Martiriul unui întreg Episcopat. Detenţia și moartea episcopilor greco-catolici beatificaţi de Papa Francisc
În perioada de Domiciliu Obligatoriu comun, episcopii au început să fie vizitați de preoții care conduceau în mod provizoriu și clandestin eparhiile lor. Credincioșii greco-catolici au început să se manifeste tot mai mult, în speranța eliberării Bisericii lor. Episcopii au susținut organizarea în clandestinitate a Bisericii. A început și acea „mișcare petiționară”, în care zeci de mii de greco-catolici au semnat memorii adresate autorităților pentru eliberarea episcopilor și a Bisericii Greco-Catolice. Această ridicare a greco-catolicilor a avut loc înaintea revoluției maghiare, într-o perioadă în care Securitatea era atotputernică.
În acest context, s-a luat decizia izolării episcopilor în Domicilii Obligatorii separate. În plus, unul dintre ei, episcopul Alexandru Rusu, a fost rearestat la 30.12.1956, anchetat și i s-a montat un fals proces politic, la care a primit o condamnare la temniță grea pe viață. Acest lucru trebuia să-i terorizeze pe ceilalți doi episcopi și pe credincioșii care speraseră într-o schimbare. De-a lungul etapelor Căii Crucii comune li s-a propus de nenumărate ori tuturor episcopilor să treacă la ortodoxie pentru a se „legitima” cumva operațiunea stalinistă de „lichidare prin unificare”. Dacă ar fi cedat, episcopii și-ar fi salvat viața. N-au făcut-o și de aceea au murit în mâna persecutorului, fiind declarați astăzi martiri.
Cum a murit fiecare dintre episcopi
Episcopul Aftenie, aflat în fața anchetatorului Enoiu, a declarat în scris că „Guvernul a contravenit Constituției și legii Cultelor, prin trecerea Bisericii Greco-Catolice la ortodoxie, sprijinind această acțiune”. În urma violențelor fizice și psihice îndurate în timpul celor 10 luni de anchetă, a suferit un accident cerebral cu hemipareză. Trimis la „spitalul” închisorii Văcărești, a murit după alte 45 de zile.
Episcopul Frențiu a fost seniorul corului episcopal, conducând practic rezistența Bisericii în timpul persecuției. După doi ani de încarcerare la Sighet, a prezentat edeme tot mai extinse și a fost lăsat să moară fără a i se acorda niciun fel de tratament medical. Întrebat în timpul detenției dacă nu suferă, răspundea mereu: „Pentru aceea suntem aici, să suferim”, în sensul că este o suferință oferită pentru Biserică.
Episcopul Suciu, numit și „episcopul tinerilor”, a murit de foame la închisoarea Sighet. Suferind de colită cronică, dar păstrând regim, a putut acționa cu eficacitate de-a lungul întregii sale vieți de până la arestare. Dar nu a putut rezista în condițiile din închisoare. În memoriile sale, episcopul Hossu arată: „Fratele nostru scump era liniştit, mângâiat, nici un cuvânt de lamentare, dimpotrivă, era senin şi zâmbitor, dureri nu avea, dar puterile se topeau. […] cu judecata, la sine până la sfârşit”.
Episcopul Chinezu, în urma condițiilor de la Sighet, s-a îmbolnăvit de inimă, dar nu a primit niciun fel de tratament. Avea o atitudine de pace și de blândețe care-i impresiona pe toți cei din celula 44. Or, îi era clar episcopului Chinezu că boala lui ar fi putut fi tratată. Prin aceasta, el a trăit clipă de clipă conștiința faptului că-și va pierde viața pentru Cristos.
Episcopul Bălan a mai rămas în DO încă 3 ani, adică până la sfârșitul vieții, la mănăstirea Ciorogârla, înconjurat de informatori, care încercau să-l dezinformeze, să-l demoralizeze și să-i urmărească toate mișcările. Spre sfârșitul vieții și-a pierdut cunoștința de două ori. Atunci el a cerut familiei să fie dus la Lugoj pentru a se trata corespunzător. Ca răspuns, autoritățile i-au transmis pe mai multe căi să treacă mai întâi la ortodoxie. Netrecând, nu a primit niciun tratament și după trei săptămâni a murit.
Episcopul Rusu, după condamnarea pe viață, a trecut prin închisorile Gherla, Pitești, Dej și iarăși Gherla. La proces a arătat că el nu și-a făcut decât datoria de episcop greco-catolic. În ajunul morții, a transmis Sfântului Părinte, prin doctorul Cornel Petrassevich, următorul mesaj:
„Doctore, ai să scapi. Eu mai am câteva zile de trăit. Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră greco-catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.” După aproape 15 ani de detenție, a murit de septicemie, a cărei cauză nu a putut fi depistată în „spitalul” închisorii, ci numai la autopsie. Mormântul său nu a mai putut fi identificat.
Episcopul Hossu a rezistat în DO timp de aproape 14 ani, până la sfârșitul vieții, la încercările mai mult sau mai puțin mascate la care a fost supus pentru a accepta de facto politica guvernului în privința Bisericii sale. Atunci când a aflat că Papa Paul al VI-lea intenționează să-l ridice la demnitatea de cardinal, i-a transmis Papei rugămintea să accepte ca el să nu fie numit cardinal în timp ce Biserica lui era persecutată.
Cu o zi înainte de moarte a apucat să-i spună episcopului Alexandru Todea:
„[…] fiindcă Biserica pe care am slujit-o și eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei, privește-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toți care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care și adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său, de pe cruce: «Părinte, iartă-le lor»”.
La 7 mai 1970 și-a pierdut de mai multe ori cunoștința. Din pricina condițiilor severe de izolare, familia sa nu a fost înștiințată, iar spitalizarea s-a făcut cu o săptămână de întârziere, nelăsându-i-se nicio șansă de restabilire. A murit la spitalul Colentina din București la 28 mai 1970.
Acest text este un fragment din articolul „Martiriul unui întreg Episcopat” publicat în numărul 208 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 mai – 14 iunie 2019, și în format digital pe paydemic.com.
