Napoleon în Rusia: Salvator sau Anticrist?

Pe 24 iunie 1812, Napoleon traversa râul Niemen și pășea pe teritoriul rus cu o armată multinațională de 400/450.000 de oameni. Pe 28 iunie, ajungea la Vilnius;la 8 iulie soldații francezi erau la porțile orașului Mogilev, pe care l-au cucerit ziua următoare după învingerea rușilor. Pe 18 august, după prima bătălie majoră cu armată rusă, francezii intrau în Smolensk. În timp ce rușii se retrăgeau, Napoleon înainta spre inima Rusiei și, după bătălia de la Borondino, intra în Moscova pe 14 septembrie.

Napoleon spera că ocuparea Moscovei îl va forța pe Țar să răspundă apelurilor sale pentru pace, dar Alexandru știa că nu-și poate permite să încheie pacea atâta timp cât armata napoleoniană se afla pe pământ rusesc. LaGrande Arméea părăsit Moscova pe 19 octombrie pentru a o lua spre sud-vest, spre orașul Kaluga, dar după bătălia de la Maloiaroslavets, armata a trebuit să se retragă pe același drum pe unde pornise invazia, trecând prin Smolenks și Vilnius. Rămășițele armate au trecut râul Berezina la sfârșitul lui noiembrie și au revenit pe teritoriul Prusiei pe 13-14 decembrie.

Francezii au stat pe teritoriul Imperiului Rus mai puțin de șase luni, iar durata scurtă a șederii lor arată că ei n-au văzut niciodată administrarea teritoriilor rusești aflate sub ocupație ca fiind altfel decât temporară, având ca unic scop asigurarea aprovizionării pentru armată.

Care a fost răspunsul rușilor la invazia lui Napoleon? Cum a fost percepută  LaGrande Arméede către populația locală? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie analizate sursele din Mogilev, Smolensk și Kaluga. Primele două orașe au fost ocupate de francezi, iar aici a fost organizată o administrație temporară. Kaluga a rămas sub controlul rușilor, dar era amenințat constant de proximitatea inamicului și a trebuit să suporte consecințele invaziei din regiunile apropiate.

Polonezii se alătură lui Napoleon

Cum armata napoleoniană avansa către Vilnius și Mogilev, exista posibilitatea ca nobilii polonezi și lituanieni să-l vadă pe Napeleon ca pe un salvator. Vilnius era capitala Lituaniei, zonă achiziționată de Rusia ca urmare a celor trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1775, 1795). Mogilev era în Bielorusia, care făcuse cândva parte din Marele Ducat al Lituaniei, dar fusese încorporat Imperiului Rus ca urmare a Primei Împărțiri a Poloniei. Populația Bieloruiei era mixtă din punct de vedere etnic și religios:proprietarii de pământ erau în mare parte polonezi de rit catolic, în timp ce țăranii erau ortodocși sau uniți.

Napoleon a creat Marele Ducat al Varșoviei în 1807 din teritoriile poloneze din Prusia, și  mulți din polonezii care s-au alăturat armatei lui Napoloen (circa 100.000) visau la nașterea unui nou regat polonez care să includă cel puțin și acele teritorii pierdute ca urmare a împățirilor Poloniei și teritoriile fostei Uniuni Polono-Lituaniene. Nobilimea vorbitoare de poloneză din Lituania era însă interesată de posibilitatea unui regat al Lituaniei restaurat, independent de Polonia. Napoleon a găsit sprijin și în Bielorusia. O confederație de nobili formată la Mogilev i-a promis loialitate lui Napoleon, în calitate de ”cetățeni ai vechii, inseparabile Polonii”.

Napoloen nu s-a ridicat la așteptările polonezilor și lituanienilor și nu a fost considerat de majoritatea nobilimii bieloruse un salvator, și asta din două motive. În primul rând, Napoleon era interesat doar de succesul campaniei sale și nu era dispus să prejudicieze negocierile cu Alexandru prin acordarea de alte concesii polonezilor. El a stabilit o administrație separată în Vilnius, denumită Guvernul Lituaniei, dar acesta nu a fost alăturat Ducatului Varșoviei și, în plus, excludea provinciile bieloruse Mogilev și Vitebsk. În al doilea rând, cu puține excepții, nobilimea poloneză din Bielorusia nu era dispusă să-l sprijine pe Napoleon. Confederația din Mogilev a rămas inactivă în timpul campaniei, iar proprietarii polonezi nu s-au grăbit să se alăture armatei. Polonezii care au luptat alături de Napoleon îi priveau cu dezgust pe polonezii pasivi care refuzau să se implice atâta vreme cât rezultatul războiului rămânea încă neclar.

Potrivit mărturiei unui oficial din Mogilev, Matshal Davout, acesta și-a exprimat surprinderea că nu a găsit același entuziasm și ”spirit polonez” în Mogilev așa cum a văzut în alte provincii. Chiar și în Vilnius, unde francezii au fost mult mai bine primiți, era greu să găsești oameni dispuși să intre în armată:”Lituanieii aveau numai laude pentru Țarul Alexandru, și a fost foarte dificil [...] de a-i inspira pe lituanieni cu dorința sau sentimentul renașterii patriei poloneze.”Sursele contemporane, atât franceze cât și rusești, explică reticența nobililor faptului că aceștia se temeau că francezii aveau să impună eliberarea șerbilor.

Poziția evreilor

Alt grup a cărui loialitate era suspectă au fost evreii. În Bielorusia, populația evreiască a fost estimată ca variind între 32.000 și 200.000. Prima împărțire a Poloniei, din 1772, crease o problemă evreiască. Ecaterina a II-a și Alexandru I au încercat, pe de-o parte, asimilarea populației evreiești și, pe de altă parte, protejarea țărănimii prin limitarea activităților economice ale evreilor. Rezultatul a fost creșterea nemulțumirii evreilor din cauza imixtiunilor în organizațiile administrative tradiționale și dezagregarea mijloacelor lor de trai, fără a se face niciun progres în vederea asimilării.

Politica lui Napoloen vis-a-vis de evrei a dat guvernului rus încă un motiv de îngrijorare. În 1806, Napoleon a cerut formarea unei Adunări a notabililor evrei din ținuturile franceze și italiene. În 1807 s-a ținut încă o adunare de acest fel, la care au fost invitați evrei din toată Europa.  La acel moment, guvernul rus s-a temut că evreii vor ajunge să-l vadă pe Napoleon ca pe salvatorul și eliberatorul lor;astfel, sstrămutarea evreilor din Bielorusia a fost oprită temporar. În 1812, LaGrande Armées-a folosit de evrei pentru spionaj, aprovizionare și, având în vedere cunoștiințele lor de limbi străine, pentru negoț. Dar sursele franceze și unele din mărturiile ofițerilor ruși subliniază faptul că majoritatea evreilor rămâneau loiali Rusiei. Davout, spre exemplu, a trimis un raport lui Napoleon pe 8 august din zona Smolensk, în care spune că evreii i-au indus în eroare pe francezi în mod intenționat cu privire la poziția trupelor de cazaci.

Napoleon, eliberatorul șerbilor?

Cea mai mare frică a guvernului rus era însă că Napoleon se va prezenta ca eliberator al șerbilor. Încă dinaintea invaziei au apărut zvonuri în rândul șerbilor conform cărora aceasta era intenția lui Napoleon, astfel că guvernul imperial a răspuns prin staționarea de soldați în fiecare provincie pentru a preveni orice probleme. Există dovezi care susțin că Napoleon a luat în considerare și acest pas. În timp ce se afla la Moscova a cerut să-i fie prezentate materiale privind revolta lui Pugaciov (ultima mare revoltă țărănească din Rusia).

Proclamația franceză Réponse d'un grenadier françaiscondamna existența șerbiei în Rusia, promitea eliberarea șerbilor și făcea apel către soladții ruși pentru sprijinirea acestei cauze. Dacă s-a gândit la posibilitatea eliberării șerbilor, Napoleon nu a făcut-o și, pe când se afla în exil în Insula Sf. Elena, și-a exprimat regretele în acest sens. La întoarcerea în Franța, când s-a adresat Senatului, Napoloen a declarat că a luat această decizie pentru a preveni masacrarea proprietarilor de pământ de către șerbi. Dar după cum o arată și politica sa față de polonei și lituanieni, scopurile lui Napoleon erau limitate. El nu dorea distrugerea societății rusești sau eliminarea Țarului;el dorea înfrângerea armatei rusești pentru a-l putea obliga pe Alexandru să încheie pacea în termenii doriți de el, adică alinierea Rusiei la blocada asupra Angliei. Un apel către șerbi ar fi făcut mult mai dificile negocierile cu Alexandru.

Rezistența

Au existat revolte ale șerbilor împotriva stăpânilor în timpul invaziei, cu precădere în teritoriile ocupate de francezi, dar și în provinciile vecine. Istoricii sovietici, dar și unii istorici occidentali, au interpretat aceste revolte în termenii luptei de clase. Cum autoritatea rusească a fost restabilită destul de repede, e imposibil de știut cum ar fi evoluat situația dacă prezența franceză și haosul cauzat de invazie ar fi continuat. Mai degrabă prezența Armatei a oferit țăranilor nu inspirație ideologică, ci oportunitatea de a comite violențe sporadice.

Pe lângă acele părți ale societății care l-au sprijint pe Napoleon, au fost și indivizi care au lucrat cu francezii în timpul invaziei. Oficialii ruși din Mogilev și Smolensk au plecat împreună cu armata rusă în timpul retragerii, iar francezii au pus bazele unei administrații proprii:în Mogilev, o comisie civilă formată din opt membri și comisii similare în provincie;în Smolensk, un consiliu urban și comisari la sate. După expulzarea francezilor, cei care au ocupat funcții în administrația franceză au fost supuși unor investgații. Aproape toți au susținut că au fost obligați de francezi să lucreze cu ei împotriva voinței lor. Cu puține excepții, cei acuzați de colaboraționism au fost eliberați. Tratamentul blând al autorităților rusești față de acești indivizi sugerează că activitățile lor n-au fost considerate ca fiind o adevărată amenințare. Inclusiv sursele contemporante franceze fac comentarii la adresa ineficienței administrații și reticența celor cooptați.

Deși toți oficialii ruși s-au retras din fața francezilor, membrii clerului au rămas, în mare parte, pe loc, iar în Smolensk și Mogilev clerul a fost acuzat de colaboraționism. Cel mai cunoscut caz este cel al Arhiepiscopului Varlaam din Mogilev. Printre altele, el a fost acuzat că ar fi depus un jurământ de loialitate față de Napoleon, forțându-i pe membri tineri ai clerului să facă la fel;că a sărbătorit aniversarea lui Napoloen, spunând rugăciuni pentru el și nu pentru familia țarului. După un lung proces, Varlaam a fost găsit vinovat și forțat să se călugărească.

S-au făcut multe speculații privind motivele de trădare ale lui Varlaam. El însuși a susținut că a acționat din frică, deși alții susțineau că el a fost captivat de șarmul și personalitatea lui Napoleon, că a căutat să devină Arhiepiscopul bisericii ortodoxe atunci când teritoriile bieloruse s-ar fi unit cu Polonia. Mai mult, unii martori au susținut că Varlaam a fost tentat de promisiunea lui Napoleon că-l va face Cardinal dacă trece la catolicism.

Deși anumiți indivizi au căutat avantaje din partea francezilor, imaginea de ansamblu – dată de mărturiile contemporane și ulterioare – este aceea a mișcărilor patriotice împotriva invadatorului. E vorba de mișcările de partizani și de actele individuale de violență comise de țărani împotriva invadatorilor. Pe lângă grupurile organizate de partizani, există numeroase mărturii populare despre rezistența eroică a țăranilor. O carte cu aceste mărturii a fost pulicată cu ocazia centenarului invaziei în semn de tribut față de eroinele Rusiei:în Smolensk, o fată a dat peste doi francezi beți, i-a lovit pe amândoi cu o bâtă, le-a tăiat capetele cu propriile săbii și le-a luat armele pentru a le oferi partizanilor. O altă femeie, de data aceasta o bătrână pe nume Vasilisa, a invitat niște soldați în coliba ei, le-a dat de băut pentru a-i îmbăta, apoi a dat foc colibei. Dacă Napoloen ar fi știut de aceste femei, spunea autorul cărții, nu ar mai fi invadat Rusia!

Deși unele povești despre eroismul partizanilor și țăranilor au fost, cu siguranță, exagerate, daunele aduse francezilor nu pot fi subestimate. În districtul Sychevka din provincia Smolensk, între august și octombrie partizanii au ucis peste 3000 de membri ai Armatei, capturând alți 1000.

Practic, țăranii au fost mult mai puternic influențați de dezastrele cauzate de invazia armatei franceze decât de ideile revoluționare aduse de soldații acesteia. Baronul von Lowenstern, ce lupta în armata rusă, nota că țăranii nu credeau în demonstrațiile de fraternitate organizate de francezi, căci ”își vedeau casele distruse, soțiile și fiicele violate, bisericile pângărite, și astfel fiecare dintre ei lua arma în mână. ”

Armata lui Napoleon a intrat în Rusia cu mult mai multe provizii decât pentru orice altă campanie precedentă, dar chiar și așa avea provizii pentru doar 24 de zile. Ceea ce însemna că odată ce Napoleon s-a decis să meargă mai departe de Smolensk, exploatarea pământurilor pentru provizii era inevitabilă. Generalii francezi erau conștienți că modul de comportament al soldaților lor îi aliena pe țărani, dar nu aveau mijloacele necesare pentru a le asigura hrană prin alte mijloace.

Francezii, ”o legiune de diavoli comandați de Anticrist”

E dificil de determinat modul în care rușii îi percepeau pe soldații armatei napoloeniene cu care intrau în contact. 22.000 de prizonieri de război au trecut prin provincia Kaluga în trei luni:francezi, polonezi, italieni, austrieci, spanioli, portughezi, bavarezi, danezi, suedezi, olandezi și americani. Soldații care și-au scris memoriile după război vorbesc despre tratamentele inumane la care au fost supuși ca prizonieri de război, mai ales de către cazaci. Pe de altă parte, unii prizoneri au ales să rămână în Rusia după ce au fost eliberați, fapt ce sugerează că n-au avut parte de o experiență atât de traumatică. Heinrich Ross, un doctor german, a fost bine tratat de ruși, continuând să-și practice meseria în timpul captivității. După război, el a rămas în Rusia. Exista ideea că străinii au competențe și o capacitate mai mare de muncă la care rușii nu pot ajunge, astfel că aceștia au fost încurajați să rămână în Imperiu.

Chiar dacă abilitățile străinilor erau apreciate de guvern, la baza societății soldații străini erau priviți mai degrabă ca agenți ai Anticristului. Invazia Rusiei a trezit o reacție foarte puternică împotriva francezilor, mai ales una de ordin religios. În multe regiuni, clerul ortodox îi prezenta pe francezi ca fiind ”o legiune de diavoli comandați de Anticrist”. 

Guvernul rus avea destule motive pentru a se preocupa de securitatea internă a imperiului pe timpul invaziei. Cel mai mare pericol era ca șerbii să se revolte și, într-o mai mică măsură, și evreii reprezentau o problemă. În cele din urmă, guvernul rus a respirat ușurat:prezența franceză a fost de scurtă durată, iar Napoleon nu avea decât niște scopuri limitate. În plus, francezii nu au avut nimic de oferit acelor grupuri care, în alte circumstanțe, s-ar fi dezis de loialitatea față de țar. Mai mult, indisciplina soldaților a făcut ca ”eliberatorii” să fie priviți ca inamici. La nivel popular, invadatorii puteau fi priviți inclusiv ca diavoli, dar nu toți francezii erau urâți și disprețuiți. În Rusia de vest, soldații polonezi erau chiar și mai disprețuiți. Nu toți prizonerii de război au avut de suferit, unii alegând să rămână în Rusia. Unul dintre ei a ajuns chiar profesor de franceză la Universitatea din Harkov. Despre el, un memorialist spunea că ”nu a fost dificil pentru el să devină din soldat profesor de franceză.”

www.historytoday.com