O întâlnire cu scântei între Mikoian și ambasadorul vest-german la Moscova. Sarcasmul rusesc și sobrietatea germană

Vara lui 1959 nu se înfățișa sub auspicii bune pentru relațiile dintre Uniunea Sovietică și Germania de Vest. Cu un an în urmă, Hrușciov declanșase a doua criză a Berlinului, prin propunerile sale privind reglementarea situației Germaniei. Prezența americană în G ermania îl neliniștea teribil pe liderul sovietic, neliniște ce o moștenise de la Stalin și care se va accentua și sub presiunea partenerilor est-germani. Propunerile sovietice privind unificarea Germaniei pe baza principiilor neutralității și dezarmării nu erau văzute cu ochi buni în occident, deoarece scopul final – scoaterea Germaniei de sub influența americană – era prea vizibil. Tocmai de aceea, inițiativele sale în problema Germaniei se loveau întotdeauna de refuz sau tergiversare.

În noiembrie 1958, Hrușciov anunțase pe un ton ultimativ că Uniunea Sovietică intenționa să transfere toate responsabilitățile asupra Berlinului către autoritățile est-germane, ceea ce a stârnit multă neliniște în capitalele occidentale. În mod oficial, guvernele apusene nu recunoscuseră Republica Democrată Germană, iar o asemenea decizie a Moscovei le-ar fi pus în fața necesității de a relaționa direct cu aceasta. Mai era desigur și problema siguranței căilor de transport către Berlinul de Vest. Ulterior, Hrușciov a înaintat o nouă propunere, ca Berlinul de vest să devină oraș independent. Aliații au reacționat negativ la inițiativele și propunerile lui Hrușciov, refuzând ideea de a-și retrage trupele din Berlin. Guvernele occidentale insistau asupra principiului reunificării pe baza alegerilor libere, cu care Moscova nu era de acord.

Hrușciov va întinde coarda și mai mult, anunțând în martie 1959 că Uniunea Sovietică va încheia un tratat de pace separat cu Germania de Est. Ca replică, NATO a anunțat că va apăra cu orice preț poziția sa din Berlinul de Vest, ceea ce a contribuit la escaladarea tensiunii. La 11 mai, la Geneva, au fost deschise lucrările unei noi conferințe a miniștrilor de externe ai marilor puteri, având ca subiect principal problema Berlinului de Vest și a reunificării Germaniei. Conferința s-a soldat însă cu un eșec, asemenea tuturor întâlnirilor similare din anii anteriori. Cercetări recente au ilustrat faptul că Hrușciov nu a luat niciodată în considerare transferul efectiv al controlului asupra Berlinului de Vest către RDG, în primul rând pentru că nu avea încredere în liderul est-german Walter Ulbricht. El a folosit ideea ca un mijloc de a exercita presiuni asupra guvernelor occidentale. Scopurile sale erau diferite de cele urmărite de Ulbricht. Dacă Hrușciov își dorea în mod sincer o destindere în relațiile cu SUA și țările occidentale, Ulbricht nu privea deloc destinderea cu ochi buni. Orice concesie pe care ar fi făcut-o Hrușciov în problema Germaniei, ar fi făcut-o pe seama lui Ulbricht. De aceea, acesta din urmă a exercitat mari presiuni asupra Moscovei pentru a înăspri tonul sovietic în relațiile cu vestul și a compromite șansa unei reconcilieri.

Relațiile Uniunii Sovietice cu Germania de Vest au început să se dezvolte după moartea lui Stalin, mai ales în contextul discuțiilor privind integrarea RFG în NATO, pe care diplomația sovietică a încercat să o împiedice cu orice mijloace. Pentru aceasta, Moscova a demarat, începând din 1955, o serie de acțiuni menite să contribuie la îmbunătățirea relațiilor cu guvernul de la Bonn. Astfel, la 25 ianuarie 1955, Uniunea Sovietică a anunțat în mod unilateral încetarea stării de război cu Germania. Toate „democrațiile populare” au imitat gestul sovietic în scurt timp. În iunie 1955 ofensiva sovietică a continuat cu propunerea înaintată Bonnului de a stabili relații diplomatice, fără precondiții. Momentul culminant al acestor eforturi a fost reprezentat de vizita efectuată la Moscova de o delegație vest-germană condusă de cancelarul Konrad Adenauer, în septembrie 1955. Discuțiile au eșuat însă, datorită caracterului ireconciliabil al pretențiilor celor două părți. RFG dorea concesii în problema unificării, ceea ce pentru Moscova era exclus. La rândul său, Hrușciov își dorea o îndepărtate cât de mică a lui Adenauer de aliații săi occidentali, ceea ce, din nou, era evident că nu se va petrece. Cu toate acestea, Hrușciov a cedat în secret în chestiunea prizonierilor, ridicată insistent de Adenauer. În acest fel, s-au putut stabili relații diplomatice între cele două țări. Cu toate acestea, relațiile sovieto-vest-germane nu vor evolua favorabil în anii următori, cel puțin din punct de vedere politic, menținându-se într-un cadru limitat, fără inițiative demne de remarcat.

Un veteran al diplomației germane la Moscova

Această situație s-a perpetuat până în mai 1958, când Bonnul a numit un nou ambasador la Moscova, în persoana lui Hans Kroll, un diplomat bun cunoscător al realităților Rusiei sovietice și care va depune mari eforturi pentru îmbunătățirea relațiilor sovieto-vest-germane. Hans-Anton Kroll (1898-1967) se născuse în Piekary Slaskie (Piekar), în Silezia, fiind profund atașat de regiunile răsăritene ale Imperiului German. După ce și-a încheiat studiile, Kroll a intrat în diplomație, în timpul Republicii de la Weimar, servind ca atașat la Ambasada germană din Moscova, sub conducerea prestigiosului conte Brockdorff-Rantzau, la acel moment ambasador la Moscova. Ulterior a lucrat în cadrul Consulatului german din Odessa. Kroll cunoștea bine limba rusă, ceea ce l-a ajutat să înțeleagă bine situația și realitățile din Uniunea Sovietică. Sub regimul nazist, Hans Kroll se va remarca cu adevărat în diplomația germană, înfuncția de ambasador în Turcia, funcție în care a fost numit în 1936 și pe care o va păstra până la sfârșitul războiului. După 1945, Kroll nu va mai activa în diplomație câțiva ani. Abia în 1953 a fost numit ambasador la Belgrad, fiind primul ambasador german în Iugoslavia după război. Între 1955-1958, Kroll a fost ambasador în Japonia. Cu toate acestea, Hans Kroll a urmărit cu multă energie să obțină postul de la Moscova. Încă din 1955, când au fost restabilite relațiile diplomatice dintre cele două țări, Kroll a făcut mari eforturi pentru a obține această funcție, folosindu-se de toată influența sa, însă fără a reuși. Abia în 1958 a obținut numirea în fruntea Ambasadei RFG de la Moscova. Kroll își dorea să reînvie tradiția marilor ambasadori germani din Rusia, printre care se număra și Bismark. Pentru aceasta, el s-a dovedit foarte energic și ambițios în exercitarea misiunii sale, deseori stârnind dezaprobare la Bonn sau în rândul diplomaților occidentali. Aceștia îl vedeau ca pe un om imprevizibil, adept al unei „linii Rapallo”, ceea ce îl făcea periculos. Kroll se apropiase de Hrușciov, al cărui respect și simpatie le-a câștigat repede. Poziția sa la Moscova nu era însă deloc comodă, solicitându-i deseori răbdarea și cumpătarea sa tipic germană, mai ales în lumina noilor realități postbelice și a poziției ocupate de țara sa în lume. Kroll fusese educat în alt spirit, al aroganței germane, care însă nu se mai potrivea vremurilor.

Recepție la Ambasada Franței

La 14 iulie 1959, la Moscova, Ambasada Franței a organizat o recepție cu ocazia zilei naționale a Franței, la care au fost invitați numeroși membrii ai corpului diplomatic acreditat la Moscova, precum și oficialități sovietice de rang înalt. Din partea României a participat Valerian Stan, funcționar în cadrul Ambasadei RPR, care va întocmi a doua zi un raport strict secret către Ministerul Afacerilor Externe, în care a relatat conținutul unor discuții pe care le-a avut cu Mikoian, dar și cu ambasadorul vest-german Hans Kroll.

România încerca în aceea perioadă să-și îmbunătățească relațiile cu RFG, mai ales datorită intereselor economice. Schimburile comerciale dintre cele două țări se dezvoltaseră mult după 1953-1954, când, în contextul morții lui Stalin, Hrușciov inițiase o serie de reforme în cadrul CAER care vizau, între altele, intensificarea relațiilor economice cu țările capitaliste. Eforturile de industrializare masivă la care se angajase regimul Dej făceau de asemenea necesar importul sporit de tehnologie și echipamente industriale, pe care Germania de Vest le putea furniza cu ușurință. Dificultățile politice însă îngreunaseră schimburile comerciale. În 1959 se simțea o disponibilitatea sporită, din partea ambelor părți, pentru normalizarea relațiilor, însă problema Germaniei de Est rămânea insurmontabilă. Conform doctrinei Hallstein, aplicată în politica externă a Bonnului, RFG refuza să întrețină relații diplomatice cu acele țări care recunoșteau RDG drept stat independent. În acești ani, însă, autoritățile române și vest-germane se tatonau reciproc, pentru a identifica posibilități de normalizare a relațiilor, în cadrul permis de evoluția situației internaționale. Desigur că și partea vest-germană era interesată în extinderea relațiilor sale comerciale în Europa Răsăriteană, unde putea găsi piețe de desfacere avide după produsele sale industriale, dar și surse de materii prime și produse agricole.

Mikoian a fost foarte aspru în discuția cu Kroll, pe care o relatează Valerian Stan, dând dovadă de mult sarcasm, poate peste limitele permise de protocolul diplomatic. Stan povestea:„împreună cu tov. Kopețki – însărcinatul cu afaceri a.i. al C.S.R. am mers și am dat mâna cu tov. Mikoian, ne-am prezentat. Dânsul a fost foarte amabil cu noi. M-a întrebat ce mai este pe la noi prin țară. L-am informat asupra situației recoltelor, asupra construcțiilor masive de obiective industriale și de locuințe. Dânsul a spus că se bucură și ne felicită pentru succesele noastre. S-a apropiat de grupul nostru (în care rămăsesem numai tov. Mikoian, Kopețki și eu), ambasadorul RFG Kroll. L-a salutat pe tov. Mikoian, iar acesta i-a spus „vă prezint pe însărcinații cu afaceri ai României și Cehoslovaciei, țări pe care dvs. nu le recunoașteți că există deși ele există, se întăresc și se dezvoltă mult mai repede decât RFG. Dânsul m-a întrebat cu cât a crescut producția industrială a României față de perioada de înainte de război – i-am răspuns de peste 4 ori, iar dânsul a menționat că producția RFG nu a crescut într-o asemenea proporție”.

„Românii nu mai vor să vorbească nemțește”

Discuțiile au evoluat, cum era de așteptat, către problema relațiilor RFG cu „democrațiile populare” din răsăritul Europei, în contextul internațional respectiv. Cu această ocazie, Valerian Stan a reamintit, într-o formă voalată, de interesul pe care România îl acorda dezvoltării relațiilor cu țările apusene, mai ales cu RFG:„tov. Mikoian a amintit că discutând cu Adenauer, cu care s-a întâlnit în Berlin, acesta a afirmat că ar vrea să stabilească legături diplomatice cu țările europene de democrație populară, dar se teme că aceasta ar stârni nemulțumirea URSS. «Aceasta așa este – a replicat Kroll». Țările de democrație populară sunt state independente și singure își rezolvă problemele lor mari sau mici – a răspuns tov. Mikoian. 

Am menționat că RPR are relații diplomatice nu numai cu URSS și cu țările de democrație populară ci și cu SUA, Franța, Anglia și cu alte țări cu alt sistem social economic decât al nostru. Dorim să avem de asemenea relații cu toate statele care înțeleg să stabilească asemenea legături, pe baza respectului suveranității naționale, a neamestecului în treburile interne etc. Că până acum între noi și RFG nu s-au stabilit legături diplomatice, de aceasta este responsabil numai guvernul federal. Relațiile de prietenie sinceră și frățească cu URSS nu impietează asupra suveranității naționale a României, ci din con tră, reprezintă o garanție sigură a păstrării ei. Kroll a răspuns că spera că după Conferința de la Geneva, legăturile dintre țările noastre se vor normaliza. Tov. Kopețki a intervenit menționând că pe plan economic relațiile dintre CSR și RFG se dezvoltă mai bine. Kroll s-a grăbit să sublinieze acest aspect, afirmând că aceasta este calea sigură de colaborare între țările noastre. Eu am amintit că deși schimburile comerciale dintre România și RFG au cunoscut în ultimii ani o dezvoltare avantajoasă pentru ambele părți, guvernul de la Bonn a introdus elemente politice în comerțul cu țara noastră, împiedicând desfășurarea lui normală. Ca atare, lărgim schimburile noastre cu alți parteneri care fac un comerț acceptabil”.

Valerian Stan se referea desigur la reglementări precum faimoasa lege Battle adoptată în Statele Unite, prin care era interzis exportul de mărfuri strategice către țările blocului comunist. O serie întreagă de mărfuri de primă importanță în dezvoltarea și funcționarea industriei românești nu puteau fi procurate în cantități suficiente din URSS sau țările comuniste, situație în care Ministerul Comerțului Exterior depindea de importurile din țările capitaliste. Problema fundamentală însă, cu care Hans Kroll MCE s-a confruntat încă din 1948, era că foarte multe mărfuri din această categorie nu puteau fi importate din cauza unor restricții comerciale precum cea anterior menționată. Acest aspect rămăsese de-a lungul anilor un subiect foarte sensibil în negocierile României cu țările occidentale. Discuția relatată a căpătat un ton mult mai aspru după ridicarea acestei probleme. În mod evident, Mikoian a forțat nota, provocându-l deseori pe ambasadorul vest-german cu observații sarcastice:„tov. Mikoian a spus atunci:«vedeți d-le Kroll, românii nu mai vor să vorbească numai nemțește, cer ca și partenerii lor, inclusiv nemții, să vorbească românește. Să fie respectați ca astfel să respecte și ei pe alții. S-au schimbat multe în Balcani față de ce ați lăsat dvs. odinioară». Apoi a spus că dânsul știe că Kroll nu împărtășește politica lui Adenauer dar ca ambasador al RFG este obligat să o reprezinte”.

„Tovarășul Kroll” și „domnul Mikoian”

„Kroll a încercat apoi să se laude cu sistemul lor «liber» din RFG, «unde se trăiește bine, mai bine chiar decât în SUA». La aceasta tov. Mikoian i-a răspuns că este bine că ei au o părere bună despre ei înșiși și că se laudă singur deoarece alții – și aceștia sunt foarte mulți – au o părere mult mai proastă despre ei. Dânsul a spus în continuare că nu se știe dacă și muncitorii care nu au de lucru sau locuitorii evacuați de pe terenurile unde se instalează rampe pentru lansarea rachetelor afirmă același lucru despre situația din RFG. Adenauer duce o politică periculoasă, dar aceasta nu reprezintă politica poporului german. Adevărata politică a germanilor se vede în RDG. Kroll s-a înroșit la față, s-a enervat și a spus:ce știți dvs. despre nemții din Germania Răsăriteană? Eu îi cunosc mai bine căci acolo m-am născut! Tov. Mikoian atunci i-a replicat că într-adevăr știe că s-a născut acolo, și că nemții răsăriteni i-au luat moșiile și fabricile, i le-au naționalizat, numindu-l totodată pe Kroll «tovarășe Kroll». Acesta i-a răspuns că el nu

este tovarăș și că-i spune tov. Mikoian domnule, rugându-l totodată să-i spună la fel”.

În mod evident, Mikoian încerca să-l descumpănească pe ambasadorul vest-german, depășind limitele impuse de protocol, însă Hans Kroll a continuat să-i răspundă calm și măsurat, cu demnitate, dar și cu o vădită mândrie pentru trecutul germanilor. Mikoian însă și-a continuat tirul. Stan relata mai departe:„Puțin mai liniștit, Kroll a menționat că înainte de război Germania a avut relații bune cu țările din Europa Răsăriteană. El a afirmat că «Germania a pătruns peste tot». Tov. Kapețki i-a răspuns că într-adevăr nemții au pătruns dar au fost izgoniți. Kroll a replicat că nu este așa ușor să fie izgoniți nemții – și pe un ton înțepat – că C.S.R. nu a reușit asta niciodată. «Probabil că rampele atomice americane care sunt instalate la dvs. vă fac să vorbiți astfel – i-a spus tov. Mikoian». Kroll a răspuns că ei își întăresc potențialul militar de «apărare» pentru că în estul Europei, țările socialiste se înarmează cu armament atomic și instalează rampe pentru lansarea rachetelor. Tov. Mikoian a răspuns că pentru țările amintite aceasta nu este absolut obligatoriu, deoarece URSS are armament suficient din cel mai modern cu care poate liniști orice om nervos, oriunde s-ar afla el. Desigur – a continuat dânsul – nu vreau să ameninț, nu este vorba de amenințări, ci numai de informarea dvs. Kroll a salutat și s-a îndepărtat”.

Astfel de discuții îndeplineau și o funcție „educativă”, deoarece contribuiau la lămurirea diplomaților socialiști asupra poziției și atitudinii pe care trebuie să o adopte în diferite probleme, așa cum a subliniat și Mikoian la sfârșitul discuției. Pentru Valerian Stan, era o lecție, și acesta s-a grăbit să înregistreze cu fidelitate amănuntele discuției. În încheiere, acesta mai nota:„tov. Mikoian adresându-se nouă (lui Kopețki și mie) ne-a spus:cu ei trebuie să vorbim pe acest ton. El (Kroll) acum se duce și comunică la Bonn tot ce a discutat cu noi. Este bine să cunoască cât mai exact punctul nostru de vedere. (…) Remarc – adăuga autorul raportului – că în discuția cu Kroll tov. Mikoian a utilizat un ton aspru deși în permanență zâmbea. Kroll la rândul său a căutat să stabilească poziția guvernului sovietic, pentru a cunoaște probabil orientarea care s-a dat delegației sovietice la Conferința de la Geneva”.

Observațiile lui Stan surprindeau în acțiune o importantă trăsătură a diplomației sovietice:tonul aspru și hotărât, refuzul compromisului, neclintirea de pe poziții. Încă din timpul lui Molotov, diplomația sovietică, în negocierile cu occidentul, refuza să facă cel mai mic compromis, păstrând o poziție de fier în așteptarea unor renunțări din partea partenerului sau adversarului. Diplomații sovietici își osteneau deseori conlocutorii repetând cu îndărătnicie aceleași și aceleași puncte de vedere, popularizate de obicei și de propagandă. Kroll a avut nevoie, probabil, de multă stăpânire de sine pentru a-i ține piept lui Mikoian.