„O nouă minune” a secolului al XIX-lea. Invenția care „transmite gîndirile într-un minut la distanțe imense”

Articolul „O nouă minune”, din ziarul România Liberă (2 decembrie 1877), aduce în atenția bucureștenilor mijlocul de comunicare revoluționar al profesorului Alexander Graham Bell, prin care se puteau „transmite gîndirile într-un minut la distanțe imense”. Primit inițial în Europa ca orice alt „moft american”, telefonul trezește în scurt timp admirația tuturor. 

Însuși împăratul Wilhelm I al Germaniei, ascultând explicațiile despre principiul de funcționare, îi replică directorului telegrafelor și poștelor din Berlin: „Dacă am fi in evul de mijloc, eu te-aș arde de viu, căci această invențiune n-ași crede că e omenească, ci curat drăcească”, notează Casa Filipescu-Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

La finalul secolului care a dat naștere științei ca profesie, afluxul de invenții rareori mai tulbura cotidianul. Noile materiale, tehnici și tehnologii sunt consemnate drept parte din rutina progresului, un proces „natural” prin care omul își propunea să devină „domn al naturii”. Printre excepții aflăm și telefonul. 

„Acest instrument e cel mai interesant dintre toate instrumentele ce a produs știința în secolul de față, ba putem zice că în adevăr e cel mai interesant dintre toate câte se înșiră în istoria științelor.”

Ziarele se întrec în descrierea plastică a dispozitivului care, prin prețul moderat (20 lei), aspira să transforme ambianța, atât a locuințelor particulare cât și a instituțiilor publice/private:

„Are mărimea și forma unei lornete de teatru. Când se întrebuințează, se țâne în mână, spre vorbire se pune la gură, spre auzire se pune la urechiă. Pe partea cea lată a aparatului se vede o găurice abia de diametrulu unei jumătăți de cruceriu nou (creițar). Pe cealaltă parte se află două siurupe (șuruburi) în cari se întărescu două fire de drotu (sârmă)”. În interior „[...] sub găurice zace o lespede foarte subțire de feru, care de 2 ori mai mare decât taleru de argintu. [...] Scotându lespedea de feru se vede un magnetu...”

La scurt timp după brevetarea invenției, în Statele Unite funcționau mai bine de 4000 de telefoane iar, în New York, 700 de locuințe particulare erau echipate cu „tubul de vorbit”. Fiind într-un stadiu incipient de dezvoltare, tehnologia avea și multe neajunsuri: distanța de transmitere a semnalelor electrice era limitată (între 1876 și 1915 distanța a crescut de la 3 km la 5470 km), iar calitatea reproducerii sunetelor lăsa de dorit. Pocnetele, sfârâielile, țiuiturile și interferențele însoțeau adesea conversațiile, blocaje care au prilejuit momente umoristice în scrierile vremii. 

Primele linii telefonice instalate în România

În 1883 se instalează prima linie telefonică particulară în București, între magazinul și tipografia „Socec” iar, un an mai târziu, prima linie telefonică de stat leagă Ministerul de Interne și Direcția Poștelor și Telegrafului. După șase ani debutează rețeaua telefonică bucureșteană care, la pragul dintre secole, avea 700 de abonați. 

Posibilitatea de a vorbi la telefon cu o persoană din cel mai retras colț al tării era considerată un semn al progresului, astfel încât autoritățile trasează planuri de extindere a rețelei telefonice în toată țară. Pentru împlinirea dezideratului, în 1898 este înființată Direcția Poștelor, Telegrafului și Telefonului. Vreme de 12 ani noua structură se dedică conectării, prin linii telefonice, a tuturor comunelor și orașelor din țară cu centrele județelor.

În 1913, în România erau 949 centrale telefonice, 3.229 posturi telefonice publice și 16.130 posturi telefonice la abonați iar rețeaua avea o dezvoltare de 100.479 km. 

Următorul pas în dezvoltarea tehnologiei l-a constituit introducerea centralelor automate. Personalul se reducea la câtiva mecanici pentru revizie, comunicarea devenea mai fluidă și lipsită de intermediari. Era evitată operatoarea, „domnișoara dela telefon”, „o invenție puțin simpatică”, capricioasă, care „nu-ți răspunde, îți dă numărul greșit, te bruftuește... “. Adesea bieții abonați oboseau așteptând legătura și înjurau „mâinile și urechile” care operau „la multiplu”.

Telefon de birou din metal și lemn. Cutia telefonului este de formă paralelipipedică, de culoare neagră și are montată, prin intermediul unui braț nichelat furca aparatului, microreceptor. Pe ambele fațete are stema color a Regatului României. L=19,8 cm; l=13cm; h=30cm. Sfârșitul secolului al XIX-lea. Telefonul a aparținut familiei Regale a României și se află în expunere la Casa Filipescu-Cesianu

Era automatizării nu i-a lipsit pe entuziaștii tehnologiei de dificultăți. „Cu o regularitate diabolică, mecanismele automate fac să-i sfârâe soneria, așa, pe degeaba! Închipuiți-vă că cineva v-ar întreba toată ziua despre case, numere și oameni, cu care n-ai nici o legătură, fiind obligat să răspunzi, cu acelaș calm, fiecăruia: „eroare vă rog”.”

Pe 27 iulie 1930 Guvernul a contractat, la International Telephone and Telegraph Corporation din New York, un împrumut de 8 milioane de dolari cu 8% dobândă, concesionând societății americane serviciul de telefoane. Această concesiune a durat până în 1941, când a fost răscumpărată de statul român.

În perioada interbelică telefonul devine o comoditate iar convorbirile în cele mai distante colțuri ale lumii, fapte banale. În 1935 România are 122 convorbiri intercontinentale, majoritatea cu Argentina, iar celelalte cu localități precum New-York, Chicago, San Francisco, Sydney și 330.000 de convorbiri internaționale. Convorbirile interurbane cresc de la 2.800.000 în 1931 la 5.400.000 în 1935 iar instalațiile moderne de filtre electrice permit 4 convorbiri simultane pe același circuit. 

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu-Cesianu

Bibliografie:

1. Victor Bilciurescu, București și bucureșteni de ieri și de azi, Ed. Universul, București, 1945.
2. Dana Roxana Nicula, Simboluri heraldice pe obiecte de artă decorativă din colecțiile Muzeului Municipiului București, în București Materiale de Istorie și Muzeografie, XXXI, Ed. MMB, 2017, pp. 265-280.
3. Radu Olteanu, Bucureștii în date, întâmplări și ilustrații, Paideia, București, 2010.
4. Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Ed. Humanitas, București, 2017.
5. Adevărul, 14 iulie 1926.
6. Ilustrațiunea Română, 9 septembrie 1931.
7. Natura-Revistă Științifică de Popularizare, iunie 1915.
8. Natura- Revistă Pentru Răspândirea Științei, 15 septembrie 1936.
9. România Liberă, 2 decembrie 1877.