Minciuni din filme: „neînvinsul“ Mircea, „unificatorul“ Mihai, „prietenia“ Ţepeş şi Ştefan cel Mare

Încărcătura propagandistică a filmelor istorice din perioada regimului comunist din România a devenit covârşitoare, întrucât miza lor era chiar „fabricarea“ unor falsuri istorice. Orice intrigă cinematografică corespunzătoare trebuia să răspundă imperativelor ideologice ale momentului, trasate de activiştii comunişti.

„Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie. În condiţiile în care ai o jumătate de pagină despre Ştefan cel Mare şi Iancu de Hunedoara în cărţile de istorie şi ai două, trei ore de film care se repetă, atunci românul învaţă istoria din filme. În general cam tot ceea ce este film istoric conţine multe mituri şi multe falsuri“, scrie istoricul Marius Gheorghe Diaconescu, specializat în Istorie medievală. 

Primul film socialist de lungmetraj a fost „Răsună valea“, lansat în 9 ianuarie 1950, în care tinerii şi entuziaştii brigadieri cu simpatii comuniste se ciocnesc cu perfizii duşmani de clasă care vor să saboteze un şantier de cale ferată.  Potrivit lui Marius Hentea, specialist în imagine şi manipulare, filmul avea să dea direcţiile viitoarelor producţii propagandistice ale tinerei cinematografii socialiste româneşti: înfăţişarea luptei omului nou împotriva vechii societăţi retrograde, a societăţii exploatării omului de către om, plină de capitalişti şi moşieri care sug sângele poporului muncitor şi  vor să zădărnicească noile obiective ale socialismului victorios. 

Învingătorul de la Călugăreni şi neînvinsul de la Rovine

Unul dintre regizorii care a realizat un număr mare de filme istorice în perioada regimului Nicolae Ceauşescu a fost Sergiu Nicolaescu. Creaţia lui Sergiu Nicolaescu s-a împletit cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Regizorul a profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei antifasciste. 

Potrivit istoricului Marius Diaconescu, cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în  „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni.  „Adevărul este altul. Până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să faca faţă armatei otamane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund (n.r. Principele Ardealului). Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul? (...)

Tot istoricul comentează şi scena din film cu intrarea lui Mihai în în Catedrala din Alba Iulia, pentru a fi încoronat, aclamat de „popor“. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul. „În realitate, Mihai Viteazul nu s-a gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai Viteazul pentru a revendica dorinţa de secole a românilor de unire. Comuniştii au preluat şi au «îmbunătăţit» reprezentarea de unificator a lui Mihai Viteazul“. 

”Patriotismul nu se măsoară în minciuni”

Medievistul analizează şi şi falsurile din filmul „Mircea“ (1989). „Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid în bătălia de la Rovine“, spune istoricul. „Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia, ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg?

De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“, consideră Marius Diaconescu. În film, personajul a fost „botezat“ Mircea cel Mare, evitându-se formularea Mircea cel Bătrân pentru a nu se face legătura cu vârsta înaintată a lui Nicolae Ceauşescu (n.r. 71 de ani în 1989).

Un alt mit demontat de istoricul citat este despre prietenia ce îi lega pe Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. „Această prietenie este prezentată şi în filmele istorice. De altfel, mulţi istorici încearcă să explice de ce a atacat Ştefan cel Mare cetatea Chilia şi automat Ţara Românească, atunci când Vlad Ţepeş era în plin război cu turcii.

Mai toţi spun că domnitorul moldovean a vrut să salveze Chilia din mâna turcilor. Nu este adevărat! Chilia era atacată de pe mare de către turci, iar de pe uscat era de Ştefan cel Mare. Era de fapt o conlucrare a celor două armate, moldoveană şi otomană împotriva lui Vlad Ţepeş”, susţine istoricul.

Ceauşescu, un „Burebista care rezistă imperiului sovietic“

Un răspuns la întrebarea „Putem fi de acord că apogeul mitologic al dacilor a fost atins în epoca Ceauşescu?“, ne oferă istoricul Adrian Cioroianu. „Eu cred că redescoperirea dacilor se face în anii ’60. E un fenomen destul de amplu: lucrările de istorie, discursul public din presă şi să nu uităm de epopeea cinematografică românească – filmele de la mijlocul anilor ’70, «Dacii», «Columna», până târziu, în anii ’80, cu «Burebista». E un fenomen care a început, poate, şi ca răspuns la exagerarea slavismului din anii ’50. 

Dacă vorbim de Burebista şi Decebal, primul pare favoritul dictatorului Nicolae Ceauşescu. „Pe de-o parte, Burebista are un plus la capitolul politică externă în raport cu Decebal, prin politicile lui de alianţe, prin felul în care şi-a extins cucerirea asupra unui stat foarte mare la un moment dat, prin maniera în care a îmbinat acţiunea militară cu acţiunea politică (diplomatică); faptul că el n-a cucerit numai prin forţa armelor, ci şi prin ceea ce astăzi am numi diplomaţie. Aceasta, din puţinele informaţii pe care le avem totuşi. E limpede însă că Nicolae Ceauşescu, atunci când se gândea la Burebista, cel care a rezistat Imperiului Roman, făcea o translaţie cu imperiile din vremea lui şi se vedea un fel de Burebista comunist, care rezistă imperiului sovietic“, argumentează istoricul Adrian Cioroianu. 

Tot Cioroianu ne îndeamnă să judecăm filmele istorice ale lui Nicolaescu în contextul istoric anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. „Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“. 

„Într-o reacţie firesc umană, primele filme româneşti realizate după decembrie 1989 au fost obiectul unei necesare exorcizări de comunism“, susţine Marius Hentea.  Filme precum parabola „A 11-a poruncă“ „Şobolanii roşii“(1990), „Undeva în est, despre colectivizarea din Ardeal în anii ’50 (1991) mărturisesc aceeaşi atitudine vădit partizană, dar invers, comuniştii fiind indubitabil băieţii cei răi, iar ceilalţi sunt victimele cele bune şi nevinovate. Potrivit lui Hentea, doar „Balanţa“, filmul lui Lucian Pintilie,  lansat pe 10 octombrie 1992, cu Maia Morgenstern şi Răzvan Vasilescu în rolurile principale, reuşeşte să privească spre trecutul comunist cu un umor grotesc, dar fără mânie şi încrâncenări. 

Lenin, spunea în 1922, că filmul este cea mai importantă artă, poate pentru că mai mult decât oricare dintre celelalte şase, filmul este în mod natural predispus la propagandă: este foarte accesibil şi popular, face ca orice poveste să devină credibilă, poate genera deopotrivă raţionamente, dar mai ales emoţii.(Articol scris de NICU NEAG)