Moda în România interbelică

La 15 octombrie 1922 regele Ferdinand şi regina Maria se încoronează la Alba Iulia, în mijlocul Transilvaniei, drept suverani ai noului stat român. De la 137 000 km2, cât avea România Veche, cea nouă, de după Unire, ajungea la 295 049 km2, numărându-se acum printre ţările mijlocii ale Europei, asemănătoare ca suprafaţă (nu şi ca populaţie) cu Anglia sau cu Italia. De la 7 897 311 de  locuitori ai Vechii Românii, cea nouă trece la 16 267 177 (18 057 028 în 1930).

            Unirea noilor provincii nu modifică semnificativ structura populaţiei. În 1930, populaţia rurală era de 79, 9%, cea urbană de 20, 1%. Oraşe mai mari erau în 1930:Bucureşti, cu 639 040 de locuitori, apoi Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj, Galaţi, cu peste 100 000, şi alte nouă cu peste 50 000 de locuitori. Nivelul de trai al populaţiei acestor oraşe se îmbunătăţeşte, veniturile crescând simţitor. Dupa calcule lui Mihail Monoilescu, în cartea sa „Rostul şi destinul burgheziei româneşti”, România avea, în 1938, 716 milionari (dintre care 7 cu un venit de peste 10 milioane), 70 529 de cotribuabili cu un venit de peste 100 000 de lei, 304 400 de contribuabili cu un venit între 20 000 şi 40 000 de lei. Relativa bunăstare a lucrătorilor poate fi o explicaţie pentru preocuparea locuitorilor oraşelor mari pentru modă.[1]

Moda reprezintă totalitatea practicilor care definesc, la un moment dat, un grup social:atunci când se referă la corpul uman se iau în considerare practici sociale precum:mişcări ale corpului, gesturi de muncă, îngrijirile corporale, în final sunt create reprezentările legate de corpul uman.[2]

            Fiinţă social, omul are nevoie de îmbrăcăminte. În perioada interbelică, portul (îmbrăcămintea) varia de la o zonă geografică la alta, dar şi în funcţie de situaţia materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura activitatea. Pentru unii, îmbrăcămitea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii (sau, mai ales, pentru altele), hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii.

            La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie;din in sau cânepă (cămăşi, izmene) lână (pantaloni, fuste, flanele), blană (cojoace, căciuli),   piele (opinci). Costumele naţionale erau purtate cu mândrie mai ales de bătrânii satului. Ceilalţi preferau hainele făcute mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile de vârstă.[3]

            Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi mireasa să fie îmbrăcaţi în costume naţionale;era aproape o modă ca tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută la târg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.   

            La oraş, îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mai accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate ş de ocaziile la care participau persoanele respective. Caracterista generală a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni tot mai comodă şi de a permite o adaptibilitate rapidă la diferitele situaţii (serviciu, plimbare, activităţi casnice, etc.).[4]

            Grija pentru vestimentaţie, etalon al modernitatii s-a nascut o data cu lumea bună care îşi dădea întalnire “într-o cârciumioară la şosea”, cu vremea seratelor muzicale şi literare unde luxul se exhiba, a iubirilor interzise rămase prin scrisori ori jurnale interbelice sau rostite pe furiş, între etaje de flori.[5]

            Bărbaţii din “lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete de catifea, cu poale lungi, la vestă, monocle, baston de bambus şi la ceasul purtat la brâu. Preferinţele se îndreptau spre hainele mai comode:costum, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcţie de anotimp.

            Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă era vară şi foarte cald. Magazinele de pălării aveau o foarte bună vânzare;primăvara şi toamna se purtau pălării mai groase, iar vara pălării de pai.

            Acasă, barbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase  sau din stofă, aveau papuci comozi. Pijamaua (bluză şi pantalon) era nelipsită din garderoba acestora.

            După război, barbaţii au început să-şi tundă barba, să se radă la frizer. De asemenea, părul se purta scurt şi era întreţinut cu grijă, fiind pieptănat de 2-3 ori pe zi. [6]

            Moda feminină era complicată şi, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentaţia antebelică:rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte accesorii;nelipsită era pălăria, cu boruri mari şi extrem de încărcată, cu pene de diverse culori, agrafe, funde, etc. Femeile aristocrate, rafinate, îşi ascundeau trupul într-o vestimentaţie luxuriantă, care impunea respect. Părul era lung, strâns în coc la spate.

            Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară existau “magazine de modă”, unde se confecţiona îmbrăcăminte sau încălţăminte la “comandă”, dar se putea cumpăra şi “de-a gata”. Rochiile au devenit mai scurte, “trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste şolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales pentru bluze, sub care se observau, cu discreţie, sânii. Pălăriile au devenit mai mici, fără  multe accesorii.Vopsitul podoabei capilare ascunsă de palarii cu numeroase accesorii tip voalete si aplicaţii viu colorate avea un succes nebun;tot atunci se inventează ondulatorul cu aburi, care nu dauna părului.[7]

            In lumea bună se poartă rochiile cu spatele foarte decoltat, diademe cu pene, mantouri. Blana era regina ţinutelor de gala:vulpe argintie, astrahan, asortate  bijuteriilor cu aur şi pietre preţioase. Din recuzita nu lipseau nici perlele, brosele în forma de flori evantaiul decorat, umbreluţa si poşeta, decupate in acelasi ton. Damele îşi ascundeau albeaţa tenului străveziu de razele soarelui sub umbrele japoneze sau pălării de pai cu borurile foarte largi. Pudra alba era accesoriu de neînlocuit acolo unde natura nu era in acord cu tonul epocii.

            Odată cu noul “tipar”perfect, femeia reinventează eleganţa. Pe val e silueta tip scândură, fără curbe dar nu chiar anorexică, cum se poartain zilele noastre, parul tuns scurt, tip tunsoare “bob” fara manusi dar cu ţigaretele ordonate in porturi, semn al emanciparii femeii. Corsetele,   nu accentuau sânii, ci îi aplatizau. Se reinventează modelul androgin:femeile îşi strâng bustul cu fâşii de pânză sau corset, deşi acesta e pe cale de disparitie, pentru ca sânii lor să fie cât mai mic.

            Parfumul folosit diferea în funcţie de vârstă şi de gusturi. Doamnele mai în vârstă se parfumau şi se pudrau din belşug. Tinerile foloseau cu mai multă distrecţie parfumul şi pudra, dar puneau accentul pe ruj şi rimel.

            În lumea mahalalelor grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupate să-şi crească plozii, să-şi ţină gospodăria şi bărbatul. Cu prilejur unor festivităţi – nuntă, botez – se îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele, broboadă de caşmir. În zilele de lucru purtau rochii din materiale proaste, papuci, batic din pânză colorată. Bărbaţii aveau costum, cravată, cămasă albă, ghete pe care le purtau la sărbători. În timpul zilei, la lucru, aveau salopetă, iar acasă pantaloni de stofă, cămaşă în carouri, pantofi sau bocanci uzaţi. Pijamaua era o raritate, bărbatul dormind, de regulă, în izmene şi cu cămaşa de acasă, iar femeia cu o camasă lungă.

            Moda nouă a trezit şi reacţii negative. „Revista funcţionarilor publici” scria în iulie 1927:„Păpuşile vopsite şi împopoţonate ce întâlnim zilnic cu rochii străvezii care nu mai tăinuiesc nimic, decoltate până la mijloc şi scurte deasupra genunchiului, cu ciorapi de culoarea pielii, cu pulpele goale purtând şosete spre a ispiti şi a atrage mai mult, fără cea mai mică jenă, privirile trecătorilor, cu obrazul grimat şi buzele şi unghiile roşite, cu părul – care e cea mai frumoasă podoabă a femeii – tuns. Ele fac parte din nenorocire de toate clasele sociale”.

            Revoltător era faptul că locul de etalare a modei devenise biserica. O revistă din Ploieşti scria cu indignare:„ Cuconiţe ce poartă rochii scandalos de scurte şi umblă cu picioarele goale în sandale, cu braţele şi umerii goi, cu pieptănătura teatreală, cu piepteni şi agrafe de toate culorile şi buzele vopsite violet nu au pic de sfială, un pic de obraz când vin la biserică”. După părerea revistei, ele ar trebui „să fie încălţate şi îmbrăcate cu rochii serioase, mai puţin vopsite şi fasonate şi mai ales să evite a mânji chipul sfânt al icoanelor cu vopseaua gurii lor”.[8]

            În concluzie, putem afirma că în România interbelică, se constată preocuparea celor din „lumea bună” a oraşelor de a fi în pas cu noutăţile din Occident în privinţa vestimentaţiei, însă acestă preocupare este prezentă doar în această această clasă a societăţii, cei din lumea satelor şi a mahalalelor fiind lipsiţi de aceast interes.

            În aceste condiţii, pentru occidentul interbelic, România era un fel de prim cerc al alterităţii. Un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă cotidiană modernă şi de primitivism rustic.

Bibliografie

NOTE

[1]Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, 2011, p. 202-211

[2]Raymond Boudon, Dicţionar de sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 1996, p. 70

[3]Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, Bucureşti, 2001, p. 184-185

[4]Ibidem., p. 186

[5]http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/moda-in-bucurestiul-din-perioada-interbelica-in-comparatie-cu-moda-de-azi/

[6]Ioan Scurtu, op.cit., p. 187

[7]Ibidem.

[8]Ibidem., p.190-192