Minune sau şarlatanie la Maglavit?

În primăvara anului 1935, ciobanul Petrache Lupu (1907-1994), din Maglavit, a pretins că a vorbit cu Dumnezeu. Credincioşi din toată ţara l-au considerat un sfânt, iar locul pretinsei întâlniri a devenit destinaţie pentru pelerini, scrie istoricul Florin Mihai pentru Adevărul.

Aproape de Dunăre, într-un sat din Oltenia, s-a petrecut unul dintre fenomenele religioase cele mai stranii ale interbelicului românesc. După ce un cioban ce trecea drept sărac cu duhul a răspândit vestea că i se arătase şi-i vorbise însuşi Dumnezeu („Moşul"), sute de mii de credincioşi l-au venerat. Prin articole şi declaraţii de presă, Biserica ortodoxă a sprijinit „minunea de la Maglavit".Au existat însă şi sceptici care au considerat întâmplarea fie o „psihoză în masă", fie, mai pe şleau, o şarlatanie bine regizată.

Surdo-mut şi analfabet

Dar cine era românul care agitase spiritele în societatea românească? Petrache Lupu s-a născut în 1907, în satul Hunia (jud. Dolj). A rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani. Imediat, mama lui, Floarea Dobrea, s-a mutat într-o comună vecină, Maglavit, unde s-a recăsătorit. Iar pe copil l-a trimis la stână, să trăiască printre ciobani. Despre el, sătenii îşi aminteau că era surd şi aproape mut din naştere, probabil din cauza unei variole sau a unui pojar netratat. Motiv pentru care era batjocorit de ceilalţi copii. Din cauza defectelor, a fost amânat de la oaste de trei ori, până când, într-un final, a fost declarat inapt să satisfacă serviciul militar. Deoarece trăise de mic printre oi şi berbeci, nu ştia nici să scrie, nici să citească.Fraţii săi erau de aceeaşi condiţie modestă ca şi el. Doar unul, mai răsărit, ajunsese plutonier la Ismail (Basarabia). Nimeni din familia sa, din partea mamei sau a tatălui, nu avusese vreo legătură cu biserica. Şi totuşi, în jurul lui Petrache Lupu, ciobanul tocmit de ţărani să le păzească turma de oi, s-a ţesut o legendă care uimeşte şi azi.

Bombă de presă

Pe la 1935, în Maglavit trăiau vreo 1.300 familii. Localitatea era situată la 6-7 kilometri de Dunăre, în apropierea oraşului Calafat. De pe dealul unde era cocoţat satul, se putea coborî pe malul apei într-o luncă. Acolo se afla stâna lui Petrache Lupu, sărăcăcioasă, împrejmuită cu stuf. Ca s-ajungă în sat, unde îşi avea locuinţa cu două camere şi o bucătărioară, tânărul străbătea în fiecare zi o potecă strâmtă. Cine ar fi crezut că pe-acolo vor curge, în puţin timp, zeci de mii de pelerini să-l vadă pe „Sfântul" Lupu?!După mărturia ciobanului, Dumnezeu i s-ar fi înfăţişat în 31 mai 1935, chiar pe poteca dintre sat şi stână. Prin intermediul mai-marilor satului, minunea de la Maglavit a ajuns în presa din Capitală. Cea mai promptă a fost o corespondentă a cotidianului „Dimineaţa" care locuia la Calafat. Un jandarm a însoţit-o, convins că-l va identifica pe „moşul" din relatarea lui Petrache Lupu şi-i va încheia un proces-verbal, ca la carte.

Pelerinaj din toată ţara

În lunile următoare, localitatea din sudul României a devenit loc de pelerinaj pentru zeci de mii de credincioşi. Din comunele apropiate, ţăranii mânau căruţe trase de boi, cai ori catâri. Cei mai înstăriţi veneau în trăsuri şi şarete. Orăşenii călătoreau cu trenul până la halta din localitate sau până la Calafat. Un tren special, cu 16 vagoane, a fost pus în funcţiune pe ruta Bucureşti-Craiova. În „cetatea Băniei" ajungeau şi pelerini din alte oraşe, precum Timişoara şi Sibiu. Cu toţii erau preluaţi de o „legătură" cu Calafatul. De obicei, acest personal se încărca până la refuz, astfel încât cei mai puţin norocoşi se agăţau de scări şi se cocoţau pe acoperiş şi pe tampoane.În halta Maglavit, aşteptau zeci de căruţaşi care făceau curse spre sat, pentru 20 de lei de om. Alţii preferau să coboare tocmai la Calafat, de unde tocmeau scump o trăsură sau un automobil. Dar cei mai mulţi, fie din lipsa banilor, fie ca un act de penitenţă, se duceau pe jos în sat. Spre stână mergeau laolaltă ţărance, în picioare goale, şi cucoane îmbrăcate după ultima modă, cu voaluri şi tocuri.Alături de cei sănătoşi, soseau zilnic „la buturugi", sperând să se-nsănătoşească, sute de bolnavi. Orbii sperau să-şi recapete vederea, surzii auzul, iar paraliticii să meargă din nou. Locul, considerat de-acum sfânt, a fost înţesat cu troiţe, cruci şi icoane, unde ardeau tot timpul candele, smirnă şi tămâie.

Troiţe, icoane, cruci

Petrache Lupu trecea pe-acolo de mai multe ori pe zi. Adeseori ţinea o predică, în care povestea întâlnirea cu „moşul". Revenea noaptea, uneori şi de două-trei ori. Oprea pe la fiecare credincios, îl săruta şi îi şoptea:„Roagă-te la Dumnezeu!". Apoi se ruga împreună cu bolnavul.Predica „cea mare" o ţinea vinerea. La început, Petrache Lupu cuvânta de pe un scaun. Apoi, s-a construit, din stejar masiv, un amvon în toată regula, cu spătar şi trepte. Pe cheltuiala medicului Mihail Albu, din Craiova, lângă amvon s-a înălţat o cruce. Un alt loc binecuvântat era plopul socotit miraculos pentru că din creanga-i uscată picura mereu apă. „Fiecare credincios ţine mâna să-i picure măcar trei picături", notează părintele Antal, de la Biserica Boteanu din Bucureşti, şi el în pelerinaj la Maglavit. „Privind mâinile ce stăteau întinse ca după o mână cerească, am observat că picăturile se îndesesc şi se răresc după mâna care stă întinsă. Picăturile cele mai dese le-a primit palma nevinovată a unui copil" (Dumitru Antal, Ce am văzut şi ce am auzit la locul minunatei arătări de la Maglavit, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935).Şi locuinţa ţăranului a fost amenajată. În curtea casei lui Petrache Lupu s-a ridicat o troiţă, pe care credincioşi înfocaţi o sărutau cu smerenie. Grupuri-grupuri, oamenii cântau imnuri religioase şi-l aşteptau ore întregi să apară în uşă sau la fereastră.

„Un pogon de grâu şi unul de porumb!"

Considerat de mulţi un „sfânt", Petrache Lupu şi-a câştigat în acei ani mulţi admiratori. Cei cu dare de mână îl cadoriseau în fel şi chip. Dar ciobanul le respingea favorurile, strigând în gura mare:„Un pogon de grâu şi unul de porumb!". De-atât credea Petrache Lupu că au nevoie oamenii să fie fericiţi. A primit în schimb o cămaşă ţărănească şi o pălărie ciobănească, deoarece hainele sale se ponosiseră. „Nu vă mai repeziţi la mine să-mi rupeţi ţoalele, că e păcat şi altele n-am", l-ar fi auzit spunând F. Aderca, trimisul ziarului „Realitatea Ilustrată". „Eu n-am venit aci de voia mea, ci trimis de o putere. Eu nu sunt nici vraci, nici prezicător, nici babă, nici doftor, să lecuiesc pe cineva de beteşuguri ori boale, ci Dumnezeu iartă fiecăruia după cuget şi pocăire!"Câţiva ani a durat „fenomenul de la Maglavit". În deceniile următoare, peste satul ce-şi câştigase celebritatea din poveştile lui Petrache Lupu s-a aşternut uitarea. Ciobanul a trăit în continuare împreună cu oile sale, profeţind când şi când câte-o grozăvie celor din familie. Prin urmaşii săi, a lăsat vorbă că sfârşitul lumii se va produce după anul 2000. Între timp, în plopul miraculos de altădată s-au uscat şi ultimele crengi.

„La buturugi" a vorbit cu „Moşul"

Iată cum a relatat Petrache Lupu întâmplarea neobişnuită din viaţa sa unui călător sosit din judeţul Neamţ, în fruntea unui grup de 75 de pelerini:„Vineri pe la chindie veneam de acasă la târlă unde aveam treabă. Pe la buturugii din pădure - cioate rămase de la copacii tăiaţi anul trecut - mi-a ieşit în cale un moş cu barba albă până la brâu, cu părul dat pe spate, tot alb şi frumos mirositor. Moşul nu se atingea de pământ, ci sta cam două palme la deal de pământ. Eu m-am speriat şi am început să tremur. El mi-a zis: «Nu-ţi fie frică că-ţi dau eu curaj şi am să-ţi spun o vorbă». Eu i-am zis: «Bine, moşule, spune». «Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie, că dacă nu se pocăieşte lumea, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu merge cu fapte bune, dacă nu se lasă de fapte rele, atunci vine foc şi se ia grâul şi rupe munca»" (Mihail Avădanei Delasărata, Maglavit, Tipografia judeţului Neamţ, 1935).După care bătrânul ar fi dispărut, cuprins de-un nor pătrat. După o săptămână, i s-a arătat din nou ciobanului, dojenindu-l că nu spusese nimic nimănui. A doua zi dimineaţa, după ce a muls oile şi a strecurat laptele, Petrache s-a dus în sat. Le-a povestit tuturor de-a fir a păr păţaniile de peste săptămână. Apoi a văzut o „stea luminoasă". „În cele patru colţuri ale stelei era în unul ploaie, în unul foc, în unul vânt şi în unul cărbuni, iar deasupra plutea moşul". Dacă oamenii se pocăiau, a promis moşul, atunci va face semnul crucii cu steaua. Într-o joi, i s-a arătat şi „omul negru", supărat că oamenii „nu mai jură, nu mai fură", a mai povestit Petrache Lupu. Dar Dumnezeu, însoţit de 11 oameni îmbrăcaţi în alb (apostolii) şi o femeie (Maica Precistă), l-a lovit pe diavol cu un „bulgăr roşu".Astfel relata ciobanul, oricui dorea să-l asculte, miraculoasele întâmplări care l-au făcut imediat celebru.

Sfântul Ilie s-a arătat la locul numit „Cot"

Abia s-a stins ecoul minunii de la Maglavit şi alta a fost semnalată în comuna Gura-Vulcănii (jud. Dâmboviţa). „Moşul" s-a arătat Mariei Oprea Constantin Vlad, în grădina din fundul curţii. Un martor a relatat cele petrecute în „Calendarul minunilor de la Maglavit". Despre ce-i spusese „Moşul", femeia nu a povestit. Cică nu ar fi avut dezlegare. Într-un caiet însă, soţul ei a notat vorbele celui care i se arătase la sapă, la locul numit „Cot". „Mi-a zis:«Ce faci, femeie?». Eu i-am răspuns:«Ce să fac Tată ceresc, sap dar este rea tare, că nu vrea Dumnezeu să ne dea ploaie». «Sfântul» mi-a răspuns:«Cum să mai dea Dumnezeu ploaie, femeie, când pământul şi apele sunt spurcate şi mai multe din partea femeiască»".La a doua întâlnire, ţăranca trebăluia prin curte, înfigând nişte pari pentru fasole. Vizitatorul a întrebat-o dacă răspândise vestea venirii sale pe pământ. „Am fost şi-am spus, dar mulţi nu m-au crezut", a răspuns Maria Vlad. Atunci „Moşul" i-a poruncit să tăinuiască prima convorbire, dar să îndemne consătenii la rugi.În fine, a treia oară, într-o vineri, stătea cu picioarele într-un nor „alb lucitor". Atunci i-ar fi mărturisit femeii că era Sfântul Ilie.După ce a ascultat spovedania Mariei, preotul din sat a scris un raport către protoiereul judeţului. Şi a menţionat în text minunile săvârşite la „Cot". O femeie căreia i se „ţinea lumânarea"-aflată deci în pragul morţii-s-a vindecat cu apă de acolo. Un băiat din Căprioara scăpase de paralizie. Un rahitic din Ghineşti, mut şi cu „gâtul umflat", şi-a revenit complet. Iar Floarea Becu, o ţărancă din Uluni care a strigat în gura mare că totul era o minciună, a leşinat imediat, în mijlocul uliţei. Semn că Sfântului Ilie nu-i picaseră bine vorbele ei.

Turnee prin ţară

Iniţial, Biserica Ortodoxă Română şi autorităţile laice l-au privit cu neîncredere pe ciobanul oltean. Repede s-au dumirit însă mai-marii vremii că pot scoate un profit din mediatizata întâmplare. Precum sfintele moaşte, Petrache Lupu a fost plimbat prin diverse localităţi, să istorisească o dată, şi-ncă o dată, în cuvintele sale simple, coborârea Domnului pe pământ.Bunăoară, în ianuarie 1937, a sosit la Timişoara. Se spune că, în Piaţa Unirii, s-au strâns aproape 50.000 de oameni să-l vadă. Iar cordonul de protecţie al jandarmilor s-a dovedit inutil.Predica a avut loc într-o duminică. După cum consemnează presa vremii, n-a rostit vorbe memorabile. I-a îndemnat pe oameni să nu se bată, să nu înjure, să iubească „oamenii mari ai ţării" şi neamul, să se pocăiască. Ca de obicei, Petrache Lupu a povestit, poate pentru a mia oară, cum se întâlnise cu „Moşul". Şi a încheiat cu urarea „Trăiască MS Regele Carol al II-lea!". După ce şi-a rostit discursul, ciobanul s-a îndreptat către fabrica de bere, unde se strânseseră zeci de bolnavi. Ologi, muţi şi surzi s-ar fi vindecat atunci, relatează martorii întrunirii.

„Halucinaţie" şi „inhibiţie nervoasă"

Când „fenomenul Maglavit" a luat amploare, numeroşi oameni de ştiinţă au reacţionat dur. De pildă, în august 1935, profesorul Niculae Minovici, directorul Institutului Medico-Legal din Capitală, a declarat ziarului „Realitatea Ilustrată":„Mişcarea de la Maglavit trebuie canalizată, spre a nu ne întoarce la barbarie şi obscurantism. Suntem îngăduitori cu rătăcirile misticilor, fanaticilor şi celor rămaşi în urmă cu cultura secolului. Dar asta nu înseamnă că ştiinţa are de abdicat în faţa Sfintei de la Piteşti, a celei de la Lourdes (...) sau a ciobanului care a stârnit vâlvă la Dunăre".Pe ciobanul Petrache Lupu l-a menţionat, în însemnările sale zilnice, şi Constantin Argetoianu. Denumind „inhibiţie nervoasă" boala ciobanului, cunoscutul politician credea că Lupu avusese o „halucinaţie" (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 1, Machiavelli, 1998). „Mai greu de explicat sunt trecerile lui Lupu, un degenerat aproape idiot, care de obicei bâlbâie şi vorbeşte fără şir, din stările lui de prostraţie în stări de luciditate cerebrală şi de facilitate de vorbă", mai scrie Argetoianu, surprins de predicile inspirate ale ciobanului.

Sursa:www.adevarul.ro