Nordicii ȋn Orient: Garda Varangiană
Până la finele secolului al IX-lea, scandinavii care au călătorit în ţinuturile slave pentru a face comerţ cu blănuri şi sclavi au reuşit să pună bazele propriului stat, rezultat în urma unificării coloniilor de la Novgorod şi Kiev. La acea vreme Constantinopolul încă mai era un centru înfloritor şi un punct de atracţie extraordinar pentru oricine, mai ales pentru aventurieri înnăscuţi cum erau nordicii.
Menţionaţi ȋn cronica lui Constantin al VII-lea Prophyrogenetos, De administratio imperii, aceştia au navigat pe Duna, Neva, Volkov si lacurile Ladoga şi Ilmen, ajungând până ȋn districtul Mesembriei, iar de acolo ȋn sfârşit ȋn Miklagard (oraşul lui Mihail). Sursele slavone şi bizantine îi numesc pe temerarii vâslaşi varegi (varjag, vaeringjar), cel mai probabil de la termenul de var (jurământ de fidelitate). După o serie de atacuri nereuşite şi asimilare treptată de către populaţiile slave, varegii aveau să rămână ȋn istorie drept unul dintre cele mai faimoase corpuri de mercenari: garda varangiană.
Luptau mai ales ȋn poziţie defensivă, dar aveau privilegiul ȋntâietăţii ȋn jefuirea unei cetăţi cucerite. Totodată erau utili ȋn treburile “poliţieneşti”, ţinând sub control aristocraţii. Fidelitatea legendară faţă de ȋmpărat are baze reale, după cum observăm în contextul luptei pentru tron a lui Alexios I din 1081, când capitala era apărată doar de varegi. Garda era foarte bine plătită, dar şi realizările militare erau pe măsură. Psellos ne vorbeşte despre alura lor impunătoare, vitejia şi furia lor nebunească, amintindu-ne oarecum de zelul berserkerilor. Varegii reprezentau şi un pilon important al ideologiei imperiale, cronicarii bizantini insistând asupra atracţiei irezistibile a Constantinopolului, identificat chiar cu o sursă de inspiraţie pentru descrierile Asgard-ului, tărâmul zeilor. Colaborarea dintre nordici şi orientali a avut fără ȋndoială numeroase avantaje, multiculturalismul fiind poate cel mai remarcabil.
Ceea ce a deschis calea asistenţei militare scandinave a fost pacea dintre Constantinopol şi Kiev din 874, dar o schimbare decisivă s-a produs ȋn 988, când marele print al Kievului, Vladimir cel Mare, a sosit ȋmpreună cu 6000 de oameni ȋn ajutorul ȋmpăratului Vasile al II-lea ȋmpotriva rebelului Vardhas Phokas. Cneazul s-a creştinat şi s-a căsătorit cu prinţesa bizantină Anna, marcând astfel destinul ulterior al Rusiei. Contribuţiile lui Vladimir la campaniile bizantine din Siria, Georgia şi Armenia au crescut importanţa mercenarilor, care au devenit o gardă loială şi de nădejde, nucleul dur al infanteriei folosite ȋn Bulgaria şi Armenia. După marea bătălie de la Kleidon din 1014 şi capturarea oraşului Ohrida, ȋmpăratul cedează o treime din prizonieri gărzii varangiene, ceea ce ȋi confirmă ȋnsemnătatea.
În 1040 un detaşament de scandinavi condus de nimeni altul decât legendarul Harald Hardrada a luptat ȋn Sicilia sub stindarul lui Maniakes, obţinând o mare victorie la Troina (cf. Annales Barenses, Heimskringla). Aproape 10 ani mai târziu, când selgiucizii invadează Armenia, istoricul Aristakes din Lastivert pomeneşte o ciocnire neaşteptată ȋntre detaşamnetul de varegi şi turci ȋn faţa fortăreţei de la Baberd, bătălie finalizată prin victoria nordicilor slavizaţi. Varegii vor participa şi la campaniile organizate de Isaac Comnenos şi Romanos al IV-ea Diogenes.
Varegii, implicați în moment cheie ale Imperiului Bizantin
După ce au fost impicați ȋn dezastrul de la Manzikert din 1071, unitatea de elită se va afirmă ȋn continuare ȋn armata organizată de Mihail al VII-lea şi Nikephoros al II-lea Bothoniates, dar mai ales ȋn vremea lui Alexios I. În secolul al XI-lea ȋn faimoasa gardă ȋşi fac apariţia şi anglo-saxonii, care luptă ȋmpotriva normanzilor lui Robert Guiscard, de data aceasta excesul de zel defavorizându-i total. La scurt timp a urmat un nou dezastru, ȋn cadrul confruntărilor cu pecenegii, când garda a fost atât de decimată ȋncât Anna Comnena nici nu o mai menţionează ȋn cronică după nefericitul eveniment.
Mercenarii nu au fost ȋnsă complet şterşi din istorie, căci regimentele reapar şi ȋn secolele următoare, dar cu o compoziţie uşor schimbată, căci majoritatea războinicilor sunt anglo-saxoni. Îi regăsim tot ȋn luptele ȋmpotriva pecenegilor alături de ȋmpăratul Ioan al II-ea Comnenul, dar şi ȋmpotriva armatei cruciate a lui Renault de Chatillon, care pusese stăpânire pe Antiohia. Mai puţin fericite au fost expediţiile din Anatolia, când ȋntreaga armată bizantină a fost nimicită de selgiucizi. Şi ȋn timpul infamei cruciade din 1203-04, garda a luptat cu obstinaţie, chiar şi după detronarea lui Isaac al II-lea Angelos, dar după fuga din cetate a uzurpatorului pe care ȋl susţineau s-a văzut nevoită să depună armele şi ea şi să fie martoră la jaful cumplit săvârşit de cruciaţi.
După acest eveniment ȋnsă mai există indicii referitoare la supravieţuirea unui corp de mercenari, care au servit imperiului ȋn Niceea şi despotatul Epirului. După restaurarea Constantinopolului sub sceptrul Paleologilor, ȋn 1261, varegii au mai servit ȋncă o dată la curtea orientală, dar ȋşi pierduseră mult din prestigiu, fiind folosiţi doar sporadic pentru recuperarea teritoriilor din Anatolia şi Balcani.
Recomandare:
Blondal, S. & Benedikz, B.S., The Varangians of Byzantium, Londra, 1978.
