Modernizarea esenţială a armatei României cu ajutor german în anul 1941
Domeniul stăpânit de Muza Clio a fost luat cu asalt de o mulţime de specialişti, dar nici pasionaţii de glorie obţinută rapid prin teorii senzaţionale nu puteau să lipsească. O mare parte a omenirii a ajuns să se priceapă la istorie, ceva în stilul experţilor în politică şi fotbal. Dacă nu sunt formule ca la matematică, atunci merge să scrie orice, mai ales dacă ies ceva bani din activitate. Au apărut tot felul de idei şi acestea sunt repetate zi de zi de zi şi acum par adevăruri ştiinţifice. Despre colaborarea cu Germania începând din 1940 se spune mereu că România a fost mai mereu umilită, că Berlinul nu şi-a îndeplinit obligaţiile sau că n-a trimis armament suficient în schimbul petrolului. Adolf Hitler a comis foarte multe nenorociri prin deciziile politice luate şi era absolut normal să facă totul împotriva aliatului român în care nu avea încredere.
Oare să fie adevărat ce spun cunoscătorii în ale trecutului? Datele publicate deja au fost folosite în volume stufoase şi este uimitor cât de superficială este interpretarea unor informaţii clare şi accesibile. Se spune că România n-a primit suficientă tehnică de luptă până în 22 iunie 1941 pentru că Berlinul încerca să menţină un echilibru militar în raport cu Ungaria, relaţiile dintre cele două state fiind extrem de încordate după Dictatul de la Viena din 30 august 1940. În realitate, Germania a făcut o mare infuzie de tehnică de luptă de origine germană şi poloneză. Au sosit în ţară, printre altele, 669 de tunuri antitanc de calibrul 37 mm, arme foarte utile în perspectiva confruntării cu blindatele sovietice. Se poate spune că erau de calibru prea mic, dar să nu se uite că esenţa apărării anticar în cadrul diviziilor germane era formată din guri de foc asemănătoare şi a fost un şoc cumplit atunci când militarii Wehrmacht-ului au avut de înfruntat coloşii din oţel ai lui Stalin. Pierderile au fost grele şi niciodată infanteria germană n-a avut suficiente arme antitanc de calitate.
Războiul modern este centrat în jurul maşinilor, acestea reuşind să cucerească şi aerul începând cu prima conflagraţie mondială. Conducerea de la Kremlin a acordat o atenţie deosebită noului domeniu militar începând din anul 1927. Uzine specializate au lucrat din plin. Aviaţia sovietică era numeroasă şi au fost cerute 124 de piese de calibrul 37 mm, un proiectil putând să genereze avarii grave sau doborârea oricărei ţinte aeriene. Au fost expediate fix 124 de tunuri. Au mai fost adăugate şi piese de calibrul 40 mm de la firma Bofors şi au sosit 54. Erau şi mai periculoase prin puterea de distrugere, avioanele având fuzelajul sensibil în raport cu maşinile blindate. Au fost produse sub licenţă în SUA şi au făcut ravagii în aviaţia niponă în combinaţie cu cele de calibrul 20 mm. Firma suedeză Bofors a produs armament de calitate şi Germania a oferit ceea ce a găsit prin depozite.
Chiar dacă erau periculoase, aveau cusurul unei mobilităţi mai reduse, mai ales în urmărirea unor avioane rapide de vânătoare ce veneau la joasă altitudine. Tunurile de calibrul 20 mm cu cadenţă mare erau perfecte pentru astfel de misiuni şi au sosit 118 exemplare până la 1 iunie 1941, dar mai existau unele restanţe. A fost o adevărată revoluţionare a apărării antiaeriene româneşti, aliatul german livrând exact echipamentele necesare protejării trupelor şi obiectivelor militare din câmpul tactic. Se ştia că partea sovietică dispune de o numeroasă aviaţie de asalt şi aceasta trebuia neutralizată rapid pentru a deschide calea diviziilor de infanterie. Nu se pot duce acţiuni de amploare fără un cer deschis şi aviaţia de vânătoare trebuie în mod obligatoriu să fie sprijinită de artileria antiaeriană, mai ales când se află pe aerodromuri şi este neputincioasă.
Culmea este că a fost una din cele mai mari infuzii de armament de calitate, dar istoriografia contemporană vrea cu orice preţ să minimalizeze acţiunile germane pe linia aprovizionărilor cu tehnică militară. Sunt căutate tot felul de formule şi s-a găsit varianta că au fost livrate în special arme antiaeriene pentru că Reich-ul dorea cu orice preţ protejarea petrolului românesc. Se observă că principalele tunuri din punct de vedere numeric au fost cele antitanc şi erau la nivelul epocii europene. Este adevărat că nu mai făceau faţă tancurilor tip T-34, dar chiar partea germană a minimalizat informaţiile sau n-a ştiut de existenţa monştrilor metalici ai lui Stalin. Erau utile şi în lupta cu mitralierele din care partea sovietică avea din belşug.
Este adevărat că existau restanţe ale părţii germane la tehnica antiaeriană, dar militarul Hans Roth din Divizia 299 infanterie germană se plângea de atacurile avioanelor sovietice şi nu existau suficiente guri de foc de calibru mic pentru protejarea trupelor Wehrmacht-ului. Industria Reich-ului lucra încă în regim de pace şi nu putea să satisfacă toate cererile. Nici cu ajutorul capturilor nu se realiza o umbrelă antiaeriană eficientă şi au fost înregistrate pierderi. Sovieticii preferau acţiunile executate la mică altitudine pentru a putea surprinde trupele aflate în mişcare şi pentru a profita de adăpostul pădurilor, avioanele de mare viteză ale Luftwaffe fiind în dezavantaj la rasul copacilor.
Livrările de tehnică militară de până în iunie 1941 au generat o adevărată revoluţie în dotarea armatei române, dar erau prea multe de făcut într-un timp prea scurt. Nu putea Germania să acopere rapid ceea ce n-au făcut guvernele din perioada interbelică, conducătorii de la Bucureşti fiind pasionaţi să scoate comisioane din afacerile cu armament. Timpul nu mai avea răbdare.
Bibliografie minimală
Corespondenţa Preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. cu Preşedintele SUA şi cu Primii Miniştrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1953.
Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, Bucureşti, 1988.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Djilas, Milovan, Conversaţii cu Stalin, Corint Books, Bucureşti, 1995.
Duţu, Alecsandru, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu Relaţiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Istoria Aviaţiei Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Negrea, Radu, Banii şi puterea, Humanitas, Bucureşti, 1990.
Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, Bucureşti, 1949.
Scafeş, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., Bucureşti, 1996.
Scârneci, Vasile, Viaţa şi moartea în linia întâi, Editura Militară, Bucureşti, 2012.
Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1972.
Solonin, Mark, Butoiul şi cercurile, Polirom, Iaşi, 2012.
Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iaşi, 1998.
Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2020.
Ţenescu, Fl., Cunoştinţe generale asupra războiului şi studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, Bucureşti, 1922.
Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, Bucureşti, 1981.
