Mary de Woodstock, prințesa-călugăriță care juca zaruri și călătorea cu 24 de cai
La șapte ani, fiica regelui Eduard I al Angliei a fost trimisă la mănăstire. A depus jurăminte de sărăcie, castitate și ascultare, dar a continuat să trăiască asemenea unei prințese: avea apartamente proprii, domenii, servitori, vin din depozitele regale și o suită pentru deplasarea căreia erau necesari până la 24 de cai. Mary de Woodstock nu a părăsit niciodată oficial viața monahală. În schimb, a obligat lumea mănăstirii să se adapteze rangului ei.
În ziua de 15 august 1285, la Prioratul Amesbury din Wiltshire a avut loc o ceremonie neobișnuită chiar și pentru lumea medievală. Paisprezece fete provenite din familii nobiliare au fost încredințate vieții religioase.
Printre ele se afla Mary de Woodstock, una dintre fiicele regelui Eduard I al Angliei și ale reginei Eleanor de Castilia. Avea aproximativ șapte ani – nu șase, cum apare uneori în versiunile popularizate ale poveștii – și nu putea înțelege pe deplin consecințele hotărârii luate în numele ei.
În acea zi, Mary nu a devenit încă monahie în sensul deplin al cuvântului. A fost „dedicată” mănăstirii, urmând să primească vălul și să depună oficial jurămintele abia în decembrie 1291, când avea doisprezece sau treisprezece ani. Hotărârea fusese susținută mai ales de bunica ei, Eleanor de Provence, văduva regelui Henric al III-lea, în pofida rezervelor exprimate de mama copilei.
Mary avea să-și petreacă aproape întreaga viață la Amesbury. Dar existența ei nu avea să semene prea mult cu aceea a unei călugărițe obișnuite.
O copilă oferită Bisericii
În familiile regale medievale, copiii nu aparțineau în totalitate părinților lor. Ei erau piese ale unei construcții dinastice mai ample.
Fiii puteau moșteni coroane, teritorii sau funcții ecleziastice. Fiicele puteau fi trimise peste granițe pentru căsătorii politice ori așezate în mănăstiri prestigioase, unde întăreau legăturile dintre monarhie și Biserică.
Mary nu a fost trimisă într-o comunitate religioasă săracă și izolată. Amesbury era una dintre fundațiile monahale apropiate dinastiei Plantagenet și o filială engleză a puternicei Abații Fontevraud din Anjou. Ordinul urma regula benedictină, dar avea o particularitate remarcabilă: comunitățile sale puteau cuprinde atât femei, cât și bărbați, aflați sub autoritatea supremă a unei starețe. Prioratul de la Amesbury fusese refondat de Henric al II-lea în 1177 și devenise un loc privilegiat pentru femeile din aristocrație și din familia regală.
Bunica lui Mary, Eleanor de Provence, alesese Amesbury drept loc al retragerii sale. Nu a intrat acolo ca o simplă văduvă care renunțase la lume. Pentru ea au fost amenajate camere private, potrivite rangului unei foste regine.
Eleanor și-a dorit ca două dintre nepoatele sale să-i fie alături: Mary și Eleanor de Bretania. Cea din urmă era fiica lui Ioan al II-lea, ducele Bretaniei, și avea să devină ulterior stareță la Fontevraud.
Pentru Mary, alegerea mănăstirii a fost făcută înainte ca ea să poată formula o vocație religioasă. Viața sa fusese hotărâtă de familie, așa cum destinul altor prințese era stabilit prin contracte matrimoniale.
Diferența era că, în locul unui soț ales din rațiuni politice, Mary primea o comunitate monahală, un văl și obligația de a-i sluji lui Dumnezeu.
Sărăcie, dar cu apartamente private
În teorie, monahiile renunțau la proprietatea personală și trăiau în ascultare, modestie și comunitate. În practică, rangul social nu dispărea întotdeauna dincolo de zidurile unei mănăstiri.
Mary a crescut în încăperile amenajate pentru bunica sa, nu într-un dormitor comun, alături de celelalte călugărițe. Dispunea de propriile camere, de personal și de bunuri potrivite unei prințese. Sursele amintesc paturi cu draperii, țesături scumpe și lenjerii de calitate, foarte departe de austeritatea pe care o asociem de obicei vieții monahale.
Părinții săi asiguraseră prioratului o rentă anuală de 100 de lire pentru întreținerea ei. Mary primea o alocație pentru haine mai mare decât cea obișnuită și provizii speciale din depozitele regale. Ulterior, venitul său anual a crescut la 200 de lire – o sumă considerabilă pentru începutul secolului al XIV-lea.
În 1292, regelui i-a fost aprobată acordarea către Mary a dreptului de a primi anual 40 de stejari din pădurile coroanei și 20 de butoaie mari de vin din Southampton. Un asemenea butoi, numit tun, putea conține aproximativ 950 de litri.
În total, alocația se apropia de 19.000 de litri de vin pe an.
