O istorie a fierului de călcat
Alături de spălarea rufelor, călcatul hainelor, a constituit de-a lungul secolelor una dintre cele mai anevoioase sarcini ale gospodăriei. Dacă astăzi îl îndeplinim mai ales din rațiuni estetice, în alte vremuri călcatul hainelor făcea parte din procesul de dezinfectare a rufăriei, căci prin tratamentul la cald erau eliminate insectele și bacteriile care puteau trasmite boli grave. Așadar, atât implicațiile igienice cât și cele estetice, dictate de modă, au condus la imprimarea comportamentului în rutina oamenilor.
Primele unelte preistorice destinate călcatului se bazau doar pe greutate și presiune pentru a netezi suportul textil și variau de la simple pietre la „patine” din oase de animale sau chiar unele crustacee. Treptat, inventivitatea umană le-a alăturat alte instrumente dedicate presării sau baterii hainelor pentru îndreptarea cutelor, tipologii care au supraviețuit în comunitățile tradiționale. Dintre acestea, placa de călcat a avut o răspândire impresionantă, fiind întâlnită și în arealul românesc în diverse forme: măngălău, tăvălug, maglă, scândură, zolitor, mai de pânză, etc, scrie Casa Filipescu-Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.
În ceea ce privește călcatul hainelor la cald, chinezii au fost primii (sec. IV î. Hr.) care au folosit un instrument umplut cu cărbuni încinși pentru netezirea mătăsii. Către sfârșitul Evului Mediu, în vestul Europei, își face apariția fierul de călcat masiv, cu talpă plată și încălzit la foc, urmat în scurt timp de „cutia fierbinte” sau fierul cu cărbuni încinși. Cele două tehnologii au evoluat în paralel, neajunsurile lor fiind depășite printr-o continuă perfecționare.
Din punctul de vedere al utilizării, fiarele de călcat trebuiau folosite rapid și cu dexteritate deoarece se răceau repede și nu aveau mecanisme de control, astfel încât riscul de a arde țesăturile era destul de mare. În general, în timp ce un fier era în uz, altele se aflau la încălzit. Fiarele de călcat trebuiau păstrate în condiții optime, curățate și lustrite cu ceară în mod regulat, pentru a evita ruginirea lor. De obicei, operațiunea avea loc a doua zi după ziua de spălare a rufelor. Articolele de mari dimensiuni se călcau pe o masă acoperită cu o pătură din lână, peste care se punea un cearșaf din in sau bumbac.
„O alternativă pentru presarea și netezirea articolelor mai mari, utilizată atât în gospodăriile mari, dar mai ales în spălătoriile urbane este mașina cunoscută sub denumirea de calandru, care își face apariția în Europa odată cu dezvoltarea adusă de secolele XVIII-XIX. La început, mașina a fost rudimentară și masivă, prezentându-se sub forma unei cutii mari, orizontală, prevăzută cu două role prin care era trecută lenjeria pentru presare”.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea metoda încălzirii directe a fierului pe o sursă de căldură sau prin intermediul cărbunilor încinși (mangal) introduși în corpul acestuia a fost alternată cu cea a autoîncălzirii. Noile modele de fiare de călcat erau prevăzute cu rezervor pentru combustibil, fie el gaz natural, petrol lampant, spirt sau chiar grăsime de balenă. Aceste modele prezentau avantajul controlului căldurii, nu produceau fum sau funingine și puteau fi luate în voiaj.
În gospodăriile familiilor înstărite, călcatul hainelor se afla pe lista de responsabilități a spălătoreselor. În acest scop, casele aveau o sobă prevăzută cu fante pentru mai multe fiare de călcat și deasupra un vas cu apă.
Câte ceva despre contextul românesc de la începutul secolului XX, aflăm din amintirile d-nei Ethel Greening Pantazzi: „Un alt exemplu al artei menajului îl reprezintă spălatul şi călcatul rufelor, evenimente ce au loc în fiecare lună. Spălătoreasa este un personaj important, extrem de conştient de propria-i valoare. Deşi nu câştigă mai mult de cincizeci de cenţi pe zi, se aşteaptă la cadouri dese (haine, încălţăminte etc.) şi cere să i se pună la dispoziţie ajutoare care să-i aducă numeroasele cafeluţe şi gustări de care are nevoie pentru a-şi păstra puterile; de asemenea, ajutorul are sarcina să reumple fierul cu cărbuni în timp ce maestra calcă pliurile şi dantelele – o operaţiune delicată, ce necesită atât concentrare, cât şi o mare iscusinţă. Spălătoresele lucrează de obicei la două case – cam zece, douăsprezece zile pe lună la fiecare, iar în rest se odihnesc acasă”.
Școala de menaj, înființată în București în 1902, își propunea să le familiarizeze pe tinere (cu vârste cuprinse între 14-17 ani) cu „viața unei viitoare mame de familie” care presupunea o sumedenie de sarcini complexe, „pregătirea mâncării zilnice, confecțiunea și întreținerea în bună stare a rufăriei și a veșmintelor, spălatul, călcatul, scrobitul rufelor și scoaterea diferitelor pete”, toate acestea cerând o pregătire destul de serioasă. Pentru practica spălatului, călcatului și scrobitului, elevele utilizau atelierul școlii sub conducerea maestrei, plătind costul substanțelor utilizate. Pe lângă propriile haine, tinerele spălau și călcau toată rufăria școlii de la alte ateliere, precum și comenzile externe.
Pentru „fetele cu dare de mănă”, practica era utilă în viitoarea administrare a gospodăriei, „ca să nu pară neștiutoare în fața servitorilor”. Pentru cele cu mijloace modeste, le era folositoare mai ales pentru „a-și ține singure casa”, iar celor sărace le oferea bazele unei viitoare meserii „care le va permite să aibă în societate o poziție bine definită, câștigându-și hrana în mod cinstit, adică intrând în serviciul caselor bogate...decât să rămână trândave, pradă mizeriei și a ispitelor de tot felul”.
La vremea povestirii, fierul electric era deja folosit pe ambele maluri ale Atlanticului (patentat de Henry W. Seely în 1882), marcând începutul unei revoluții care a redus (oarecum) povara personalului și a gospodinelor. Primele modele aveau o greutate mare (aprox.15 kg) și o durată de încălzire îndelungată. Trebuiau scoase din priză după încălzire și reconectate de fiecare dată când căldura se disipa. Însă, cu toate neajunsurile, se dovedeau mai eficiente decât soluțiile anterioare. În perioada interbelică apar modelele cu termostat și cele cu aburi.
Foto sus: Fiare de călcat din colecția Muzeului Municipiului București, în expunere la Casa Filipescu-Cesianu, Muzeul Vârstelor.
Bibliografie:
Teodora-Camelia Cristofor, Fierul de călcat- Istoric, evoluție și necesitate, în Buletinul Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, An XI, Nr.11, Iași, 2017, pp.101-110.
Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre (1909-1919), Humanitas, București, 2015.
Elena Șișcanu, Măngălăul, un instrument vechi de netezit pânza-precursorul fierului de călcat. Obiecte de patrimoniu muzeal, în Buletin Științific. Revistă de Etnografie, Științele naturii și Muzeologie, Vol.19 (32), Chișinău, 2013, pp.199-212.
Larousse. Dicționar inventatori și invenții, Ed. Tehnică, București, 2001.
Albina, Anul VII, No.49, 5 septembrie 1904.
Albina, Anul IX, No.40, 2 iulie 1906.
