O romanță pentru mai târziu: Ion Minulescu și aventura de 20 de ani cu Rose Kritzmann
Era o seară din anul 1926. Aflat printre spectatorii unei piese ce se juca la Teatrul Național din București, Ion Minulescu zărește într-o lojă o femeie – a fost dragoste la prima vedere. Conștient de șarmul său, i-a trimis un bilet prin care o invita la el la birou, poetul fiind pe atunci chiar directorul teatrului. Așa începea povestea de dragoste dintre el și Rose Kritzmann, o evreică roșcată și minionă. Dragostea dintre cei doi s-a consumat până la moartea artisului, în aprilie 1944 – putem spune, iată, că ea a fost motivul pentru care Minulescu a refuzat să plece din Capitală cu soția și fiica lui, în timpul bombardamentelor.
În urmă cu trei ani, Muzeul Național al Literaturii Române a publicat un volum inedit de scrisori trimise de către Ion Minulescu amantei sale. Această comoară a stat mult timp în posesia anticarului Dumitru Grumăzescu, care le-ar fi cumpărat chiar de la o nepoată de-ale Rosei Kritzmann, împreună cu alte obiecte care au aparținut misterioasei femei.
„Tu faci un adevărat cataclism sufletesc“
Curios este faptul că despre existența lui Rose nu a scris nimeni. Nici memorialiștii vremii, nici biografii săi de mai târziu. Mai mult, Minulescu a fost extrem de atent cu această relație, tocmai el, care nu își ascundea micile escapade romantice – chiar Claudia Millian, soția lui, povestește cum într-o zi l-a zărit în oraș cu o „amică“, dar nu a vrut să-l... deranjeze. cât de pasională și de mistuitoare a fost această dragoste pentru el, aflăm chiar dintr-o scrisoare:
„Îmi dau seama că n-am să te pot domestici niciodată. Fiara cu chip de femeie fatală va sfârși să devoreze pe omul idiot cu veleități de îmblânzitor de circ. Ești o gurmandă sălbatică și veșnic nesătulă, care înghiți mâncările ce-ți plac fără să te întrebi măcar ce anume mănânci. Mănânci de toate. Ești femeia căpcăun care mănânci chiar oameni. Poftă bună! Ai să mori însă intoxicată fiindcă preferințele tale merg spre alimente delicate pe care voluptatea privirilor tale aride le descompune mai-nainte de a le mesteca între dinți. Din cea mai mică neplăcere provocată involuntar, tu faci un adevărat cataclism sufletesc. Este un fel de cutremur de pământ care distruge câte o parcelă din omenire. Ai să rămâi în istoria faptelor diverse tragice. Mi-e frică să mă mai apropii de tine și, totuși, lașitatea mea sufletească nu-mi îngăduie să te ocolesc. Când te voi întâlni pe stradă întâmplător mă voi mulțumi să te privesc după cum ani de-a rândul te-am privit fără să-ți vorbesc. Nu voi mai trece însă pe strada Regală fiindcă mi-e teamă că iubindu-te iar voi face prostia să-ți vorbesc din nou. Și gestul meu de atunci îmi amintește mâna unui cerșetor lihnit de foamea obsesiei tale. Pomana ta însă mă doare. Iarta-mă că ți-am cerut-o. Îți sărut amintirea ta veșnică, singura mea suferință imensă, dulce și iremediabilă“.
„Minciuna e singurul adevăr cu care se poate realiza frumos o femeie”
Chiar dacă acest set de scrisori deschid ușa către o parte secretă din viața poetului, în rândurile lor se regăsește același Minulescu, același poet franțuzit, care își cară bagajul simbolist prin toată opera: pe Rose o alintă „coccinela“, de la franțuzescul „coccinelle“ ce se traduce buburuză. Scrisorile pot fi, cu siguranță, și o bază solidă de (re)interpretare a scrierilor sale. „Nu sunt ce par a fi“ este un volum de poezii publicat în anii ’30 – un titlu misterios, descifrat, poate, abia în zilele noastre. Și cum să nu ne ducă gândul la Rose poezia „Păpușa automată“ cu versurile „Cine eşti, păpuşă mică,/ Cu ochi verzi de levănţică/ Şi cu unghii de urzică?.../ Cine eşti, păpuşă blondă,/ Cu prezenţa vagabondă (...)“ când el îi scria așa:
„Coccinelă scumpă, mersi pentru rândurile tale care mi-au fâlfâit astăzi ca niște drapele tricolore într-o zi de sărbătoare națională. Dacă aș fi sigur că le-ai scris cu inima după cum erau scrise cu cerneală, m-ai face poate să te iubesc și mai mult, chiar dacă ai fi mai grasă decât cum ai plecat și ar trebui să vin tocmai de la Moși ca să te văd. Distanța, de altfel, n-are nicio importanță fiindcă în fiecare zi eu fac pentru tine un drum și mai lung. Îl fac cu gândul, e drept, dar cu gândul până la Valea Uzului. Este ceva mai departe decât cu tramvaiul până la Moși. Fii drăguță și mai minte-mă din când în când tot așa. Minciuna e singurul adevăr cu care se poate realiza frumos o femeie. Minte-mă însă frumos ca să mă pedepsesc singur că de atâta amar de vreme n-am parvenit încă să nu te cred. Și la urma urmelor, dacă credem într-un Dumnezeu, care probabil că nu există, de ce n-am crede și în greșeala aceluiași Dumnezeu care n-a făcut anume ca să ne învețe să credem în ce nu există. Cred că te-ai limpezit la cap suficient ca să pricepi ce-ți spun. La fel ce-mi spui și tu mie, adică vorbe scrise pe hârtie în așteptarea clipei când ți le voi lipi direct de buze. Ale mele însă, jur că sunt scrise și cu inima, nu numai cu cerneală. Dar ale tale, gânganie vagabondă? De când ești tu și blondă, tot femeie fatală ești? Te pup, te pup pe buze grele de plumb ca să le poți simți acolo unde ești. Cu cine însă în gând? Fă-mi plăcerea și astăzi și gândește-te numai la mine. Ai destul timp să te gândești și la alții. Sunt un pic origibil, sărac cu duhul care de trei ani aproape nu știe să-ți spună decât că te iubește. Dar când ești în față îți pot spune lucrul acesta la infinit fiindcă știu că n-am să te plictisesc. Și la urma urmelor nu-mi pot aștepta pedeapsa decât la întoarcerea ta. Pa“.
„Vezi ce cult este dobitocul care te iubește?”
În aceste epistole pline de dragoste pătimașă găsim un Minulescu gelos, dar și un Minulescu care este parcă total dezarmat de puterea lui de seducție.
„Coccinelă scumpă, de când te-ai hotărât să te desparți de toți idioții maniaci care pretind că nu pot trăit fără să te vadă în fiecare zi, mă gândesc mereu la tine și parcă nu-mi vine să cred că o gânganie mică și roșie ca tine a putu zbura așa de departe. Nu cumva ți-au crescut aripi de vultur? Doamne, doamne dacă o coccinelă așa mică făcea așa rău unui bou așa de mare, ce-are să pățească bietul bou de la un vultur de genul feminin care are și cioc și gheare ascuțite. Boul, însă, e animal răbdător. Și dacă până la întoarcerea ta nu se va metamorfoza în măgar – măgarul este un animal rău-crescut – are să te aștepte ca să-și reia calvarul de ieri, de azi și dintotdeauna. E o fatalitate, dragă, dar cum să trăim amândoi în România? Nu putem fi decât sau vultur, sau bou. Boul și vulturul este vechea stemă a României. Vezi ce cult este dobitocul care te iubește? Te sărut cu toată dragostea mea personală și a celorlalți boi care poate nu ți-au scris încă nimic“.
Citește articolul integral pe adevărul.ro
