O istorie socială a Romei

Ce înseamnă istorie socială şi cum se studiaza din această perspectivă o civilizaţie antică? Cartea doamnei Susan Treggiari, "Roman Social History" (2002, New York) profesor la Departamentul de Clasice al Universităţii din Stanford, nu este atât o lucrare de istorie cât una de metodologie istorică, extrem de utilă pentru cei ce doresc să studieze istoria socială a Romei. Este un ghid practic, accesibil şi scris într-un limbaj plăcut, care urmăreşte două chestiuni fundamentale:lămurirea conceptului de istorie socială şi instrumentele de lucru necesare aprofundării acesteia.

Prezentând mai întâi un scurt istoric al disciplinei, al dezvoltării şi statutului său curent, autoarea urmăreşte apoi să prezinte sistematic sursele istoriei sociale, problematica şi modul de întrebuinţare a acestora. Se invocă şi două cazuri concrete pentru a exemplifica abordarea surselor şi cum putem ajunge la concluzii pertinente pornind de la acestea. Textele extrase sunt traduse din latină, ceea ce contribuie la realizarea unei introduceri cât de poate de adecvate în subiectul vizat.

Capitolul introductiv integrează istoria socială în peisajul mai larg al istoriei, aducând în discuţie potenţiale definiţii ale disciplinei şi modul în care acestea au evoluat pnetru a se ajunge la înţelegerea de azi, de la o serie de evenimente, investigaţii, anchete, la o viziune coerentă asupra proceselor din trecut. Autoarea aduce în discuţie dificultatea stabilirii unor limite în cadrul cărora istoricul se poate desfăşura şi superficialitatea trasării unor graniţe temporale sau spaţiale. Şi istoria socială ca studiu al oamenilor în relaţie unii cu ceilalţi este greu de delimitat, tangenţele cu domeniul politic sau militar fiind inevitabile. Compartimentarea istoriei ţine până la urmă de alegerea unor puncte de reper de către istoricul care îşi propune să cerceteze ceva anume, ca de pildă dinamia demografică, instituţiile umane, tradiţiile, atitudinea faţă de proprietate etc.

Cât despre studiul societăţii romane, autoarea menţionează atât motivaţia tradiţională legată de moştenirea culturală romană, cât şi mai generala posibilitate de extindere a cunoaşterii naturii umane prin studiul unei lumi diferite totuşi din multe puncte de vedere de a noastră. Este o lume cognoscibilă prin dezvoltarea foarte mare a studiului şi instrumentelor de lucru ale istoriei romane, care beneficiază din plin de baze de date din cele mai diverse. O ascensiune a istoriei sociale se constată din anii ’60, odată cu interesul pentru demografie şi geografie istorică, istoria sclaviei, a familiei. Autoarea pomeneşte o gamă variată de studii pe diverse tematici şi perioade, menită să înlesnească cercetările ulterioare.

Capitolul al doilea aduce în vedere problema surselor şi a gradului de utilitate a acestora, de la texte la epigrafie sau arheologie. În permanenţă ni se atrage atenţia asupra relativităţii şi inaccesibilităţii unei mari părţi din trecut. Pentru a facilita studiul societăţii, autoarea clasifică sursele, pornind de la relatările de martori direcţi şi ajungând la cronici mai îndepărtate în timp, folosindu-se de un caz concret, acela al asasinării lui Caesar. Întrebările ridicate sunt valabile pentru orice eveniment cu implicaţii sociale:cine a văzut ce s-a petrecut, de ce s-a petrecut, de ce au crezut că s-a petrecut şi care le-au fost reacţiile? De la mărturiile lui Cicero la reconstituirile lui Suetonius, ajungem la concluzia că un eveniment faimos precum acesta este foarte greu de reconstruit în detaliu, prin urmare vom întâmpina dificultăţi şi mai mari când vom analiza vieţile unor indivizi mai puţin celebri sau instituţiile romane. Indiferent de sursă, istoricul social trebuie mereu să ia în considerare cine, ce, când, unde, de ce şi cui scrie. Chiar şi sursele juridice sunt relative, pentru că de multe ori ilustrează situaţii ideale, prescriu, nu descriu cum abordează oamenii legile. Ideal este ca istoricul social să se elibereze de dogmele din cercetare şi să încerce pe cât posibil să aducă la lumină viaţa oamenilor din trecut folosindu-se critic de surse, precum şi să aleagă teme noi de cercetare.

Capitolul al treilea rezumă foarte schematic evoluţia societăţii romane, expansiunea imperium populi Romanide la începuturile umile cu sate adunate în Latium la controlul Mediternei, în vederea înţelegerii unor fenomene importante ca de exemplu extinderea cetăţeniie romane pe măsură ce statul a absorbit sau s-a aliat cu populaţiile din jur. Autoarea punctează necesitatea examinării structurii corpului civic, raţiunilor ierarhizării, diferenţelor economice, poziţiei sclavilor şi liberţilor, relaţiilor interumane precum căsătoria, prietenia, fides, egalităţii politice, patronajului, poziţiei femeii, ocupaţiilor cotidiene, legăturilor familiale etc.

Următoarele două capitole abordează exemple concrete în care autoarea alege subiecte şi o cantitate manevrabilă de material pe care îl supune criticii şi din care extrage câteva potenţiale concluzii sau dimpotrivă, câteva probleme şi mai acerbe. Prima dată încearcă reconstituirea vieţii private a unei femei aparţinând clasei senatoriale, Tullia, fiica lui Cicero, ca exponentă a feminităţii timpului şi ordinului său social. Se accentuează dificultatea extragerii unor informaţii autentice despre lumea feminină din surse exclusiv masculine şi pornind de la acest caz pentru care sunt alese o serie de texte relevante se încearcă răspunsuri pertinente la probleme precum:cum sunt aranjate căsătoriile? Ce proprietate putea deţine femeia? Care erau datoriile mamei faţă de copii? Care erau sentimentele ideale în familie şi căsnicie? Cum era receptată mortalitatea infantilă? Momentele cheie ale analizei cuprind:stabilirea surselor, identificarea problemei, analiza de conţinut, concluzia, cu menţiunea importantă că aceasta nu este nici definitivă, nici irevocabilă.

Un al doilea studiu testează o teorie:sanctitatea căminului roman, elaborată de Saller. Se porneşte de la un set de întrebări:de ce se foloseşte conceptul de aură sacră? Care sunt efectele acestei aure? Cum este percepută sacralitatea în spaţiul privat şi în discursul public? Este valabilă sacralitatea pentru toate căminele? Are vreo importanţă statutul socio-economic al locuitorilor? Pentru a răspunde autoarea ne îndeamnă să folosim nu numai sursele de primă mână, ci şi cercetarea modernă pentru a găsi ipoteze constructive. Cunoaşterea trebuie extinsă astfel încât să avem în minte:cum arătau casele romane, ce culte şi tradiţii sunt asociate căminului, cât de mult idealizau autorii situaţia, cum se prezintă şi alte societăţi din punctul de vedere al funcţiilor şi semnificaţiilor.

Sursele trebuie luate din mai multe domenii pentru a formula o idee, cum ar fi cel juridic (Ulpian) sau literar (Cicero), în scopul clarificării conceptuale:ce înseamnă pentru romani domus, în ce contexte apare, ce aură religioasă o înconjoară. Materialul juridic se dovedeşte a fi cel mai de preţ, pentru că dincolo de tehnicalităţi ne informează cu privire la normele după care se ghidau romanii când venea vorba de integritatea, protejarea şi organizarea spaţiului domestic. Spaţiul este sfânt (sanctus) în sensul de inviolabil şi totodată sacru (sacer), în sensul de protejat de zei (Lares). Concluziile arată că ogorul, uşa, pragul sunt sub protecţie divină şi delimitează individualitatea de colectivitate. Aura sacră se referă la un cumul de factori:sentimentul religios, protecţia legală, tabuurile sociale, indiferent de nivelul economic al ocupanţilor. Autoarea nu uită să precizeze că datele acumulate nu numai că privesc în viaţa personală a cetăţenilor romani, ci ar putea servi drept sursă de interes şi pentru modernitate din perspectiva dreptului la intimitate şi a protecţiei indivizilor de opresiune. Istoria socială se vrea astfel un continuum, o viziune integratoare a istoriei unde putem găsi constante refolosibile.

Un ultim capitol ne arată cum am putea aprofunda studiul societăţii romane şi nu numai, prin sugestii precum afilierea la societăţi ştiinţifice sau apelul la enciclopedii consacrate ca Realenzyklopädie der klassischen Altertumswissenschaftsau Dizionario epigrafico di antichita romana. Se recomandă totodată verificarea periodică a bibliografiei în domeniu, prin Anne Philologique, Gnomonsau Lustrum. Autoarea ne furnizează şi o serie bogată de periodice şi reviste ştiinţifice, dar şi de linkuri utile. Îndreptarul său metodologic se sfârşeşte cu câteva sfaturi de urmat pentru a avea o cercetare rodnică:familiaritatea permanentă cu sursele, dezvoltarea unui simţ critic prin urmărirea ipotezelor altor cercetători, conştiinţa imposibilităţii unor răspunsuri la anumite probleme, interpretarea datelor în conformitate cu propria experienţă şi viziune ştiinţifică. Cercetarea progresează printr-o regândire continuă, printr-o reevaluare constantă a concluziilor, prin depărtarea justificată de răspunsurile consacrate.

Pe acelaşi ton familiar autoarea conchide că instrumentele de lucru pe care le-a prezentat sunt de încredere, dar nu infailibile, depinzând de cine şi cum le întrebuinţează pentru a aduce o contribuţie ştiinţifică. Istoria socială a Romei, ca orice compartiment al istoriei, se supune limitărilor de cunoaştere în cadrul cărora putem însă elabora nişte scheme interpretative care să ne ajute să înţelegem oarecum viaţa oamenilor din trecut şi pe a noastră proprie.