Masacrul de la Peșterile Ardeatine, ascuns de guvernele german și italian
În primăvara lui 1944, trupele naziste au ucis sute de civili italieni în ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca masacrul de la Peșterile Ardeatine. După sfârșitul războiului, cele două guverne, de la Roma și de la Bonn, nu au luat nicio măsură pentru a da de urma ucigașilor, fiind mai interesate de problemele politice și nu de justiție.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, Peșterile Ardeatine erau exploatate pentru o rocă vulcanică folosită în producția de ciment. Dar la data de 24 martie 1944, producția încetase de mult. În acea zi, au fost aduse acolo mai multe camioane cu prizonieri – în total, 335 de italieni, dinte care cel mai tânăr avea doar 15 ani.
Ocupanții germani doreau să se răzbune pentru un atac pe care partizanii comuniști îl organizaseră cu o zi în urmă împotriva unei unități germane staționate la Roma. Victimele acestui act de răzbunare au fost alese la întâmplare;majoritatea erau prizonieri într-o închisoare Gestapo aflată la Roma. Nici unul dintre cei 335 de italieni nu fuseseră implicați în acțiunea comuniștilor. La 15.30, a fost adus primul grup de cinci bărbați. Un ofițer SS era acolo pentru a le cere numele și a-i tăia de pe o listă. Bărbații au fost obligați să îngenuncheze pe podeaua rece a uneia dintre peșteri și au fost împușcați. Apoi, următorii cinci bărbați au fost aduși. Pe măsură ce cadavrele se înmulțeau, ofițerii germani le-au adunat într-o grămadă pe care următoarele victime trebuiau să se cațere înainte de a fi de asemenea ucise. Din cauză că unii dintre ofițerii naziști au consumat mult alcool în timpul operațiunii și nu mai erau în stare să tragă cu arma, unele victime nu au murit imediat. Unii s-au sufocat sub greutatea morților de deasupra lor sau au murit în explozia ce a urmat – la sfârșit, naziștii și-au acoperit urmele detonând o mare cantitate de exploziv în peșteră.
Incidentul a rămas în istoria crimelor de război ca masacrul de la Peșterile Ardeatine. După război, a devenit un simbol al atrocităților germane comise în Italia în timpul celui de-al Treilea Reich. Acolo a fost construit un memorial în amintirea victimelor, unde politicienii italieni depun coroane de flori anual. Însă deși masacrul a fost comemorat anual începând cu primii ani postbelici, nici oficialii germani, nici cei italieni nu au avut niciun interes în aducerea responsabililor în fața justiției. Singura persoană pedepsită a fost Herbert Kappler, ofițerul SS responsabil cu poliția și serviciile de securitate germane de la Roma din timpul războiului. El a fost condamnat la închisoare pe viață în 1948.
Istoricul Felix Bohr a încercat să descopere motivele pentru care oficialii au fost atât de reticenți în a pedepsi aceste crime. Cercetând documente din arhivele ministerului de externe german, el a descoperit un set de documente impresionante. Este vorba de corespondența începută în 1959 între oficialii de la ambasada germană de la Roma și omologii lor din ministrul de externe de la Bonn. Documentele arată că diplomații germani și oficialii italieni au colaborat pentru protejarea soldaților aflați în subordinea lui Kappler, pentru ca aceștia să nu fie judecați. Ambele părți erau interesate ca toată povestea să rămână în trecut.
În cazul masacrului de la Peșterile Ardeatine, inițiativa de a lăsa în urmă incidentul a venit din partea guvernului italian. Primele încercări de a vedea crimele naziste pedepsite au fost abandonate destul de repede. Mulți dintre cei care trebuiau judecați trăiau în Germania postbelică, dar creștin-democrații ce conduceau guvernul italian doreau să evite un scandal pe seama cererilor de extrădare. După cum spunea un diplomat italian, „în ziua în care primul criminal german va fi extrădat, va avea loc un val de proteste în țări care cer la rândul lor extrădarea criminalilor italieni.” La urma urmei, Italia fusese alături de Germania nazistă până în 1943 și ocupase teritorii în Balcani, unde sute de mii de oameni au căzut victime regimului violent instalat de italieni.
Mai mult decât atât, creștin-democrații se temeau că desfășurarea unor noi procese pentru crime de război putea strica relațiile bune ale Italiei cu Germania, precum și relațiile cu Cancelarul Konrad Adenauer, membru fondator și lider al Uniunii Creștin-Democrate din RFG. În cele din urmă, creștin-democrații italieni nu doreau să reînvie amintirile rezistenței antinaziste de sorginte comunistă deoarece opoziția comunistă din țară ar fi putut fi avantajată.
A început așadar, în 1958, operațiunea de tăinuire la Parchetul Militar, unde mii de fișiere au fost închise în arhive. Un an mai târziu însă, procurorii civili au început să se intereseze de masacrul de la Peșterile Ardeatine. Acțiunea împotriva lui Kappler nu a putut fi însă niciodată finalizată oficial deoarece 12 suspecți nu au putut fi identificați.
În octombrie 1959, procurorul general Massimo Tringali a vizitat ambasada germană de la Roma. Conform documentelor, ambasadorul german Manfred Klaiber povestește că Tringali a spus clar că nu există niciun interes de partea italiană – din motive ce țin de politică internă – ca întreaga problemă a execuției ostaticilor în Italia, în special cazul Ardeatine, să revină în atenția publicului. De aceea, Tringali a declarat că ar fi recunoscător dacă oficialii germani ar putea să confirme că nici unul dintre cei 12 suspecți nu mai era în viață sau că nu există informații cu privire la locul unde se află. Ambasadorul Klaiber, care fusese membru al partidului nazist încă din 1934 și care lucrase în ministerul de externe pe timpul lui Hitler, nota că „înțelege cererea” italienilor.
Cererea italienilor a fost transmisă la Bonn, unui anume Hans Gawlik. Acest diplomat avea și el un trecut nazist:intrase în partid în 1933, fusese procuror la Breslau în timpul războiului, iar în timpul proceselor de la Nürnberg a fost avocatul apărării pentru mai mulți lideri SS. Abia mai târziu, în 1968, avea să iasă la iveală faptul că Gawlik se folosise de poziția sa în ministerul de externe pentru a-i avertiza pe foștii naziști să nu călătorească în anumite țări unde fuseseră condamnați in absentia. În lumina acestor detalii, nu ne surprinde faptul că Gawlik a scris ambasadei de la Roma că „locația actuală a unora dintre cei căutați nu a putut fi determinată”, adăugând că nici nu se poate ști exact dacă ei mai trăiesc.
Printre cei căutați se număra și Carl-Theodor Schütz, cel care comandase unitățile de execuție. Fostul căpitan SS lucra la momentul respectiv, în 1960, în cadrul Bundesnachrichtendienst, Serviciile de Informații Externe. O altă persoană de pe acea listă era Kurt Winden care, conform lui Kappler, fusese implicat în selectarea victimelor ce aveau să fie executate. El ar fi fost ușor de localizat:lucra la Frankfurt, în cadrul Deutsche Bank.
Procesele de la Roma s-au încheiat oficial, fără niciun rezultat, în ianuarie 1962. Ani mai târziu, când aproape toți din foștii naziști se retrăseseră din pozițiile ocupate după război, doar doi bărbați aveau să mai răspundă pentru faptele lor. Ambii au recunoscut că au luat parte la masacrul de la Peșterile Ardeatine. După război, ei au trăit sub numele lor adevărate:Erich Priebke în Argentina, iar Karl Hass în Germania, de unde mai vizita din când în când Italia. În 1998, cei doi au fost condamnați la închisoare pe viață. Între timp Hass a decedat, iar Priebke, în vârstă de 98 de ani, trăiește la Roma sub arest la domiciliu. El era ofițerul SS care tăia numele victimelor de pe listă înainte de a-i trimite la moarte.
Sursa:http://www.spiegel.de/
