor ofițeri de securitate. Mai ales în fața iubitelor și soțiilor, aceștia se dovedeau de-a dreptul incapabili să păstreze vreun secret. Pentru a stopa acest fenomen, Gheorghe Pintilie își mustra subordonații în ședința cu comandanții de regionale și județene de securitate din 1 martie 1950:

„Tovarăși, avem fapte concrete că mulți tovarăși discută munca de Securitate la el acasă (sic!). Socotește că tovarășa lui este membră de partid și atunci nu face nici o deconspirare, că este membră de partid. Am discutat cu nevasta mea ori cu fratele meu, tot este în muncă de răspundere, tot este în Partid. Al doilea fapt: eu sunt nemulțumit, cu nemulțumirile mele mă duc acasă și vorbesc cu nevasta nemulțumirile mele de aici dinăuntru, de la Securitate. Aceasta este intern, este chiar în termeni de partid, chiar dacă amândoi sunt membri de partid. Nevasta discută în organizația ei de partid, eu în organizația mea. Pentru asta se numește ședință închisă de partid. (…) Aceasta nu se poate, tovarăși. A ieșit afară discuția dintre mine și nevastă, despre excluderi, cine a fost exclus, ce pedeapsă a primit, despre grade, că de ce aceluia nu i s-a dat, lui i s-a dat și așa mai departe. Nevasta s-a dus și a discutat și ea mai departe. Să știți, tovarășii care au făcut, vor primi toți pedeapsă, și aceia care au făcut, să vie cinstit în fața organizației de partid și să spună deschis: «iată, tovarăși, până acum n-am înțeles, însă la ședința care a fost pe data cutare m-a frământat, vreau să mă curăț, să fiu cinstit și Partidul să mă ajute pe mine», de aici încolo nu se admite, mai ales secretul Securității”.

Evident, practica acestor discuții a continuat. În acest sens, un ofițer din Oradea afirma, în anul 1953, că

„la Oradea, numai cine nu vrea să știe ce se întâmplă la Securitate nu știe, eu am sosit la ora 8 dimineața și știa de acum o lume întreagă, nu din Securitate, din afara Securității. Discut dimineață o serie de chestiuni cu tovarășii ca, după masă, să cunoască aceste probleme și soțiile lor, cum este soția cpt. Roșca, care lansează toate știrile de acolo, și cine este tov. cpt. Roșca?, tocmai subdirectorul. (…) Acesta este un om capabil, dacă ar fi nu știu ce obstacol în drum, ar fi capabil să-l sară, însă nu este în stare să-și stăpânească soția, este un împăciuitorist. Vreau să mai arăt încă un aspect, ca să învețe tovarășii, avem tovarăși directori care trăiesc două vieți, una de serviciu la unitate și alta acasă, în familie, într-un fel gândesc la serviciu și altfel acasă din cauza soțiilor. (…) Vreau să-i arăt tovarășului că însăși soția dânsului știa că la Serviciul de Cadre din cadrul regiunii au venit tovarăși noi și i-a spus tov. chiar în ziua când a venit acest tovarăș, iar dânsul nu știa acest lucru, însă soția sa știa. Și apoi, tovarășe ministru, de aici nu mai este decât o jumătate de pas până la anumite trădări. Astfel de lucruri n-aș vrea să credeți că sunt numai la Oradea, astfel de atitudini liberaliste în executarea ordinelor, această situație există și în alte regiuni”.

De altfel, relațiile dintre subordonați și șefi erau în totală contradicție cu „democrația internă de partid”. „Critica și autocritica”, atât de mult lăudate la nivelul discursului oficial, se dovedeau a fi total neagreate. În acest sens, într-una din ședințele cu conducerea Securității, un ofițer care mai credea încă în retorica oficială se plângea că:

„Tov. colonel Gluvacov, tov. colonel Kalousek și tov. col. Pandele de la Iași spun «criticați-mă, tovarăși, numai dacă aveți curaj, că pe urmă stăm de vorbă» (…) La Timișoara, șeful Secției Verificări, lt. Negru, în ședința de colectiv a spus: «Tovarăși, criticați-mă, criticați-mă», când însă a fost criticat, după aceasta a spus tovarășului: «dacă nu-ți bagi mințile în cap, pot să te încadrez cu doi-trei informatori», se merge până acolo că dacă un tovarăș are curajul să critice, să-i lege o tinichea de coadă și să fie tras la răspundere”.

Sfidarea miliției – un joc amuzant

Atitudinea de superioritate nu era afișată doar față de civili, ci și față de ofițerii din armată și, mai ales, față de cei din Miliție. Cei mai afectați erau cei de la Miliția Circulație, care erau de-a dreptul sfidați de ofițerii de securitate. Însuși Alexandru Drăghici afirma:

„Și a intrat în capul lucrătorilor de securitate nu știu ce, că nici stopurile nu le mai respectă. Pentru aceasta cerem organelor de Miliție ca acolo unde se va cădea în abateri, să vină să pună problema principial pentru ca elementele vinovate să fie trase la răspundere, să vină să arate clar, mașina cutare cu numărul cutare, deși i s-a pus «stopul», totuși nu l-a respectat și atunci o să vedem dacă aceasta se găsea atunci în muncă operativă sau nu, vom prinde pe acel care merge cu minciuna. (…) Atunci când directorul și subdirectorul Direcției a 9-a vor mai merge ca nebunii pe stradă și vor alerga cu mașinile ca nebunii și le vor distruge, noi vom lua măsuri”.

Ridicarea nivelului studiilor la 10 clase

Cu ocazia unei ședințe cu toți directorii și șefii serviciilor independente din centrala ministerului, ținută în data de 16 aprilie 1955, același Alexandru Drăghici a scos în evidență o serie de deficiențe ale angajaților Securității. După ce a atras atenția subordonaților asupra faptului că din închisori au fost eliberați 11.000 de arestați care, evident, duc „activitate dușmănoasă”, Drăghici a subliniat faptul că ofițerii cu funcție de conducere contribuie într-o foarte mică măsură la eficientizarea activității, deși au la dispoziție „efective foarte mari”. Principala problemă era reprezentată de slaba calitate a ofițerilor de securitate, Drăghici afirmând în acest sens:

„Se pune problema trecerii la acțiune informativă și la unele măsuri de scoatere, de curățire a elementelor din rândurile noastre. Oamenii noștri în loc să se ocupe de treabă, merg la băutură, la dans și a doua zi merg să li se dea concediu medical. Preferăm să avem schema pe jumătate, însă cu oameni capabili, care să facă treabă. Dăm dovadă de un slab dinamism în muncă, de o slabă ură față de dușmani. Atunci când încadrăm oamenii, vă atrag atenția, să nu se facă o campanie. Nu ne trebuie oameni analfabeți, trebuie să fie oameni cu studii, cel puțin 10 clase, însă nici problema studiului nu este de ajuns, trebuie să aibă experiență”.

Discuțiile purtate în cadrul acestei ședințe au scos la iveală o serie de aspecte grăitoare despre nivelul de pregătire, practicile și mentalitățile personalului Securității. Astfel, colonelul Francisc Butyka se confesa în fața colegilor și superiorilor, afirmând că în subordinea sa are oameni „care trebuie păziți să nu desconspire”, în vreme ce alții „nu pot justifica ce au făcut ani de zile”, elocvent fiind cazul unui ofițer care „a studiat un dosar un an de zile, ca la urmă să spună că nu iese nimic”. De astfel de subordonați Butyka nu se putea descotorosi deoarece „pentru faptul că au copii, nu pot fi dați în altă parte, motivând că se scade din salariu”. În afară de această „protecție socială” inedită, se pare că funcționau și anumite tabuuri căci, potrivit lui Butyka, „la cadre există o lozincă, dacă este muncitor, poate face orice abatere”. Cu alte cuvinte, o origine socială „corespunzătoare”, dublată, eventual, de apartenența la P.M.R., era de natură să-ți ofere invulnerabilitate în fața unor măsuri disciplinare.

Problema „concediilor medicale”...

Un alt aspect adus în discuție se referă la practica, larg răspândită, se pare, a obținerii unor concedii medicale pentru motive imaginare. În vreme ce colonelul Butyka se plângea că „în ultimul timp noi avem în cadrul direcției 12 bolnavi în concediu medical, doctorii nu-și fac datoria”, colonelul Pavel Aranici afirma că:

„avem 30 de oameni cu astenie nervoasă, serviciul sanitar nu poate da un diagnostic”. La rându-i, generalul Vladimir Mazuru arăta că „în ceea ce privește astenia aceasta, de acum a devenit o teorie la noi în minister. Avem dactilografe bolnave. Avem foarte mult timp pierdut când nimic nu se face de nimeni, iar oamenii iau banii de pomană. Când este vorba de scoaterea (trecerea în rezervă – n. ns.) unor bețivi, chiulangii, bolnavi, cadrele tărăgănează scoaterea lor”.

Problema nu era deloc nouă căci chiar Gheorghe Pintilie afirma:

„Eu am ridicat problema aceasta încă acum două luni de zile, că trebuie să ținem o ședință. Avem oameni prin sanatorii, chiulangesc, zilnic se primesc cereri că trebuie să plece în concediu cu soția, însă la muncă sunt slabi. Această problemă nu este numai în centrala ministerului, ci și în regiuni avem. Toți directorii să se pregătească foarte serios pentru ședința pe care o să o avem cu medicii (…). Direcția Cadre nu muncește cum trebuie. De unde atâția oameni bolnavi? Programul este dulce, după- mesele aproape toate sunt libere”.

În sprijinul afirmațiilor sale, Pintilie venea cu un exemplu concret:

„Tov. Demeter mi-a prezentat zilele acestea o cerere a unui ofițer, prin care solicita să meargă cu soția sa la băi. Când am întrebat la Direcția Cadre ce fel de tovarăș este acesta, cum muncește și dacă este fruntaș în muncă, mi s-a raportat că el este deja de cinci luni de zile în concediu”.

Aceeași opinie despre concediile medicale o avea și locțiitorul ministrului, Ady Ladislau: „medicii dau concedii cu ani de zile fără ca oamenii să fie bolnavi. Trebuie neapărat luate măsuri în această privință”. În schimb, Tănase Evghenie, de asemenea locțiitor al ministrului, atrăgea atenția că „foarte mulți dintre bolnavii de sifilis sunt din cadrul M.A.I.-ului”. Concluzia i-a aparținut lui Alexandru Drăghici:

„Trebuie terminat cu Piatra Neamț (când cineva se îmbolnăvește, se trimite la Piatra Neamț, că este o climă favorabilă). Cu această situație, cu bolnavii, trebuie să se termine, [să se termine] și cu acest preventoriu. Nu trebuie însă să luăm mecanic lucrurile, trebuie văzut că avem și oameni bolnavi”.

... și a slabei pregătiri

O altă problemă importantă discutată în ședință a fost cea referitoare la slaba calitate a ofițerilor proveniți din școlile de securitate, ofițeri în care se puneau mari speranțe. Generalul Vladimir Mazuru se plângea că „avem 30 de elevi de la școli și sunt foarte slabi, nu știu pe ce lume trăiesc. Întrebându-l pe unul unde este Taivanul (sic!), a spus că este în Moldova. Trebuie să adâncim verificarea acestor elemente care au venit acum. Acei de anul trecut au fost buni, s-a făcut ceva cu ei. De la școala de limbi străine ni s-au repartizat nouă oameni și până la urmă au fost scoși toți”. Opiniile lui Mazuru erau împărtășite de colonelului Eugen Szabo, șeful Direcției de Contraspionaj:

„În legătură cu școlile de limbi străine, ultima serie este fără nici o valoare. Au stat oamenii doi ani și nu pot să fie folosiți, la fel și cu școala nr. 2, ofițerii nu pot fi folosiți fiind foarte slabi. Trebuie revizuite și criteriile de încadrare în școli”.

O confirmare venea și din partea lt. col. Iosif Breban, șeful direcției a IV-a:

„În ceea ce privește școlile, sistemul pentru recrutarea elevilor este foarte defectuos, sunt recrutați oameni foarte slabi. Se pune problema că a fost ținut doi ani în școală, s-a băgat capital și nu mai putem să-l scoatem. În această privință este bine ca recrutările să se facă cu cel puțin un an înainte pentru a putea fi siguri că băgăm în școli elevi pregătiți”.

Evident, exemplele oferite în paginile de față nu reprezintă decât o infimă parte dintre cazurile consemnate în documentele oficiale din perioada de început a Securității. Imaginea ofițerului de securitate din această perioadă poate fi întregită cu numeroasele relatări cuprinse în memorialistica foștilor deținuți politici. Am optat pentru limitarea demersului nostru doar la izvoarele documentare din rațiuni legate de dimensiunea acestuia, cât și pentru a evita suspiciunile de subiectivitate ce planează asupra imaginilor creionate persecutorilor de către foștii deținuți. Considerăm că fie și numai aceste câteva exemple oferite sunt în măsură să ne permită formularea unor succinte concluzii. Premisele de la care au plecat liderii comuniști în construirea aparatului represiv s-au dovedit a fi eronate.

Convingerea că „originea sănătoasă” și fidelitatea față de Partid pot suplini cu succes cunoștințele profesionale și un nivel acceptabil al culturii generale și-a arătat lipsa de fundament, conducând la încadrarea în Securitate a unui mare număr de neaveniți. Aceștia au reușit, totuși, să împlinească multe din comandamentele politice ale momentului, lichidând cu brutalitate orice formă de opoziție anticomunistă, reală sau ipotetică. Lipsa de discernământ și tendința de a controla inclusiv organizațiile și membrii de partid cu funcții importante au determinat în cele din urmă liderii comuniști să ia măsuri ferme în privința instituirii unei noi politici de cadre.

Consecințele prezenței în aparatul de securitate a unor adevărate brute au fost de lungă durată și pot fi decelate atât la nivelul întregii populații, înspăimântată pentru decenii de abuzurile îngrozitoare la care a fost supusă, cât și la nivelul instituției Securității. Cu alte cuvinte, efortul vădit, de după 1958-1960, de a schimba sistemul de recrutare, prin atragerea tinerilor absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior, a avut efecte limitate.

Prezența în funcții de conducere a multora din vechii ofițeri, ajunși între timp în funcții superioare și aureolați de „succesele” obținute împotriva „dușmanului de clasă”, a condus la adoptarea de către proaspeții ofițeri, „prin contagiune”, a multora dintre șabloanele de gândire și de acțiune ale acestora. Prin urmare, Securitatea anilor ’70 -’80 s-a dovedit a fi incapabilă de o adevărată profesionalizare, tarele trecutului continuând să greveze activitatea cotidiană a acesteia, în ciuda diminuării severe a abuzurilor tipice anilor ’50 și înlocuirii metodelor represive cu cele preventive.

Numărul 222 al revistei Historia pornește pe urmele spionului din redacția celui mai cunoscut post de radio din perioada comunistă. Cine era el? Ce voia regimul Ceaușescu să afle? Câți oameni au fost implicați? A fost vreo legătură între „agentul GX-36” și atentatul de la Radio a lui Carlos Șacalul sau moartea lui Emil Georgescu? Numărul 222 al revistei Historia este disponibil în perioada 15 iulie - 14 august 2020, la toate punctele de distribuție a presei și în format digital, pe platforma paydemic.com.

Foto sus: Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R, rostindu-şi cuvântarea la consfătuirea cu cadrele de bază de securitate, miliţie şi justiţie. (9 aprilie 1970). (© „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 13/1970)