Mentalități de zi cu zi la români în secolul XVIII: frica de moarte, testamentul, păcatele și văduvia

Secolul al XVIII-lea a lasat în urma numeroase documente particulare, în special testamente, note de cheltuieli, scrisori, multe dintre ele în greceste, dar si multe scrise în româneste, iar lumea pe care o înfatiseaza ele apare preocupata nu doar de bucuriile marunte ale vietii ori de dobândirea mântuirii, cât de un mesaj care sa strabata timpul. În special testamentele, dincolo de textul standard, lasa sa se întrevada o structura psihologica modelata pe un ideal iluminist.

Un astfel de document este si cel al Stancai, vaduva lui Pârvan boiangiul, o negustoreasa care îsi lasa bunurile printr-un testament redactat în anul 1749, cu 40 de ani înainte de a muri. Diata ei suscita interes pentru numeroasele amanunte despre epoca si despre relatiile umane, care, sintetizate, recompun povestea unei femei care a învins timpul, caci, asa cum se întâmpla uneori, istoria minora are forta de a sustine mesajul unui interval existential. Mai ales în cazul de fata, în care testamentul negustoresei este urmat de numeroase alte întariri, reconfirmari ale dorintelor ei, aruncate dincolo de moarte. Respectiv, între 1749 si 1787, Stanca scrie, în afara de testament, alte cinci acte de donatie (pastrate), iar Nicolae margelarul, epitropul pe care îl desemneaza, mai pomeneste înca unul.

Ce pacate avea Stanca?Negustoreasa, ramasa vaduva prin 1747, traieste înca 40 de ani, timorata de gândul mortii si convinsa ca dania ei catre biserica o va absolvi de pacate. Stanca este crestin-ortodoxa, practicanta, si a ridicat, împreuna cu sotul ei, Biserica Sf. Silvestru, din Bucuresti. În interiorul acesteia se afla chiar si portretele celor doi negustori, desi este putin probabil sa fie autentice.

Testamentul Stancai exprima în primul rând încrederea crestina în viata de dincolo si în puterea bisericii. Dar în afara de acestea, se afla si un sentiment de vina. Jean Delumeau, analizând tema în secolul al 18-lea, da numeroase exemple de oameni torturati de frica de moarte, sustinuta de un sentiment acut de vina. Ei cad prada unor iluzii periculoase, iar unii chiar mor, asa cum este cazul celor trei vizitandine din Auxerre. Acestea sunt cuprinse de panica si disperare, ceea ce le pricinuieste sfârsitul. Sentimentul de culpa este generator de nevroze, afirma Delumeau si o dovedeste Freud printr-o analiza minutioasa asupra unor situatii de lapsus memoriae. Este celebru cazul uitarii numelui Signorelli, în contextul în care Freud traia un vag sentiment de vina din cauza mortii unui pacient. Vrând sa vorbeasca despre frescele de la Orvietto, între care se afla si Damnarea, are loc un blocaj lingvistic determinat de conexiuni simbolice propulsate de sentimentul de vina. Ce motive avea Stanca sa se creada atât de vinovata încât sa-si lase integral averea bisericii, în detrimentul numeroaselor rude pe care le însira în testamentul ei?

Are opt pravalii, sase case, vie la marginea Bucurestiului, stupi de albine si alte acareturi. Duce o viata îmbelsugata si vrea ca, dupa moartea ei, biserica sa aiba parte de toata averea, în schimbul unor servicii precise:astfel, o casa si 20 de matci de albine sunt daruite Mitropoliei pentru a se îngriji de pomenirea lui Pârvan boiangiul, cele mai multe pravalii, case si via sunt lasate Bisericii Sfântul Silvestru, pe care o ctitorise si pe care avea obligatia s-o înzestreze, sperând în iertarea pacatelor personale. De asemenea, lasa 30 de matci si un cazan pentru Biserica Sf. Gheorghe Vechi, unde îi erau îngropati copiii, iar pentru pomenirea fratelui ei, daruieste casele pe care acesta le stapânise pe când era în viata etc. Toata aceasta meticuloasa împartire, precum si revenirile facute special ca sa-si întareasca dorintele, întotdeauna contrasemnate de martori de încredere, dovedesc o constiinta cel putin patrunsa de sensurile pacatului omenesc si ale absolvirii divine, daca nu cumva de un sentiment acut de vina, a carui provenienta încercam s-o descoperim în continuare.Biserici si case

Din datele existente în testament, stim ca Stanca si Pârvan au avut sapte copii, morti la data la care negustoreasa îsi face primul testament (1749) si chiar înainte de aceasta data, caci nu sunt îngropati la Biserica Sf. Silvestru, pe care o ridicasera în anul 1743. Moartea tuturor urmasilor trebuie sa fi constituit o drama uriasa. Desi nu exista date despre cauza mortii lor, este de presupus ca, cel putin în parte, este legata de epidemiile de ciuma care au bântuit Bucurestiul si care în perioada 1730-1740 s-au manifestat aproape continuu. Izgonita din Occident, ciuma a prins radacini în Est, iar Valahia a fost stapânita de cumplitul flagel, cu precadere în secolul al 18-lea9. În 1730, de pilda, avusese loc o epidemie în urma careia însusi principele tarii, Nicolae Mavrocordat, a cazut prada molimei, dupa cum o atesta inscriptia de pe mormântul sau. Prin urmare, este posibil ca acest atac agresiv si constant al molimei sa fi dus si la moartea copiilor Stancai. Însa, ori din ce cauza ar fi murit, ramâne cert faptul ca cei doi soti au socotit aceasta drama o pedeapsa de la Dumnezeu, dovada hotarârea lor de a ridica o biserica. Exista numeroase alte biserici zidite prin efortul financiar al negustorilor sau al mahalagiilor, mai ales în marginea orasului Bucuresti, unde apareau noi cartiere. Însasi Biserica Sf. Silvestru si-a luat initial numele dupa cel al mahalalei, si abia mai târziu a fost asociata sfântului care o patroneaza, situata în drumul care ducea spre un mare târg de vite si totodata si locul în care se afla Spânzuratoarea comunitatii, adica Târgul de-Afara.

Stanca si Pârvan locuiau relativ departe de acest loc. Este interesant ca aveau doua case ridicate în centrul Bucurestiului, asa cum se mentioneaza în testament, pe locul fostei Biserici Domnesti(care fusese construita în secolul al 16-a de principele Mircea Ciobanul). Nu este aici doar un mod de a fixa un reper geografic pentru repedea identificare a proprietatilor, ci si un alt sentiment care permite cel putin speculatii. Curtea Domneasca traditionala, desi lasata în paragina dupa moartea lui Brâncoveanu (1714), constituia centrul privilegiat, chiar si dupa ce principii fanarioti au gasit alte locatii pentru palatul domnesc. Abia în 1798, Constantin Hangerli a vândut la bucata terenul pe care se aflau înca ruinele palatului brâncovenesc (Curtea Veche), iar locul s-a umplut repede cu pravalii si ateliere mestesugaresti. Or, sotii Pârvan aveau acolo case si pravalie cu mult înainte de aceasta data, cel putin de pe la 1730. Este posibil ca pivnita de piatra, pe care Stanca o mentioneaza în testament cu oarecare mândrie, sa fi fost chiar pivnita fostei biserici. Ramâne nedeslusit modul în care acesti bogati negustori au reusit sa obtina dreptul de a-si cladi locuinte peste vestigii respectate înca în epoca.Vaduva lui Pârvan boiangiulTrebuie spus ca boiangiul, ajuns între timp negustor de postavuri, îsi pastrase acest cognomen din vremea tineretii, când probabil ca îsi începuse afacerea cu o vopsitorie. Denotativul initial al numelui sau constituie, ca si în alte cazuri, un mod evaluativ pentru o evolutie laudabila. În obiceiul timpului se înscrie aceasta identificare dupa meserie, ceea ce dezvaluie orgoliul meseriasilor si respectul fata de categoria lor sociala. Asa de pilda, în diferitele documente care privesc Biserica Silvestru (în special acte de donatie si tranzactii), apar semnaturile unor martori, întotdeauna mentionati cu meseria:islicar, zugrav, covrigar, pitar etc. Chiar si în pomelnicele bisericii sunt consemnati tot astfel:Pascu arabagiul, Chita pitareasa, Pârvu croitorul, Andrei pescarul etc. Si strainii erau identificati astfel. Asa, de pilda, într-o cronica a perioadei, un turc împotriva caruia se facuse o plângere era numit Ali aga limonagiul. Asa se explica si semnatura Stancai, întotdeauna însotita de mentiunea:vaduva lui Pârvan boiangiul. Chiar si la 40 de ani de la moartea lui, Stanca a continuat sa-si decline calitatea de fosta sotie a boiangiului. Era numele pe care si-l facusera în comunitatea de negustori, avea valoarea unui titlu, iar statutul negustoresei de vaduva conta mai mult decât conditia ei de proprietar al unui lant de magazine.Testamente, testamenteAcestei situari sociale i se datoreaza cu siguranta si privilegiul de a-si face case pe ruinele fostei Biserici Domnesti. Amanuntul este mentionat de doua ori în testament, probabil cu orgoliul de ocupant al centrului, dar poate si cu un oarecare sentiment de vina. Nu exista certitudinea ca Stanca s-ar fi învinuit pentru acest lucru. Exista însa toate indiciile ca cel putin moartea copiilor o considera o pedeapsa care se cerea rascumparata prin ridicarea unei biserici si prin danii. În sensul acesta, invocam incipitul testamentului, în care Stanca îsi motiveaza hotarârea prin faptul ca toate sunt trecatoaresi supuse stricaciunii, recunoscând-si deschis frica de moarte (temându-ma de moarte). Este adevarat ca exista un text standard pentru testamente, dar aceasta nu înseamna ca lipsea posibilitatea alegerii. Daca urmarim câteva testamente din veacul al XVIII-lea, observam ca exista prioritati diferite pentru semnatarii lor. Astfel, Ilinca Cojasca, la 1725, îsi motiveaza si ea hotarârea de a-si face diata prin aceeasi teama de moarte (temându-ma da înfricosatu ceas a mortii), dar care este determinata direct de boala si slabiciunea care o cuprinsesera. Testamentul doctorului Spiridon Kristofi (1759) începe astfel:"De vreme ce întâmplarea cea viitoare este nevazuta, si însasi îngerilor necunoscuta, pentru ca numai la Dumnezeu sunt cunoscute; drept aceea eu Spirea Doftorul de la Korfu am socotit mai înainte ce anume cuprinde sfârsitul vietii mele, si pâna îmi sunt mintile întregi si sanatoase..."În multe dintre testamentele veacului se observa o grija a gramaticului ori a preotului care redacteaza testamentul de a exprima, daca nu întocmai cuvintele, macar gândurile autorului. Multi dintre ei chiar mentioneaza:Si am scris eu Iorga gramatic cu învatatura dumneaei.

Exista si cazuri de documente care pastreaza în mod evident semnele oralitatii. Prin urmare, testamentul Stancai exprima cel putin mentalitatile, daca nu chiar cuvintele pe care aceasta le-a dictat:"Vazând ca toate ale veacului cestui de aici sunt desarte si vremelnice, si cum ca nici unele nu sunt statatoare ci toate trecatoare si supuse stricaciunii, cariia si ticalosul om iaste supus, drept aceea si eu roaba lui Dumnezeu Stanca, sotia raposatului Pârvan Boiangiu, temându-ma de moarte, cum ca far'de veaste aduce sfârsit, am socotit..."Aceasta fraza filozofala vadeste preocuparea vaduvei fata de soarta omeneasca, precum si starea psihologica a unei femei careia îi murisera toti cei sapte copii si sotul. Dar testamentul prin care îsi lasa averea bisericii nu este decât un exemplu al acestei preocupari. Stanca îsi foloseste toata energia ca sa mute osemintele copiilor ei din cimitirul în care fusesera înmormântati initial la Biserica Silvestru, unde exista date ca se afla si astazi cripta întregii familii. Acest efort dovedeste credinta ei în viata de dincolo si mai ales în datoria crestina de a aduna ramasitele pamântesti ale întregii familii.Împartirea averiiTot în aceeasi ordine se înscrie si împartirea averii:în timp ce biserica primeste în dar pravalii si case, rudele, destul de numeroase, primesc daruri simbolice:inele, margele, haine, cazane si uneori bani, dar nu foarte multi. De exemplu, nepotului Gheorghe, negustoreasa îi lasa un pled, un covor, o perna de atlaz si un vas de arama, pentru gatit, în timp ce cumnatul Manea primeste un cazan si o teaca de argint, altii primesc haine si, mai rar sume mici de bai. Privilegiat, finul Pârvanel se alege cu 10 matci de stupi, ceea ce constituie o mica avere, stiut fiind ca preocuparea cea mai frecventa a bucurestenilor din mahalale era fabricarea lumânarilor din ceara de albine. De asemenea, Stanca lasa nepoatelor ei, siruri de perle, cercei, bluze de matase vegetala, rochii din matasuri grele, orientale:"Las nepoate-mii, Arghirii, o pereache de cercei de aur, i 4 siruri de margaritar marunt, i o mahrama cu fir.Las nepoate-mii, Catrinei, o pereache cercei de aur, i doao tingiri, i o rochie de bendarea, i o ie cu fir, i o mahrama cu fir.Las finului Pîrvan un cazanel i taleri 20.Las copilii cumnatului Vasilie o ie cu sîrma, si 4 siruri de margaritariu, si o pereache de ace."

Obiectele enumerate indica valorile pe care se întemeiaza lumea Stancai. Sirurile de perle (margaritar), bijuteriile de aur si hainele dau masura unei bunastari, dar si o idee despre preocuparile negustoresei. Vasele de arama, hainele scumpe si bijuteriile se afla în mod traditional printre valorile tezaurizate, la care se adauga piesele de costum autohton (marama, iia), adeseori pastrate mai multe generatii si date de zestre ca o marturie a continuitatii unor preocupari si unor gusturi artistice. Însa darurile le-au nemultumit pe rude, care vor contesta juridic acest testament înca multi ani dupa moartea Stancai. Probabil ca ea anticipase acest lucru, întrucât mentioneaza în mai multe testamente, dar în special în cel din 1775, ca rudele nu trebuie sa mai aiba nici o pretentie asupra averii ei.

Faptul ca lasa toate valorile imobiliare bisericii deconspira un anumit sentiment de culpa si nevoia acuta de a obtine indulgenta divina. Chiar si dorinta de a fi recunoscuta pâna la moarte drept vaduva boiangiului ori orgoliul de-a cladi o biserica precum si straduinta de-a aduna la un loc familia, dincolo de moarte, indica grija excesiva a Stancai de a-si conserva o anumita onorabilitate, stabilita dupa canoanele lumii ei. Delumeau explica sensul vinei mistice prin doua nemultumiri cosmaresti:frica de a nu fi iubit de ceilalti si teama de a pierde respectul de sine. Aceasta a doua dimensiune se leaga de evaluarea morala a Stancai, deoarece lumea în care traieste impune canoane si mentalitati care pun mai presus statutul vaduvei care pastreaza memoria unui om apreciat social, decât o recasatorire sub nivelul primeia. Constanta Vintila Ghitulescu aduce în discutie si un alt aspect al vaduviei. Adeseori, conditia pentru a pastra averea lasata de sotul raposat impune o existenta solitara, sub autoritatea post mortem a acestuia. Cei mai multi oameni ai veacului manifesta grija pentru rânduielile de dupa moarte si îsi iau masuri ca acestea sa fie respectate, de pilda de catre vaduva care mosteneste averea cu conditia de a se dedica pastrarii memoriei celui care i-a lasat-o. Aceasta ar putea explica de ce Stanca ramâne pâna la sfârsitul vietii vaduva.Nicolae sin Ioan margelarul

Partea cea mai interesanta a existentei surprinsa în testament si în actele de donatie apare în documentul datat 20 decembrie 1775. Aici, negustoreasa îl numeste epitrop al întregii sale averi pe Nicolae sin Ioan margelarul. El facea parte din comunitatea de comercianti care detineau monopolul spatiului central. Probabil ca Stanca îl cunostea de pe vremea în care traia înca Pârvan boiangiul. Cu toate acestea îi încredinteaza averea si administratia Bisericii Silvestru, abia în 1775. Dupa felul în care apare formulata aceasta dorinta a Stancai, este de presupus ca opinia comunitatii nu era tocmai în favoarea margelarului. Ea spune în acest act despre el ca e om strain si cu frica lui Dumnezeu. Mentiunea nu este întâmplatoare. Desi toleranta si chiar stima românilor fata de straini este atestata în foarte multe documente, în anul 1764, Stefan Racovita, el însusi nepamântean, da o lege care interzicea casatoriile cu strainii. În cazul în care legea era încalcata, averea tinerei familii era confiscata, iar ei izgoniti. Aceasta situatie nu-l viza direct pe Nicolae margelarul, care era împamântenit, dar un curent de neîncredere la adresa strainilor e posibil sa se fi creat. Nu se cunoaste cu certitudine originea negustorului, dar se stie ca dupa moartea Stancai, dupa ce a ruinat biserica, a daruit-o Mânastirii Radu Voda, care era închinata Mânastirii Ivirului de pe Muntele Athos. Prin urmare, a dirijat averea Stancai spre o mânastire georgiana. Aceasta îndreptateste presupunerea ca era el însusi venit din Georgia. Cei mai multi dintre negustorii straini care aveau pravalii în centrul orasului, mai precis în zona Baratiei, unde îsi avea si Stanca pravaliile, erau greci, armeni, georgieni. Desigur, Nicolae ar fi putut sa fie si grec. Dar originea lui este prea putin importanta.

El i-a supravietuit Stancai aproape un deceniu si jumatate, ceea ce ne face sa credem ca era mai tânar decât ea. Relatia dintre ei nu este lamurita de vreun document. Dar este inexplicabila încrederea Stancai în acest Nicolae sin Ioan, care cu voie sau din nestiinta a administrat prost averea lasata, s-a îndatorat, a vândut o pravalie, iar apoi a înstrainat biserica, pe care mai apoi a recuperat-o, revenind asupra deciziei pe la 1800, când numeste un alt epitrop, la fel de nepriceput ca si el.De interes ramâne si faptul ca într-un document de arendare, semnat de margelar în 1799, o desemneaza pe negustoreasa (o singura data) cu un diminutiv, care fie ca era numele cotidian al vaduvei, fie ca dezvaluie un act de tandrete din partea lui;el o numeste Stancuta. Margelarul nu stia carte si îsi dicta textele. Prin urmare, a rostit numele cu care era familiarizat, iar gramaticul, scrupulos, a scris întocmai:"...ma îndatorez ca pe fiestecare an sa am a raspunde câte taleri cincizeci la sfânta Mânastire Radului Voda, mila ce prin diata au lasat numita raposata Stancuta pentru pomenirea sufletelor lor fara alt cuvânt..."

Relatiile dintre ei ar fi putut fi destul de strânse. Stanca avea pravalii de postavuri, iar Nicolae era margelar, adica vânzator de margele, dar si de matasuri fine. Nu era matasar, abia dupa 1835 bogasierii, mamularii, matasarii si margelarii aduna marfurile, care erau înrudite, într-o singura pravalie. La 1820, de pilda, în Bucuresti existau 7 margelari, 2 matasari, 28 de mamulari. Dar înca înainte de aceasta data exista posibilitatea ca margelele, matasurile fine si stofele sa se afle în aceeasi incinta. Pe de alta parte, testamentul Stancai vadeste o adevarata slabiciune pentru margele. Ea mentioneaza 20 de siruri, daruite sau destinate vânzarii.Animata viata a BucurestiuluiTotodata, lunga vaduvie a negustoresei ridica si ea semne de întrebare. Viata veacului al XVIII-lea era destul de dinamica la Bucuresti. Chiar exista o mentiune în legatura cu cererea unui domn fanariot de a se muta de la Iasi la Bucuresti, unde stia ca viata era mai palpitanta. Modul tonic în care sunt formulate dorintele Stancai si spiritul pragmatic în care trateaza iertarea pacatelor prin danii, sugereaza un temperament echilibrat;Stanca a fost în mod cert o femeie energica si cu spirit întreprinzator, capabila sa conduca o afacere prospera si sa-si sporeasca averea. Locuia pe lânga mari case boieresti, se învârtea în principalul centru comercial al Bucurestilor si este de presupus ca era la curent cu toate evenimentele importante ale urbei. Pe strazile orasului aveau loc adeseori spectacole, de cele mai multe ori platite de negustori. Primavara în special dansau Calusarii, barbati costumati în chip de razboinici, care desfasurau, ca si astazi, un scenariu al reînnoirii universale. De asemenea, umbla pe strazi o papusa uriasa numita geamala, importata de la turci;în Târgul de-Afara aveau loc serbarile de vara, iar teatrul comic de marionete dadea reprezentatii în mod curent. În casele boieresti, dar si în cele ale negustorilor mai înstariti aveau loc baluri unde pe lânga dansurile autohtone, patrunsesera contradadansurile anglaise, mazurca, valsurile. De asemenea erau în circulatie destul de multe carti, în special horoscoape, panegirice, romane populare si scrieri aforistice.

Este adevarat ca nici Stanca, nici margelarul nu erau stiutori de carte. Însa rolul cartilor nu este doar unul direct;mai ales cartile de acest gen sunt povestite, comentate, cel putin pomenite. Un volum tiparit în anul 1742, si care s-a bucurat de succes, a fost Viata Sfântului Vasile cel Nou, în care aparea si o poveste despre un calugar si o fecioara, în scurta vreme intrata în folclor. Relatiile conjugale erau si ele destul de agitate, daca luam în seama numeroasele procese de divort. Spiritul ludic, farsele si bucuria de viata sunt dominante ale secolului al XVIII-lea. În anul 1716, bucurestenii îi fac farse domnitorului, adunându-se în pâlcuri si strigând ca au intrat nemtii în tara. Luându-i în serios, Nicolae Mavrocordat, si-a luat copiii si-a fugit cu o trasura pâna la granita, unde a aflat ca era vorba despre o gluma. În 1753, principele Constantin Racovita intra în Bucuresti ducând un om în lanturi:era doctorul Pisani, pe care domnitorul îl considera responsabil de moartea sotiei sale. În acest univers în care ideea de pacat este destul de aproximativa, se pune întrebarea, pentru ce se simtea atât de vinovata negustoreasa încât sa-si închine averea Bisericii si sa mentioneze în atâtea alte donatii dorinta de a fi absolvita de pacate? Moartea copiilor, relatia cu Nicolae, tradarea rudelor, singuratatea care duce uneori la pierderea respectului de sine pot constitui cauzele acestei stari de fapt.

Legatura ei cu margelarul, ori de ce natura ar fi fost, este una foarte solida. Nicolae este nelipsit de la evenimentele importante, semnând ca martor daniile Stancai. Într-un fel anume se tine de cuvânt, în sensul ca timp de sapte ani de la moartea ei încearca sa administreze averea, hartuit de rudele negustoresei, care îi intentasera proces. Chiar îi ofera unuia dintre acesti pretendenti o pravalie cu chirie modica, ceea ce dovedeste ca era într-adevar un om cu frica lui Dumnezeu, cum îl caracterizase Stanca. Si este de-a dreptul înduiosator faptul ca, la 12 ani de la moartea ei, margelarul o numeste cu un nume de alint (Stancuta). În actul destul de lung, prin care margelarul da Biserica Silvestru în administrarea Ivirului, si în care relateaza si modul în care a decurs activitatea lui de epitrop, fiind o scriere redactata dupa dictare, dezvaluie în Nicolae margelarul un om simplu, preocupat de datoria lui morala fata de Stanca si depasit de aceasta activitate.Încrederea în BisericaÎmpovarata de moartea copiilor, Stanca hotaraste sa zideasca o biserica. Apoi, dupa moartea sotului ei este coplesita de sensul mortii, de frica irationala, pe care o si mentioneaza, si începe sa scrie testamente. Iar în aceasta viata a ei, ordonata între negustorie, daniile si grija pentru iertarea pacatelor, este însotita în mod constant de margelar. Diferenta de vârsta ar fi putut fi un obstacol în calea unei legaturi mai apropiate. Dar negustoreasa nu se marita. Nicolae pomeneste într-un document de neamul sau, de urmasi, ceea ce înseamna ca el avea o familie. Stanca traieste cu sentimentul unui pacat, se considera cu siguranta pedepsita pentru ca i-au murit toti copiii, dar remarca filozofic si ca toate lucrurile sunt trecatoare. În acest context, relatia ei cu margelarul apare ca una enigmatica, dar solida. Ar putea constitui un motiv de culpa, dar ar putea sa fie doar un secret neglijabil pentru femeia care si-a reglementat raporturile cu Dumnezeu.

Mai presus de orice exista grija permanenta pentru Biserica Silvestru. Este monumentul pe care l-a ridicat ca sa-i duca mai departe numele. Stanca este o simpla negustoreasa care a trait în Secolul Luminilor. Poate ca nu are constiinta faptului ca biserica pe care a cladit-o reprezinta un mesaj catre viitor. Dar tine cu staruinta sa-i asigure viitorul. Culpa ei se afla în relatie cu stima de sine. Acest sentiment o impulsioneaza sa-si consolideze permanent statutul social, semnându-se întotdeauna cu precizarea vaduva lui Pârvan boiangiul. Insistenta ei i-a impus dorinta si în toate actele ulterioare, pâna astazi, va fi numita cu aceasta titulatura. Tot asa, se îngrijeste ca biserica sa dainuie pentru ca în ea se afla cripta familiei si numele ei. Nu se marita ca sa nu-si risipeasca averea, care nu mai este a ei, ci apartine Bisericii. Au existat multi principi despre care nu se mai stie nimic. Ba chiar mai mult:exista un portret relativ cunoscut în cultura româna care îl înfatiseaza pe un oarecare negustor Sochim, însa numele pictorului s-a pierdut. În aceasta istorie plina de surprize, Stanca a reusit sa învinga timpul, ba chiar sa fie pictata la 100 de ani dupa moartea sa, cu numele scris deasupra portretului, care nici nu mai conteaza daca este sau nu al ei, iar Biserica Sf. Silvestru i-a perpetuat numele în pomelnice. Preotii s-au schimbat, biserica a cazut darâmata de cutremure si de timp, a fost reconstruita din temelii în doua rânduri (la 1839 si în 1907), a avut alti ctitori. Dar în ciuda acestor transformari, numele ctitorilor initiali, Stanca si Pârvan, s-au pastrat pâna astazi. Încrederea în biserica s-a dovedit îndreptatita.NOTE1. Publicat în Licaroiu, Gabriel-Biserica Sfântul Silvestru. Trecut si prezent, Ed. ASA, Bucuresti, 2005, p. 24 si urm.2. Ibidem, p. 383. Pacatul si frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII), Ed. Polirom, Iasi, 1997 (orig. Le Péché et la peur. la culpabilisation en Occident XIIIC-XVIIIJ siccles)4. Ibidem, p. 3855. Ibidem, p. 3576. Freud, Sigmund-Psihopatologia vietii cotidiene, în Introducere în psihanaliza, Editura Didactica si Pedagogica, 1992, pp. 404-407 (orig Zur Psychopathologie des Alltagsleben)7. Luca Signorelli (1441-1523)-pictor al Renasterii italiene8. Care înfatiseaza un act de acaparare brutala si seducatoare în egala masura a diavolilor care invadeaza lumea.9. Apud Lemny, Stefan-Umbra lui Thanatos în Sensibilitate si istorie în secolul XVIII românesc, Ed. Meridiane, Buc. 1990;Papazoglu Dimitrie-Istoria fondarei orasului Bucuresti, Capitala Regatului Român, Ed. Curtea-Veche, 2005, cap. 18;s.a.10. Licaroiu, G, op. cit., p. 2111. Radu Popescu-Cronica lui Nicolae Mavrocordat, în Cronicari munteni, Ed. Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta&Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2004, p. 82612. Arhivele Statului, Bucuresti, Mitrop., CCCXL/2.13. Licaroiu, op.cit., p. 2414. Op.cit., p. 35715. În salvari si cu islic, Ed. Humanitas, 2004, pp. 240-24516. Licaroiu, G, op. cit., p. 2817. Lemny, S., op. cit., p. 8318. Ionescu, Adrian-Silvan-Moda si societate urbana, Ed. Paideia, 2006, pp. 470 si urm.19. Apud Gane, Constantin-Trecute vieti de doamne si domnite, Ed Lider, Bucuresti, 1999, p. 51920. Papazoglu, D., Ibidem.21. Cf. Lemny, S., op. cit., cap. Aventura cuplului;Ghitulescu-Vintila, Constanta-În salvari si cu islic, ed. cit., cap. Despre divort.22. Dupa Gane, Constantin, op. cit., pp.515;533.