Mizil, o urbe cu ambiții
În anii La Belle Époque, dar și în perioada interbelică, Mizilul a fost un fel de Caracal contemporan, dar mai isteț și mai persuasiv, intrat în mentalul colectiv prin paradoxuri hazlii. Chiar și așa, Mizilul are ștaif, iar asta se datorează literaturii lui Caragiale, Ranetti, Ioachim Botez și Geo Bogza. Ei au fost cei care au așezat pentru totdeauna în literatură, prin nobilul lor condei, nostalgia târgului cu iz rural, comicul provincialului și patriotismul local al mizilenilor.
Spre cinstea lor, mizilenii au fost cei care au încântat prin consistență și umor o Românie întreagă. Poveștile lor sunt redate în paginile alăturate, pentru a readuce în atenția cititorilor noștri lumea de altădată a urbei, cu bucuriile, patimile și aspirațiile ei.
Esteu, Menzil, Mizil
Viețuirea în acest spațiu este atestată de către arheologi începând cu secolele IV-V d.Hr., însă primul document scris care arată existența unei așezări în această zonă datează din 1529, când avem consemnat satul Esteu. Acesta a fost, de altfel, chiar primul nume al localităţii.
În vremea lui Constantin Brâncoveanu, satul a intrat în proprietatea domnului, iar spre finalul veacului al XVIII-lea, pe la 1790, se înființează o stație de poștă pe drumul care lega Ploieștiul de Buzău și, mai departe, de Moldova, care avea avantajul că se afla la distanțe egale de cele două capitale de județ. Dezvoltarea stației de poștă – menzil, cum i se spunea în limba turcă – și rolul major în economia locală a acestei ocupații au determinat ca, după 1800, numele satului să fie schimbat în Menzil, din care a derivat, în câteva decenii, numele Mizil.
Mai consemnăm în perioadă și prezența aici, pentru scurtă vreme, a lui Alexandru Ipsilanti, care, în 18 martie 1821, elaborează o proclamație către bucureșteni. Pe la 1828, urmașii domnitorului Brâncoveanu – în speță Safta Gr. Brâncoveanu – au vândut moșia Mizil către generalul Nicolae Mavros, secretar al celebrului general Pavel Kiseleff, iar când una dintre fiicele lui Mavros, Maria, s-a căsătorit, Mizilul a ajuns în proprietatea unui membru al familiei Cantacuzino (Amintiri despre Mizil. Destin și... faptă în foileton, 2014).
Ne-am fi așteptat ca pe măsură ce târgul Mizil intra în modernitate servituțile sale medievale să dispară, dar lucrul acesta s-a întâmplat târziu. Abia pe la 1867, în urma unui acord între mizileni și Ioan Cantacuzino, Mizilul devine oraș liber, o zonă în plină dezvoltare, pe unde se perindă din ce în ce mai mulți călători, printre care şi Cilibi Moise, asupra căruia vom reveni.
Pe la 1866, timpul se oprește, iar o cometă, nu știm care, doar presupunem, se arată pe cerul Mizilului la nașterea unui copil, Leonida, devenit peste decenii primarul urbei şi punct de plecare pentru istorii însemnate. Dar astrele năbădăioase conduc şi către o întâmplare mai puţin fericită: jumătate din urbe este devastată de un incendiu în ziua de 13 septembrie 1866, declanşat, pare-se, de un slujbaș rămas neplătit ‒ incendiu la care 2.000 de mizileni s-au luptat zece zile să îl stingă. Evenimentul a fost descris și în presa centrală: de pe prima pagină a ziarului „Românul”, cititorii aflau că la Mizil „3.000 de case au ars într-o singură oră”.
Cifrele sunt exagerate: în realitate, din cele 785 de case existente au ars 390, ceea ce nu face evenimentul mai puţin tragic şi schimbător de viaţă, de traiectorii, pentru atâţia dintre locuitori. Oameni harnici, mizilenii vor trece peste acest episod trist, iar orașul se pregătea pentru faima care aștepta, la doar câteva decenii distanță, să-l facă pentru totdeauna cunoscut țării.
La 1872, orășelul acesta cu 4.000 de locuitori avea și o gară care deservea stația CFR de pe linia nou-construită de H. Strousberg. Aici, la Mizil, parafrazându-l pe Kipling, după gară urma să vină și civilizația...
Între provincialism, caricaturizare şi aspiraţiile modernităţii
Pe undeva, Mizilul secolului al XIX-lea este o copie a Ploieștiului – ori un frate mai mic al acelui Ploiești al Republicii de la 1870, căruia, în semn de prețuire și admirație, România recunoscătoare i-a dăruit Statuia Libertății. La Mizil nu are însă loc o revoluție politică, ci o vastă campanie de persuasiune politică, caricaturizată magistral în literatură, bazată pe vocația edificării unor instituții care să ateste Mizilului urbanitatea și, desigur, un grad de civilizație comparabil cu orice oraș al Europei.
Situat pe raza unui drum care îi conferă o anumită dinamică economică, dar și titulatura de „poartă a Bărăganului”, atât de inspirat atribuită de Caragiale, așezat și pe ruta unei magistrale de cale ferată, București-Iași, Mizilul de după 1880 este o așezare cu ambiții, o urbe care respiră și se inspiră din aerul modernității.
Aici se copiază totul, de la Paris, București, Ploiești, Buzău, iar oamenii cu stare ai locului, chiar dacă au ceva complexe de inferioritate, se consideră egali ai parizienilor, bucureștenilor etc. Nu întâmplător, George Ranetti vorbește despre Mizil ca fiind „un picior de Paris”. Poate și pentru că, în Mizilul de la începutul secolului trecut, o mulțime de locuitori erau abonați la ziarele naționale, voiajau în țară și în străinătate și erau la curent cu tendințele modei epocii.
Primul călător care remarcă ambiţiile oraşului este Cilibi Moise, care, în voiajul său prin ţară, ajunge după 1850 şi la Mizil, despre care scrie următoarele: „La Mizil pod mare şi apă nicidecum”. Călătorul observă astfel aspirația urbană afirmată prin această construcție – care, deşi aparent, ne conduce către ideea de risipă a resurselor urbei, are însă o justificare temeinică: măreţia podului e dată de faptul că periodic au loc viituri puternice, iar podul are astfel rostul său.
Demersuri onorabile
Sosirea căii ferate la 1872 și construirea stației CFR Mizil reprezintă un pas important, pentru că semnifică intrarea așezării în circuitul național și participarea la schimburile economice de pe piața internă și nu numai. Să nu uităm: secolul al XIX-lea a fost secolul căilor ferate, în care acestea aveau drept de viață și de moarte asupra unor localități. A te ocoli calea ferată, a nu avea pe teritoriul tău o stație ori o gară CFR însemna a fi în afara jocului localităților care contau în țară.
Așa trebuie înțeleasă și ciudata (doar în aparență) doleanță și luptă purtată de primarul Leonida Condeescu pentru ca expresul „București-Berlin via Breslau” să oprească la Mizil, iar pe trenul care circula în afara țării să figureze şi numele urbei.
Din această perspectivă, merită admirată stăruința locală pentru ca instituții definitorii ale urbanismului și generatoare de prosperitate economică să fie prezente în oraş. Există și exagerări, fără îndoială, pe care literatura – prin geniul lui I.L. Caragiale şi inspirația lui George Ranetti – le-a exploatat magistral, ridiculizându-le până la absurd și atribuind ficțional o voință generală a locuitorilor de a construi aici, în „orașul podului fără apă”, un port (şi acesta fără o mare), o episcopie, chiar și o facultate de medicină.
Cu toate acestea, din perspectiva acțiunii instituționale și politice, gesturile lui Leonida Condeescu sunt firești și de bun simț. A te duce la rege în audiență, apoi la ministrul de Război și la primul-ministru pentru a le cere sprijinul pentru propășirea orașului tău reprezintă, în accepțiunea noastră, un blazon onorabil. Iar caricaturizarea în literatură face, de fapt, şi astăzi un mare serviciu memoriei lui Leonida Condeescu – fără literatură, el ar fi doar un primar uitat din rândul miilor de primari din România de altădată. (Iată de ce uneori e bine ca edilii să-și asigure și prietenia unor scriitori.)
Mizilul își duce cu sine peste timp și o glorie culturală, a clasicismului românesc, căci pe aici trec Caragiale, la Mizil se stabilește Matei Eminescu (1856-1929), fratele lui Mihai Eminescu. Aici se nasc Grigore Tocilescu (1850-1909), scriitorul și umoristul George Ranetti (1875-1928), Agatha Bacovia-Grigorescu (1895-1985), poetă și soție a lui George Bacovia, iar pentru o vreme scriitorul Ioachim Botez (1884-1956) este profesor de franceză. Tot la Mizil se naște Octavian Mayer (1895-1966), primul doctor în matematici pure din țară.
Surprinzător, Mizilul este prezent și în muzica românească, prin vocea de aur a Mariei Tănase, interpretă, în 1939, a melodiei „Am ibovnic la Mizil”. Sigur, contează mai puțin că nu orașul este cântat, ci doar un localnic, Ionel de la Mizil.
În anii interbelici, Mizilul are o catedrală – cum e numită cu mândrie biserica cu hramul „Sfântul Ioan”, ridicată la 1857 –, un teatru construit în 1895, un spital ridicat cu sprijinul familiei regale a României, școli și licee, un mic bulevard, 67 de cârciumi, o bancă, o distilerie de petrol, fabrici, iar câteva sute de mici întreprinzători şi meseriași întregesc motorul economic al Mizilului, care e un orășel cochet și cu ceva mistere, dacă ne ghidăm după schițele publicate în 1927 de Ionel Fernic sub titlul Misterele Mizilului.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 286 al revistei „Historia” (revista:286), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: ARHIVA DE IMAGINE MIZILIADA (AIM)
