„Murdalâcul cel de toate zilele”. Curățenia capitalei până la jumătatea secolului al XIX-lea

Multă vreme, curățenia capitalei a fost sinonimă cu orânduiala pe care fiecare locuitor se străduia s-o păstreze în limitele curții sale. Începând din secolul al XVIII-lea responsabilitatea va fi împărțită cu autoritățile.

De obicei, atunci când grămezile de bălegar ajungeau să împiedice deplasarea caleștilor boierilor sau când mirosul munților de gunoaie devenea insuportabil, maldărele erau relocate pe maidane, pe malurile Dâmboviței sau direct în apele râului, un fel de groapă de gunoi a Bucureștiului. Pradă „murdalâcului” mai cădeau curțile oamenilor, perimetrul prăvăliilor sau orice teren viran. Responsabili de situație se făceau toți bucureștenii, de la cel mai umil mahalagiu la „iluștrii căftăniți”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Spectacolul permanent al mizeriei nu ocolea nicio stare socială iar „lanțul trofic” pe care gunoiul în descompunere îl întreținea, punea în pericol sănătatea populației. La vremea curățeniei, ieri ca și astăzi, se arătau prea puțini doritori. În secolul fanariot gunoiul, care încă nu era izolat în afara orașului, pricinuia o mulțime de neajunsuri capitalei: incendii, inundații, „boli lipicioase”, ș.a.

Dintre toate, cea mai distrugătoare era revărsarea periodică a apelor Dâmboviței. La ieșirea râului din matcă în vreme de ploaie torențială sau topire bruscă a zăpezilor contribuiau construcțiile plasate în calea viiturii (mori, poduri) dar mai ales reziduurile pe care nimeni nu se sfia să le arunce în albie: „mulțimea oaselor, coarnelor și altor murdalâcuri de vite” tăiate de măcelari pe marginea apei, „spurcăciunile” de la grajduri și latrine, ș.a. Situația devenea cu atât mai îngrijorătoare cu cât acumulările strâmtau matca de la an la an, conturau insule iar, în cazuri extreme, deviau cursul apei, amenințănd cu surparea malurilor.

„Se înecau grădini, se distrugeau semănături și pomi fructiferi, se dărâmau poduri, se înecau vite și se [...] prăbușeau sub furia năvalnică a apelor micile case nevoiașe, ridicate din paiantă și din gard lipit cu pământ”.

După potop, nămolul! Rămânea pe ulițele orașului, răspândind miasmele fermentației. Atunci când mizeria din ogrăzi și cuhnii ajungea în calea tuturor „pricinuia o mare scârbă și putoare”. Gunoaiele pătrundeau „sub dulapii de lemn cu care erau podite ulițele”, care „în tot anul putrezeau”. Noroiul astfel întreținut constituia un focar de infecție, fiindcă „murdalâcul, [...]mocirlele atrag bolile lipicioase”, boli menționate și de călătorii străini:

„Bolile principale care bântuie de obicei în Țara Românească și, mai ales, la București [...] sunt frigurile din cauza emanațiilor mlaștinilor și apelor stătătoare aflate din belșug” (Constantino-Guglielmo Rudolf);

„locuitorii Bucureștiului sunt veșnic bântuiți de friguri intermitente, bilioase și infecțioase” (Thomas Thorton).

Din vremea domnitorului Alexandru Ipsilanti, de curățenia orașului de va ocupa Epistășia Podurilor ajutată de Agie. Implicit, își asumau monumentala sarcină „de a lupta împotriva metehnelor adânc înrădăcinate în mentalitatea bucureștenilor”. În amurgul veacului fanariot alți domnitori se vor preocupa de binele obștesc. Pentru a înfăptui igienizarea Bucureștiului dau pitace, compun anaforale, introduc taxe („podăritul”). Mai întâi, caută „un loc ferit” în care să mute tabăcariile și măcelăriile de pe malul Dâmboviței, soartă pe care acestea o vor împărți cu alte activități lucrative, precum: boiangerii, brutării, cârciumi, ș.a.

Apoi, pentru „a feri orașul de înecăciune” propun soluții inovatoare, o „mihani” (mașină), după modelul celor de la Țarigrad, cu care să curețe albia râului. Sursele documentare nu specifică dacă această mașină a fost cumpărată vreodată. În pofida tuturor interdicțiilor, în vremea domnitorului Grigore Ghica, autoritățile încă se mai luptau cu chiriașii Hanului lui Manuc „cât șiceilalți stăpâni ai binalelor după acolo”, care „aruncau gunoaie, cărămizi și pietre în apa Dâmboviței”.

Poruncesc în nenumărate rânduri mahalagiilor să nu mai lase porcii și câinii pe drum, să măture dinaintea casei lor, să rânească în fața prăvăliilor și a curților, să dea zăpada din dreptul casei și să destupe șanțurile. „Să fie toate ulițele grijite și curățite, fără gunoaie și fără de nici un murdalâc, putori sau leșuri”. Dar, mai ales, să arunce gunoiul în afara orașului, „la loc depărtat”. În disperare de cauză, taie jgheaburile și urloaiele clădirilor ce aveau scurgere în stradă. Iar când nimic nu funcționează, amenință populația, prin intermediul slujbașilor agiei, cu amenzi usturătoare, cu domiciliul forțat până își vor face curat și, uneori, îi „ceartă cu bătaia”.

Înarmați cu mături și lopeți dar fără tragere de inimă, mahalagiii se alătură podarilor și pușcăriașilor, învoindu-se să curățe mizeria o dată pe săptămână. Boierii își trimit robii țigani saupe chelari „[...]a curăți podurile în dreptul locurilor, caselor ce vor ave și adunând noroiul sau gunoiul la un loc, ori cu carele [...] de pe moșii sau cu căruțele ce vor ave prin curțile dumnealor, încărcându-l să-l ducă afară din politie (oraș)”.

În perioada Regulamentului Organic, nou-înființata comisie pentru înfrumusețarea și îndreptarea orașului, compusă din fostul mare logofăt Alexandru Filipescu (Președinte), pot-polcovnicul de ingineri Baumer, marele agă Constantin Cantacuzino și marele vornic al orașului Barbu Știrbei, propune ca toate umblătorile, grajdurile și chioșcurile ce se aflau pe malurile Dâmboviței, precum și morile „să se taie ca să-și dobândească râul curgerea sa slobodă și să nu mai pricinuiască înecăciuni poliției”. Curățenia pe străzile capitalei se făcea de două ori pe săptămână, marțea și joia, când gunoaiele strânse la un loc erau preluate de cele 50 de care închiriate ale primăriei și duse afară din oraș.

„Pentru depozitarea gunoaielor se fixează patru locuri: la gropile de nisip de la capul Uliței Târgoviște (Calea Griviței), lângă grădina lui Ion Scufa; la capul Podului Târgului de Afară, în drumul Focșanilor, pe partea stângă; la capul Podului Șerban Vodă, în dosul grădinii banului Brâncoveanu; la capul Podului Calicilor (Calea Rahovei), dincolo de via generalului Constantin Varlaam.”Comisia mai propunea igienizarea zilnică (măturat, stropit) a principalelor artere ale capitalei, amenajarea mai multor piețe unde țăranii să-și vândă produsele și desemnarea unor locuri anume pentru activitatea măcelarilor (ex. între grădina slugerului Alexandru Vasca și cea a lui Ștefan Grecu).

În 1839, Petrache Poenaru, directorul Eforiei Școalelor înaintează domnitorului un proiect impresionant, care ar fi încheiat odată pentru totdeauna problema inundațiilor din capitală.Din păcate, din lipsa fondurilor și din cauza instabilității politice propunerile sale vor trebui să aștepte vremuri mai prielnice.

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Foto sus: Amedeo Preziosi, Pod peste Bucureștioara, 1869, creion, acuarelă şi cerneală pe hârtie (sursa: Direcția Patrimoniu Digital - cIMeC)

Bibliografie:

Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot, Vol.I, Ed. Humanitas, București, 2015.
Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot, Vol.II, Ed. Humanitas, București, 2017.George Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura științifică și enciclopedică, București, 1981.
George Potra, Documente privitoate la istoria orașului București (1594-1821), Editura Academiei R.P.R., 1961.
George Potra, Documente privitoate la istoria orașului București (1800-1848), Editura Academiei R.P.R., 1961.
Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene însocietatea românească 1750-1860, Humanitas, București, 2015.