Specialiștii ȋn studierea evenimentelor din trecut pentru a se afla erorile grave ale ȋnaintașilor depun un jurǎmȃnt de fidelitate ȋn slujba adevǎrului. Nici ura nu este permisǎ ȋn scrierea materialelor științifice și de popularizare. Aceasta este teoria și nu prea este plǎcutǎ. Oamenii sunt obișnuiți cu ideea de minciunǎ și o iubesc atunci cȃnd le aduce venituri consistente sau titluri academice.

Atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 a fost descris ȋn mii de feluri și se pare cǎ nu mai existǎ ceva de spus. Culmea este cǎ varianta clasicǎ de descriere conține o ȋnșiruire de falsuri și de denigrǎri referitoare la forțele militare americane. Totul era prost, depǎșit, de nefolosit și insuficient. Istoricii americani se ȋntrec ȋn astfel de fraze. Sǎ analizǎm acum cazul avionului P-40 Warhawk, principalul model de vȃnǎtoare al forțelor aeriene. Arhipelagul Hawaii a fost definit ca un fel de paradis terestru ȋncǎ din perioada interbelicǎ. Vegetația luxuriantǎ, clima caldǎ și vulcanii spectaculoși prin dimensiuni și erupții contribuiau la tabloul idilic. Realitatea poate sǎ fie surprinzǎtor de crudǎ și conducerea de la Washington ȋl aprecia pentru poziția strategicǎ deosebitǎ la nivelul Oceanului Pacific. Existau pe insula Oahu 99 de exemplare din variantele B și C. Se poate spune cǎ era destul de puțin, dar nici niponii nu aveau pe portavioane mai mult de 126 de unitǎți de Zero, 18 fiind transportate demontate. Sǎ revenim la caracteristicile acestui model uzat moral. Era net superior ȋn viteza din plan orizontal ȋn raport cu ceea ce opuneau japonezii, fiind avantajat de puterea motorului și de forma aerodinamicǎ. Zero-ul era imbatabil la capitolul manevrabilitate, dar aparatele americane erau concepute sǎ atace ȋn vitezǎ mare și ȋn picaj. Aici nu exista practic concurențǎ. Constructorii americani au preferat sǎ asambleze mașini grele, rezistente prin structurǎ și blindaj, dar care asigurau o ratǎ de supraviețuire mare. Aceastǎ opțiune tehnicǎ a impus evitarea luptelor acrobatice, piloții fiind obligați sǎ execute atacuri de la ȋnǎlțime și astfel se transforma energia potențialǎ ȋn energie cineticǎ. Puterea de ȋncasare era asiguratǎ de masa superioarǎ și de calitatea materialelor utilizate la asamblarea fuzelajului. Un P-40 avea o masǎ de 2,5 tone, avionul Zero, din cauza motorului de putere redusǎ, nu depǎșea gol 1,7 t. Structura de rezistențǎ era de o fragilitate proverbialǎ, mulți piloți privind cu groazǎ cum aripile se desprind de fuzelaj.

Motorul Allison V-1710-33 asigura 1.040 CP, mult peste cei 940 ai variantelor de Zero. Silueta agresivǎ, aerodinamicǎ, subliniatǎ prin celebra gurǎ de rechin, n-a permis instalarea unor turbocompresoare capabile sǎ asigure o funcționare eficientǎ peste 3.000 m, dar luptele se duceau ȋn apropierea obiectivelor, precizia scǎzȃnd drastic pe mǎsurǎ ce creștea altitudinea. Variantele ulterioare au recuperat din acest handicap, dar forma fuzelajului nu mai permitea o evoluție revoluționarǎ. Structura de rezistențǎ a favorizat folosirea aparatelor din seria E la transportarea a 680 kg de bombe, un util instrument ȋn cȃmp tactic.

Aparatul de vȃnǎtoare trebuie sǎ fie dotat cu un armament ofensiv capabil sǎ-i asigure o mare putere de foc ȋntr-un timp scurt. Avioanele de la Pearl Harbor erau dotate cu douǎ mitraliere grele de calibrul 12,7 mm, utilizate și astǎzi de militarii americani, și cu patru ușoare. Nu aveau tunuri, dar avioanele nipone erau renumite pentru vulnerabilitatea la gloanțe. Ar fi fost ȋngreunate ȋn exces printr-o muniție prea puternicǎ și, ȋn plus, ȋn lupta aerianǎ conteazǎ ȋndeosebi durata rafalelor și cadența. Așa au rǎmas pȃnǎ la sfȃrșitul ostilitǎților, fenomen explicabil prin combustibilul foarte inflamabil și prin lipsa rezervoarelor protejate. Protejarea pǎrților vitale prin plǎci de oțel a rǎmas mai mult simbolicǎ. Proiectilele de calibrul 12,7mm erau suficient de perforante pentru a afecta blindate ușoare și au fost considerate ideale pentru luptele aeriene pȃnǎ la ȋncheierea ostilitǎților. Unele modele de avioane cu reacție le-au pǎstrat și ȋn timpul conflictului din Coreea (1950 – 1953).

Modelul P-40 s-a afirmat glorios pe diferite teatre de luptǎ și a fost iubit de piloți, mai ales pentru confort și puterea mitralierelor. Sovieticii au fost impresionați de calitatea construcției și de puterea gloanțelor grele. S-a evidențiat la Guadalcanal și ȋn nordul Africii, acolo unde a reușit sǎ doboare coloși Me-323. Chiar dacǎ au apǎrut avioane mai performante, fabricile americane au livrat fronturilor peste 13.000 de exemplare, depǎșind astfel temutul concurent Mitsubishi A6M Zero. Industria americanǎ de armament a livrat numai aparate P-47 și P-51 ȋn serii mai mari, deci avionul a fost perfect utilizabil ȋn condițiile celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial.

SUA avea armament de calitate și se trecuse la producția de serie mare ȋn decembrie 1941. Nepregǎtirea de rǎzboi rǎmȃne o fantezie a istoricilor obișnuiți sǎ repete ceea ce le-a furnizat propaganda statelor ȋnvingǎtoare ȋn rǎzboi.