O istorie parfumată: „Liliacul” lui Theodor Aman
În această perioadă, muzeografii de la Muzeul Theodor Aman postează pe pagina de facebook a instituției povești despre lucrările marelui pictor român Theodor Aman. Muzeul Theodor Aman a fost deschis în anul 1908 şi este unul dintre cele mai vechi muzee memoriale din România. El păstrează atmosfera vieţii private din perioada Belle Epoque alături de cea mai mare parte a lucrărilor pictorului Theodor Aman.
Și pentru că este primăvară, iar liliacul este în floare, dar în acest an se pare că îi ratăm mirosul, am ales să preluăm povestea picturii Liliacul, realizată de Aman în 1883. Textul este semnat Greta Șuteu, muzeograf la muzeul Theodor Aman:
„Liliacul este o declarație de iubire ascunsă într-o natură statică foarte complexă și atât de răpitoare la prima vedere, încât suntem tentați să rămânem prizonieri în primul nivel de receptare – cel al impactului imaginii de suprafață, o imagine atât de mulțumitoare, încât nu ne mai dorim ascensiunea către un nivel superior.
Dacă, însă, reușim să ne eliberăm de sub vraja buchetului de liliac și ne coborâm privirea spre partea de jos a compoziției, observăm că blatul mesei adăpostește o ciudată înșiruire de obiecte, care par să se fi întâlnit în același loc fără vreo motivație anume.
Dar, după cum vizitatorii fideli ai muzeului știu deja, ne-am obișnuit că Aman nu face nimic la întâmplare și că orice detaliu trebuie privit ca pe o provocare spre interpretare și spre o înțelegere profundă, care se ascunde dincolo de impactul imediat al imaginii.
De altfel, autorul ne avertizează de la bun început că trebuie să privim cu atenție, pentru că undeva, în dreapta, în spatele tuturor obiectelor, ca și cum n-ar avea vreo importanță, este așezată o lupă. Ea este de fapt primul indiciu, care ne îndeamnă să nu rămânem la suprafața lucrurilor.
Așadar, să inventariem cu meticulozitate restul indiciilor! Central, în prim-plan, este o scrisoare, peste care sunt așezate o verighetă și un cuțitaș de tăiat hârtie cu care s-a tăiat plicul. În spatele lor este aruncată oarecum întâmplător o pereche de mănuși lungi, de damă.
În stânga se distinge o cutiuță, care adăpostește un inel de logodnă, iar în dreapta este așezată o cutie de bijuterii cu capacul ridicat, în care nu pare să existe ceva.
Printre toate acestea sunt împrăștiate flori de liliac desprinse din buchet. O interpretare facilă ne-ar conduce spre concluzia că doamna casei a părăsit domiciliul conjugal, lăsând în urmă o scrisoare de adio, verigheta și inelul de logodnă, dar luându-și restul bijuteriilor din cutia rămasă goală.
Este, însă, o abordare lipsită de noblețe pentru rafinatul Aman, așa încât va trebui să analizăm fiecare obiect și să-i căutăm încărcătura simbolică.
Scrisoarea este o veste venită de departe, după cum ne certifică timbrul și ștampilele. Cu puțin efort putem vedea că este adresată „Domnului…”. Identitatea expeditorului este dezvăluită prin inserarea verighetei și a inelului de logodnă – două obiecte care nu trebuie să fi fost neapărat acolo; puteau fi ușor imaginate, dar ele permit o personalizare foarte clară și un mesaj pe măsură.
Inelul este simbol al unui legământ, al unui destin asociat, urmare a unei decizii liber consimțite, ceea ce-i conferă o valoare sacramentală.
În timpul slujbei de cununie are loc ritualul schimbării inelelor între miri, ceea ce dublează greutatea relației care se stabilește între cei doi: fiecare devine atât stăpânul, cât și sclavul celuilalt.
Avem apoi mănușile aruncate, ca și cum tocmai au fost scoase și nu împăturite cu grijă, ca înainte de folosire. Am convenit într-o întâlnire anterioară că scoaterea mănușii în fața cuiva este semn de recunoaștere a superiorității celuilalt și o manifestare a supușeniei în fața acestuia.
Pe de altă parte, lucrarea abundă de prezența florilor de liliac, care au și ele o simbolistică foarte bogată, dar, fundamental, exprimă dragostea și afecțiunea și, detaliu deloc de neglijat, reprezintă dovada încrederii pe care fiecare dintre parteneri o are în celălalt.
Totodată, liliacul este considerat și floarea memoriei, datorită parfumului său persistent, care poate păstra amintirile vii. Acum înțelegem și rostul cutiei de bijuterii, ce pare goală. Ei bine, nu este așa. Ea depozitează ceva ce nu se poate vedea, ceva imaterial și anume amintirile, care-i unesc pe cei doi pentru totdeauna.
Iată, așadar, argumente pentru care putem considera această lucrare o declarație de iubire și o reînnoire a jurămintelor pentru soția plecată în acel moment într-o călătorie în care artistul nu a putut s-o însoțească.”
