Mussolini, indignat de trimiterea Misiunii Militare Germane în România

Preluând puterea deplină și asumându-și calitatea de „conducător“ al României, Ion Antonescu a considerat că alianța cu Germania, pe care practic o moștenise de la guvernul lui Carol al II-lea, constituie baza guvernării sale prin care putea să se asigure atât supraviețuirea lui politică, dar mai ales reîntregirea granițelor țării, respectiv anularea Dictatului de la Viena și recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

La 7 septembrie 1940 a reluat cererea de trimitere a unei misiuni militare germane în România, solicitare acceptată de Hitler. Pentru discutarea detaliilor, în perioada 14-17 septembrie 1940 s-a aflat în țară generalul Kurt von Tippelskirch, șeful Cartierului general IV al Statului Major al trupelor de uscat.

În zilele de 15-17 septembrie, el a purtat convorbiri cu generalul Ion Antonescu, cu generalul Ioanițiu, șeful Marelui Stat Major, recent instalat în funcție, cu alți lideri militari. Ion Antonescu aprecia că prezența unei Misiuni Militare reprezenta o materializare a garanției date la Viena de Germania și de Italia, mai ales că un atac al Sovietelor era oricând posibil și nici din partea maghiară nu era foarte sigur.

El avea intenția să reformeze armata, să o doteze cu armament german și să o instruiască potrivit principiilor germane, ce au avut un succes eclatant în operațiile din Polonia, Norvegia, Franța, Belgia şi Olanda. Primele unități militare germane au sosit în țară la 12 octombrie 1940, inclusiv prin apelul la sovietici, slăbiciunile regimului lui Carol, deciziile de cedare în fața presiunilor sovietice de la sfârșitul lunii iunie, fără o minimă rezistență, au contribuit la falimentul României Mari.

Dar peste toate, schimbarea raporturilor de putere pe mapamond de la jumătatea deceniului al treilea al secolului trecut a constituit fundalul prăbușirilor din anii 1939-1940, România fiind una dintre victime.

Trupele germane intră în România

Intrarea trupelor germane în țară a generat diferite reacții atât în interiorul corpului ofițeresc, cât şi în clasa politică, în lumea diplomatică etc. Într-o sinteză a Serviciului Special de Informații din 25 octombrie 1940 se aprecia că destui ofițeri considerau că venirea militarilor germani reprezenta practic o semi-ocupație, care nu era nici urmarea unui război, nici a unei înfrângeri, ci a unei „amiciții“.

Existau și opinii care acreditau ideea că nu lipsa de capacitate a ofițerilor români este cauza nepregătirii, ci lipsa armamentului modern. După cum nu puțini se temeau că Armata Română va fi atrasă în complicații străine de interesele naționale.

Liderii politici ai partidelor de opoziție (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache ș.a.) erau convinși că trupele germane vor fi folosite de pe teritoriul românesc în acțiuni la sud de Dunăre, în Balcani, ceea ce va antrena ruperea legăturilor cu Turcia și cu Grecia, aliați ai României în perioada anterioară. Era luată în calcul și perspectiva unui conflict.

„Ori rușii se înțeleg cu germanii, se specifica în document, și atunci o compensațiune va fi oferită sovietelor și pe socoteala noastră, ori rușii se bat cu germanii, și atunci teatrul de război va fi România“.

Ruperea legăturilor cu Marea Britanie putea avea implicații nebănuite pentru România. Chiar dacă, în acel moment, Germania părea victorioasă, în cazul unei victorii a Imperiului britanic, soarta țării era pecetluită. Cercurile diplomatice, în special cele britanice și neutre, erau convinse că poziția României era dificilă. În mod practic, ea a pierdut un război fără să-l facă, a intrat în Axă fără să aibă o compensație, aprovizionează Germania fără a primi nimic în schimb. Previziunea era sumbră, iar verdictul din acel moment s-a confirmat tragic la sfârșitul conflagrației:

„Dacă învinge Germania, (România n.n.) va fi un protectorat. Dacă Germania va fi învinsă, se concluziona, va trece sub ocupație rusească și se va afla la masa verde a păcii, în fața unei Anglii inamice“ (s.n.).

Fotografie de propagandă utilizată pentru a promova „camaraderia între soldatul german și cel român”

Între vizita lui von Tippelschirch și sosirea primelor elemente ale Misiunii în România a intervenit un eveniment cu dimensiuni planetare. La 27 septembrie 1940, relațiile dintre Germania, Italia și Japonia s-au formalizat în semnarea de către miniștrii de Externe ai celor trei țări, la Berlin, a Pactului Tripartit. Pactul împărțea sferele de influență, guvernul japonez recunoscând preeminența Germaniei și Italiei în Europa și în Africa, primind, în schimb, mână liberă în Asia. Documentul nu avea caracteristicile unei alianțe politico-militare clasice, neprevăzând modalități de ajutor reciproc și un mecanism clar de consultare. Intrarea trupelor germane în țară a generat mari complicații pentru Germania, care avea să influențeze proiecțiile sale strategice ulterioare.

Nemulțumit de faptul că Hitler nu îl consulta, Benito Mussolini a dorit să-și ia revanșa și, la 28 octombrie 1940, a declanșat ofensiva împotriva Greciei, în pofida avertismentelor generalilor săi. După cum scria Galeazzo Ciano, ministrul de Externe italian, „Ducele“ a fost indignat de trimiterea Misiunii Militare Germane în România, acțiune pe care o considera drept o ocupație. Acest gest al Führerului l-a determinat să exclame:

„Hitler mă pune mereu în fața faptului împlinit. De data aceasta am să-i răspund prin aceeași monedă. O să afle din ziare că am ocupat Grecia. Astfel se va restabili un echilibru“.

Armata italiană nu a fost capabilă să înfrângă armata greacă, aceasta rezistând cu înverșunare. Mai mult, a trecut la ofensivă, respingând trupele italiene spre Albania.

Hitler s-a înfuriat, întrucât Mussolini i-a stricat planurile în Balcani, regiune care reprezenta grânarul Germaniei, iar regiunea petroliferă din Valea Prahovei era singura sursă de petrol aflată sub controlul Berlinului. În consecință, forțat de aliatul său incomod, el a decis să intervină pentru a-și proteja interesele economice și strategice. Mai trebuie spus că din momentul eșecului ofensivei italiene în Grecia, Mussolini a încetat să mai fie un lider important în război.

Generalul Ion Antonescu (stânga, la masă) semnează aderarea României la Pactul Tripartit, 23 noiembrie 1940

Intervenția germană în Balcani a oferit posibilitatea Marii Britanii de a reveni pe continent, Londra fiind dispusă să ofere Greciei un important ajutor. Armata britanică a și ocupat insula Creta. În atari condiții mult schimbate au avut loc evenimente importante, vizita lui Ion Antonescu la Berlin (22-23 noiembrie 1940) și aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) care a fixat cadrul relațiilor bilaterale româno-germane timp de aproape patru ani, până la 23 august 1944.

Convorbirile cu Hitler au pus bazele cooperării româno-germane, Führerul fiind convins de loialitatea conducătorului statului român, căruia i-a declarat:

„Istoria nu s-a oprit în anul 1940“.

Pe această bază, Antonescu a fost convins că fidelitatea față de Germania și colaborarea militară extinsă reprezentau condiții sine qua non ale anulării Dictatului de la Viena și ale recuperării teritoriilor anexate de Uniunea Sovietică la sfârșitul lunii iunie 1940. De altfel, Ion Antonescu a fost preferatul lui Hitler și al cercurilor militare de la Berlin în confruntarea cu legionarii din ianuarie 1941.