O istorie a gulagului sovietic

Gulagul desemnează reţeaua de lagăre şi colonii de muncă forţată care au existat în URSS. Paul Barton spunea despre lagăre că acestea găzduiau o fracţiune atât de importantă a populaţiei ţării încât prin simpla lor întindere constituiau mai mult un stat în stat decât un sector al sistemului penitenciar. Tot el afirma că lagărele aveau drept scop şi exterminarea deţinuţilor.

Jacques Rossi dă şi el o definiţie mai amplă gulagului, în viziunea sa lagărul având următoarele sarcini:izolarea elementelor suspecte şi exploatarea lor ca mână de lucru precum şi lichidarea anumitor categorii de deţinuţi.

Lagărul de concentrare a fost inventat la sfârşitul secolului al XIX-lea de armata engleză în timpul războiului împotriva burilor şi de către armata spaniolă cu prilejul insurecţiei cubaneze. El desemna un loc închis, neacoperit, unde erau îngrămădiţi prizonierii în condiţii mizerabile.

Situaţia prizonierilor din I Război Mondial din lagărele din Rusia  era extrem de gravă. Se murea de boli cum ar fi tifosul şi dizenteria. Din anii 30 însă, începând cu epoca lui Stalin, lagărul de concentrare desemnează o realitate mult mai tragică decât fostele lagăre de internare. Lagărul de concentrare avea două funcţii esenţiale:teroarea de masă mergând până la exterminare precum şi exploatarea masivă a muncii forţate ca element al unei adevărate economii de război.

În URSS obiectivul lagărului era de a izola indivizi sau grupuri considerate drept duşmani în cadrul unui război, care deşi „civil”, era şi mai înverşunat şi mai feroce. Primele lagăre din URSS, începând cu 1918, sunt instrumentele unei lupte pe viaţă şi pe moarte. În războiul civil, obiectivul era acela de a zdrobi adversarul.

Lui Troţki îi este atribuită paternitatea acestei invenţii în Rusia. El a fost primul care a ordonat în august 1918 crearea la Murom şi Arzamas a două lagăre pentru „agitatorii dubioşi, ofiţerii contra-revoluţionari, sabotori, paraziţi şi speculanţi” care urmau să fie internaţi până la sfârşitul războiului civil. Nicolas Werth, în lucrarea sa „Rapoarte secrete sovietice”, leagă apariţia acestor lagăre de lupta de clasă.

La 15 septembrie 1919, guvernul sovietic a publicat o lege care distingea două tipuri de lagăre:primul tip era o instituţie penitenciară unde erau internaţi indivizi condamnaţi prin hotărâri ale justiţiei. Această reţea de „lagăre de muncă corecţională” pretindea să înlocuiască întemniţarea printr-o „reabilitare prin muncă”. În cadrul acestor lagăre de muncă corecţională se găseau „funcţionari ai vechiului Regim”, consideraţi inamici politici ai noului regim. Pentru ei însă, această reabilitare prin muncă era un pretext.

Al doilea tip cuprindea lagărele de concentrare. Aici se găseau adversarii regimului. „Lagărul de muncă corecţională”prevedea o înlocuire a pedepsei cu reeducarea. Iar părerea Partidului bolşevic în 1919 era că munca era principala metodă de reeducare.

În 1920, lagărele instalate în URSS  numărau 25.336 de deţinuţi, iar în ianuarie 1922 numărul lor era de 24.750. Începând cu anul 1922, lagărele au fost plasate sub jurisdicţia NKVD. Începând din anul 1929, sistemul lagărelor lua avânt.

Totul s-a schimbat în momentul în care guvernul sovietic s-a angajat în primul plan cincinal şi a început să realizeze în câţiva ani programul său de colectivizare completă a agriculturii. Din cauza acestui fapt a fost exploatată ideea lagărelor de muncă forţată, Stalin angajându-se într-un adevărat război împotriva populaţiei ţării sale. Populaţia a fost ameninţată cu deportarea în cazul în care nu accepta salarii foarte mici şi condiţii de locuit şi de alimentaţie deplorabile.

La data de 30 iulie 1928, conducerea lagărului Solovki a solicitat mână de lucru suplimentară. Aici au fost recrutaţi deţinuţi din închisorile din Bielorusia. Numărul lor însă nu a fost suficient, motiv pentru care conducerea lagărului a mai solicitat 1.500 deţinuţi condamnaţi la pedepse mai mari de trei ani „perfect apţi pentru munca fizică”.

De la lansarea planului cincinal şi pregătirea colectivizării agriculturii au fost transferaţi toţi deţinuţii cu pedepse mai mari de trei ani în „lagărele de muncă şi reeducare”. Ba chiar s-a hotărât înfiinţarea de noi lagăre în zonele izolate, pentru a le coloniza şi pentru a exploata bogăţiile prin muncă forţată. Au fost izgoniţi 1, 8 milioane de tărani în Siberia şi în Kazahstan, dintre care 1, 3 milioane au fost afectaţi în diverse sectoare ale economiei, mai ales forestiere.

În anul 1930, Biroul Politic a hotărât săparea tunelului Baltica-Marea Albă (Belomorkanal). Mâna de lucru necesară a fost estimată la 120.000 de oameni. Deţinuţilor li s-a impus să execute munca numai cu material rus, care după ce că nu era performant mai era şi insuficient. În timpul lucrărilor la Belomorkanal mortalitatea era foarte ridicată, mai ales iarna. Acest Belomorkanal se dorea a fi un instrument de propagandă care avea drept scop evidenţierea „miracolelor”pe care le aduce reeducarea prin muncă în URSS. Prin munca forțată a deținuților, canalul a fost gata la sfârşitul anului 1933.

În 1935, Ediţia Marii Enciclopedii Sovietice prezintă o definiţie mincinoasă a lagărului de concentrare:„lagărul era un loc special de detenţie, creat de statele fasciste, de regatele barbare şi de oprimare a popoarelor, care sporesc continuu numărul deţinuţilor:închisorile obişnuite nu mai ajung”. Cum spuneam, o definiţie mincinoasă deoarece nu se specifică nimic despre munca forţată prestată de deţinuţi în lagăre.

În anul 1931 au fost create la Dalstroi lagăre ce se ocupau cu extragerea minereurilor, iar la Kolâma cu extragerea aurului. În aceste lagăre, raţiile la mâncare erau reduse la minim. Spre exemplu, în 1932 deţinuţii primeau 68% din raţia de pâine, 23% din raţia de carne, 10 % din raţia de peşte etc.

În anul 1933, 200.000 de deţinuţi au săpat canalul Moscova-Volga-Don. Tot în 1933, 20.000 de deţinuţi din lagărele de la Uhta şi Peciora extrăgeau petrol.

Din data de 10 iulie 1934, închisorile, coloniile de muncă corecţională şi lagărele au format un ansamblu unic, gestionat numai de Gulag. Obiectivul numărul unu din cadrul Gulagului devine, începând cu anul 1936, lichidarea adversarilor politici. Pentru Stalin, esenţială era lichidarea „duşmanilor poporului”. Trecerea pe planul al doilea a funcţiei economice în cadrul lagărelor a produs şi o scădere considerabilă în economie.

Pe data de 8 decembrie 1938 are loc o mutare interesantă:Stalin îl înlocuieşte pe Ejov cu Beria în postul de Comisar la Interne (NKVD). Odată cu venirea lui Beria, sistemul lagărelor a fost reorganizat şi funcţia sa economică a trecut din nou pe primul plan în condiţiile în care se apropia războiul.

În data de 10 septembrie 1940, guvernul sovietic a decis ca deţinuţii condamnaţi la pedepse usoare să fie trimişi în lagăre;la 1 ianuarie 1941 vorbim de un efectiv de 2 milioane de persoane. În ajunul războiului, Gulagul acoperea cele mai pustii, dar şi cele mai friguroase zone din URSS. El era împărţit în direcţii principale, pe ramuri economice.

În faţa dezastrului militar din primele luni de război, lagărele au furnizat şi ele soldați. La 24 noiembrie 1944, 420.000 de deţinuţi cu pedepse minore au fost trimişi pe front în prima linie, la Moscova, ei având un rol însemnat în apărarea capitalei. Nici personalul lagărelor nu a scăpat de front. În cursul războiului au părăsit Gulagul 2, 9 milioane de deţinuţi şi au intrat în el 1, 8 milioane. Participarea Gulagului la război nu s-a rezumat la cei 975.000 de deţinuţi şi 93.000 de gardieni care au fost trimişi pe front. Condamnaţii erau scoşi din închisori şi puşi la dispoziţia Gulagului. Ei au fost folosiţi la construirea de căi ferate, la tăierea pădurilor, pe şantiere, în mine.

După război, Gulagul s-a umplut din nou, iar în 1946 el număra 1, 6 milioane de deţinuţi. În 1946, fiecare lagăr trimitea rapoarte lunare sau anuale despre situaţia aprovizionării, despre executarea planurilor de producţie, despre starea sănătăţii şi mortalităţii deţinuţilor, despre încercările de evaluare etc.

În 1949, deţinuţii eliberaţi în 1945 au fost retrimişi în lagăr.

Beria a creat „lagărele speciale”, astfel încât antisovieticii care reprezentau un pericol nu erau puşi în libertate la expirarea pedepsei lor, ci erau trimişi prin convoi în exil pentru populare. În perioada 1946-1949, deţinuţii din lagăr au reuşit să construiască 7000 de km de drumuri în zonele cele mai aspre ale ţării.

Reţeaua de lagăre se prezenta astfel:la începutul lui 1953 existau 146 de lagăre şi anexe sau filiale, 10 lagăre speciale regrupate în complexe concentraţionare şi 627 de colonii de muncă corecţională.

La momentul morţii lui Stalin avem următoarele opt mari ansamble:cel mai mare era Dalstroi, un teritoriu aproape pustiu, îngheţat. În această regiune transportul nu se putea face decât pe mare. În Sudul Extremului Orient aveam Bamlagul. În Siberia Orientală se găseau Gorlagu, Kraslagul, Norrilagul, Ozerlagul, Taişetlagul. În Siberia Occidentală se aflau Lagărul Nr. 501, Omlagul, Kemerlagul şi Kolpoşevo (în acest lagăr deţinuţii au fost executaţi la închiderea lui).Kazahstanul şi Asia Centrală cuprindeau Karlagul, Steplagul şi Ekibastuz. Uralul avea Uhtpecilagul, Peciorlagul, Voskutlagul, Minlagul, Recilagul, Usollagul şi Sevjeldorlag. Centrul şi Sudul Rusiei europene cuprindeau lagărele Starobelsk, Katân, Dmitlag, Dubrovlag, Viatlag. Nord-Vestul Rusiei europene cuprindea SLON, Kamurlagul, Belbatlagul, Svirlagul.

Paza lagărelor era asigurată de NKVD.Personalul NKVD care asigura paza lagărelor era compus din 68% ruşi, 12% ucrainieni şi 20% alte naţionalităţi.

În epoca lui Stalin, lagărele erau populate de două categorii de deţinuţi:victimele epurării şi terorii politice, dar şi victimele unei legislaţii penale, bandiţii, derbedeii etc.

După război, în lagăre au apărut noi categorii de deţinuţi:colaboratori activi ai armatei germane în timpul războiului, soldaţi şi ofiţeri acuzaţi de trădare, naţionalişti din ţările cucerite sau recucerite de Armata Roşie. Pe data de 1 ianuarie 1950, în Gulag se aflau 2, 5 milioane de deportaţi.

Amintirile foştilor deţinuţi sunt cele care evidenţiază cel mai bine viaţa din lagărele sovietice. Oleg Volkov, fost deţinut, rezuma viaţa din lagăr în câteva cuvinte:înghesuială, înjurături, murdărie, cozi la cantină şi la toaletă, încăierări, scandaluri. Deţinuţii erau număraţi de supraveghetori dimineaţa când plecau la muncă şi din nou seara înainte de culcare. Numărătoarea se repeta în cazul unei greşeli.

Deţinuţii erau împărţiţi în categorii, patru la număr, fiecare categorie primind o anumită raţie de mâncare:A. apţi pentru muncă grea-primeau cea mai mare raţie de mâncare. Celelalte categorii erau:apţi pentru muncă medie, apţi pentru muncă uşoară, invalizi şi cei slăbiţi.

Deţinuţii puteau fi pedepsiţi cu carcera, ce putea ajunge la maxim 15 zile, cu o raţie alimentară extrem de scăzută:300 g pâine, un sfert de litru de apă caldă un sfert de litru de supă, toate însă la 3 zile. Carcera era reprezentată de o baracă, niciodată încălzită, izolată de restul lagărului.

În lagăr, mortalitatea era extrem de ridicată din cauza condiţiilor de muncă extenuante, a frigului şi subalimentaţiei. Doar în cursul anilor 1939-1941 au murit în lagăre 1, 8 milioane de deţinuţi. Morţii erau înregistraţi după ce erau aduşi în lagăr, iar statisticile nu-i contabilizează pe cei morţi în timpul transferurilor care putea dura chiar şi până la câteva luni.

Sistemul lagărelor s-au confruntat şi el de-a lungul istoriei cu valuri de rezistenţă. Au fost trei perioade mari când au avut loc asemenea mişcări de rezistenţă:1936-1937 reprezintă prima etapă şi este marcată de grevele foamei şi manifestaţiile organizate de deţinuţii de la Vorkuta şi Magadan. A doua etapă se manifestă în timpul războiului, iar ultima, după război când au avut loc revolte ale militarilor şi naţionaliştilor.

Spre sfârşitul epocii staliniste viaţa din lagăre s-a înăsprit, iar munca productivă a lagărului se degrada treptat datorită refuzului deţinuţilor de a lucra.

La începutul anilor 50, sistemul stalinist al lagărelor era aproape distrus.

Bibliografie

Anne Applebaum, Gulagul, trad. Simona-Gabriela Vărzan/Vlad Octavian Palcu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

Jean-Jacques Marie, Gulagul, traducere şi note de Florin Constantiniu, Ed. Corint, Bucureşti, 2001