Obosirea și măcinarea armatei germane în România în Primul război Mondial
Anul 1917 trebuia să aducă o victorie decisivă pe frontul rusesc pentru a se destrăma o armată aflată deja în plin proces de dezagregare şi apoi armele să fie concentrate împotriva principalului inamic, Franţa. Feldmareşalul August von Mackensen a plănuit o ofensivă de amploare în Vrancea şi victoria era posibilă din punct de vedere teoretic.
Bătălia de la Mărăşeşti putea să înceapă prin clasicul bombardament de artilerie şi germanii nu făceau economie de muniţii. Barajul de proiectile a părut interesant, dar Leon Hetzer, comandantul batalionului I din Regimentul 333 infanterie al Diviziei 89 infanterie, a constatat că niciodată artileria n-a fost mai puţină (excepţie frontul din Polonia în toamna anului 1914) şi nu permitea un tir intensiv pe întreaga fâşie de atac. Chiar dacă au fost aduse tunuri austriece, situaţia tot nu era mulţumitoare. Inamicul avea timp să refacă un sector în timp ce gurile de foc grele şi de câmp se ocupau de un altul. Soarta bătăliei era hotărâtă.
Divizia 89 infanterie a atacat, dar a suportat pierderi grele. Practic, a fost distrusă. Aceste pierderi au fost fantastice. Numai această mare unitate a pierdut în opt august 1917 2.333 de militari morţi, răniţi, prizonieri şi dispăruţi. Era prea mult pentru o singură zi şi o singură divizie. Luptele erau atât de dure încât un comandant de batalion a suferit un şoc nervos. Regimentul 333 infanterie a rămas fără comandant, la fel şi cele trei batalioane.
Ofiţerul Leon Hetzer a concluzionat că artileria a fost insuficientă şi că germanii ar fi putut să evite enormele pierderi dacă ar fi aşteptat rezultatele ofensivei de la Tarnopol. Armata germană ar fi evitat astfel contactul cu forţa diviziilor româneşti refăcute cu armament francez şi instruite după noile reguli impuse de câmpul de luptă modern. Orgoliul lui August von Mackensen a dus la un masacru reciproc.
Nu degeaba purta un cap de mort pe căciula înaltă. Divizia 89 infanterie n-a mai fost refăcută în unitate de asalt după pierderile grele din vara anului 1917 şi a rămas ca unitate de ocupaţie în România. Era cazul unei singure divizii, dar inferioritatea numerică şi tehnică reclama folosirea întregului potenţial pe fronturile împotriva Franţei sau Italiei.
Nici trimiterea spre Salonic sau în ajutorul Turciei n-ar fi fost soluţii greşite. Imobilizarea marii unităţi pe meleagurile româneşti a adus ceva rezultate prin strângerea de bunuri alimentare şi de petrol, dar au fost pierduţi militari preţioşi. România era utilă şi după retragerea din luptă, dar studiile despre importanţa micului stat sunt departe de a fi finalizate. Germania a fost înfrântă prin faptul că n-a putut să aplice permanent principiul militar al concentrării forţelor.
