Misterul epidemiilor din vechime
Molimele cu care s-a confruntat umanitatea încă de la începuturi au lăsat o umbră a morții asupra istoriei, iar câteodată efectele nefaste s-au întins pe perioade îndelungate. De cele mai multe ori persistă o dilemă greu de rezolvat, şi anume să determinăm cu precizie ce fel de pandemii au fost acelea care au decimat populații întregi.
Nu ducem lipsă de izvoare scrise care să dovedească faptul că în mai toate culturile au izbucnit epidemii îngrozitoare, care au făcut mai multe ravagii decât războaiele, catastrofele naturale şi foametea. Biblia relatează destul de amănunțit despre consecințele terifiante ale bolilor contagioase, care apar sub denumirea generică de ‘molimă’ sau ‘pestă’. Dumnezeul lui Moise trimite o astfel de năpastă asupra egiptenilor atunci când faraonul ezita să-i scoată pe israeliți din robie. Moise spunea că şi oamenii şi vitele s-au umplut de umflături cu buboane purulente, fiind aşadar vorba de un fel de ciumă care nu a iertat nici necuvântătoarele.
Nici filistenilor, celor care la sute de ani distanță au prădat ținuturile Israelului în campanile lor de cucerire, nu le-a mers prea bine. Şi uniunii lor de triburi le-a rimis Iahve pesta, aşa încât toți oamenii s-au umplut de bube care îi dureau atât de tare încât țipetele se auzeau până la ceruri. În plus mai năpădesc şi şoarecii satele şi câmpurile. La sapte luni după aceste tragedii, profeții sfătuiesc filistenii să înapoieze ținuturile israeliților, împreună cu un soi de simbol:un cufăr cu cinci şoareci de aur şi cinci buboane de aur, ca să pecetluiască legământul. După cum se observă, rolul micului rozător în răspândirea ciumei, al cărei bacil, Yersinia pestis, este confirmat abia în 1894, se întrevede chiar din aceste relatări extrem de timpurii.
Faimoasă este şi povestea cutremurătoare a istoricului Tacitus despre molima din timpul războiului peloponeziac. Autorul deținea informații de primă mână, întrucât el însuşi a fost contaminat, scăpând însă cu viață. În cetatea Athenei se îngrămădesc în anul 430 a.Hr. o mulțime de oameni, majoritatea țărani din împrejurimile pustiite, care au căutat cu disperare refugiu din calea duşmanilor spartani şi şi-au adus inclusiv animalele în cetate – condiții propice pentru izbucnirea unei epidemii.
Tacitus scrie că boala îi lovea chiar şi pe cei sănătoşi tun. Mai întâi simțeai o amețeală puternică, febră, respirația îți era îngreunată, la scurt timp apărea şi o tuse de nepotolit. Pielea se înroşea doar puțin la început, dar după apăreau umflăturile. Te chinuia o sete cumplită vreo 6-7 zile, după care îți dădeai duhul din pricina febrei. În ciuda amănuntelor simptomatice, nu s-a putut stabili cu exactitate dacă pesta care a facilitat victoria spartană a fost chiar ciumă. La fel de bine putem vorbi despre tifos sau pojar sau chiar vreo boală care a dispărut, pentru că şi viruşii şi bacteriile au propria istorie.
Boala care izbucneşte însă în 541 în Pelusim, Egipt, pare a fi într-adevăr ciuma – recognoscibilă după petele negre, umflăturile dureroase, tusea cu sânge şi moartea fulgerătoare. Grigore, episcop de Tours, şi Procopius, cronicarul împăratului bizantin, descriu la distanță unul de altul năpasta, conform propriilor observații, care se potrivesc. Pomemensc de bolnavi care piereau după câteva ore, în vreme ce alții agonizau cu zilele. Singura cale de scăpare consta în spargerea focarelor de puroi, pentru ca infecția să fie eliminată din corp.
Circulația corăbiilor şi a celor care purtau microbul a permis răspândirea imediată a epidemiei în ținuturile din jurul Mării Mediterane, air mai bine de două sute de ani au tot avut loc izbucniri ale pestei nimicitoare, căreia i-a căzut pradă o treime din populație de atunci. Consecințele economic şi politice s-au întins pe termen lung, pe lângă sentimentul apocaliptic de permanentă nesiguranță.
În 1347 se abate asupra Europei dezastruoasa moarte neagră, care umbreşte cu desăvârşire orice altă pandemie anterioară. Niciun alt val de ciumă nu mai făcuse atâtea victime, mai ales pentru că nivelul de cunoştințe al medicilor despre cauze, efecte şi tratamente era îngrozitor de scăzut. În ajunul epocii moderne marile călătorii întreprinzătoare ale europenilor şi-au adus şi nefericita contribuție la infectarea a milioane de oameni cu boli noi şi cu atât mai periculoase. Populații întregi de indieni au murit de pojar şi tifos, ba chiar şi boli mai acceptabile pentru europeni, cum ar fi oreionul, rujeola sau gripa. Victoria acelor câtorva sute de conquistadori asupra aztecilor şi incaşilor nu este de pus în primul rând pe seama superiorității tehnologice.
Reversul medaliei a fost că şi europenii au contractat boli necunoscute de ei până atunci. Astfel, febra galbenă, o boală tropicală caracterizată prin febră mare şi gălbinare, făcea ravagii printer membrii echipajului lui Columb. Din America provine cel mai probabil sifilisul, boală venerică ce atacă şi sistemul genital, şi pe cel nervos. Mai ales în Africa marşul cuceritorilor colonizatori a fost oprit de molimi nimicitoare. Olandezi, englezii şi portughezii s-au îmbolnăvit nu numai de holeră, ci şi de malarie sau alte boli răspândite de insectele care se hrănesc cu sânge.
Epidemiile au oprit şi explorările în zonele polare. În 1619, din cei 65 de marinari care pleacă din Copenhaga pentru a găsi legendarul pasaj prin nord-vest, se întorc doar trei. Corăbiile cu pânze ajung, sub conducerea lui Jens Munk, în golful Hudson, unde trebuie să ierneze. Echipajul avea destule provizii la bord, dar se pare că acestea erau infestate cu trichineloză, ceea ce a provocat o moarte prin crampe violente a exploratorilor.
Altă pandemie celebră este “sudor anglicus”, sau febra englezească, atestată prima dată în 1485 printre trupele lui Henric al VII-lea, în timpul războiului celor două roze. Boala se finalize de cele mai multe ori cu moartea victimei, car suferea de febră ridicată, transpirație abundentă, delir şi crampe. O pestă similară ajunge în 1529 şi în statele germane, unde numai în Augsburg face 10.000 de victime. Este posibil să fi fost o afecțiune a intestinelor, dar, la fel ca şi în cazul celorlalte pandemii, nu se poate preciza clar ce anume a provocat boala şi de ce. Termenii generici de ‘molimă’ sau ‘ciumă’ încă ascund dileme nerezolvate în ceea ce priveşte patologia şi istoria bolilor care au marcat cursul umanității.
Sursa:g-geschichte.de
