⬆

Marile mistere ale religiei dacilor: de ce au dispărut mormintele din Regatul Dac?

Autor: Alexandru Berzovan

Călătorul care urcă pe valea îngustă și împădurită a Grădiștii, spre capitala Sarmizegetusa, s-ar aștepta să găsească, precum în alte părți, mormintele fastuoase ale regilor, ale marilor preoți și ale altor oameni de seamă ai Daciei. Dar acestea lipsesc cu desăvârșire. Și nu numai că lipsesc mormintele regilor și ale preoților, dar lipsesc și cele ale oamenilor de rând!

Fenomenul acesta de dispariție a mormintelor începe în Dacia încă din secolul al II-lea î.Hr., când încep să dispară necropolele populației de rând. Încă din a doua jumătate a secolului I î.Hr., aproape toate cimitirele dispar, doar în zonele periferice ale Daciei (zonele de nord și de est) fiind practicate în continuare vechile rituri funerare.

Care este cauza acestui fenomen? Probabil, practicarea unor ritualuri funerare discrete: expunerea cadavrelor în fața factorilor naturali, aruncarea cenușii incinerației în vânt sau în ape etc. Este interesant de observat că, odată cu cucerirea romană și cu distrugerea statului și a religiei, populația locală de pe întreg cuprinsul Daciei va reveni, treptat, la vechile rituri funerare.

Construcțiile de cult monumentale

Cercetările arheologice efectuate pe întreg arealul locuit de către geto-daci au relevat, începând cu secolul al II-lea î.Hr., mai pregnant din secolul I î.Hr., existența unor profunde schimbări și transformări în ce privește practicile spirituale. Astfel, se constată apariția construcțiilor de cult monumentale, a unor centre religioase pandacice, precum cel de la Sarmizegetusa, poate și cel de la Racoș-Tipia Ormenișului, dispariția necropolelor atribuite populației de rând, iar de la jumătatea secolului I î.Hr., a aproape tuturor urmelor funerare.

Este imposibil de spus dacă aceste evoluții se leagă efectiv de reformele religioase ale lui Deceneu sau dacă acestea nu au făcut decât să consfințească rezultatele unor procese deja în desfășurare în cadrul credințelor religioase ale lumii geto-dacice. În ce privește arhitectura monumentală de cult, distingem mai multe tipuri de sanctuare. Astfel, o primă categorie sunt sanctuarele patrulatere de tip „aliniamente de coloane“. Ca aspect, prezintă unele asemănări vagi cu templele lumii grecești.

Urmele lor arheologice constau în șiruri paralele de plinte de piatră care susțineau o serie de coloane de lemn, sau, în unele cazuri (Sarmizegetusa), chiar din piatră. Acest tip de edificii sunt specifice cetăților din spațiul intracarpatic, mai ales celor situate în zone montane (de pildă la Sarmizegetusa, Costești-Cetățuie, Craiva-Piatra Craivii, Căpâlna etc.). În spațiul extracarpatic, doar în cetatea de la Bâtca Doamnei cunoaștem acest tip de sanctuar.

Mult mai răspândite sunt sanctuarele rotunde, cu dimensiuni variabile, realizate în general din lemn și chirpici. În centrul lor s-a putut constata în unele cazuri existența unor mici încăperi absidate (precum în cazul celor de la Sarmizegetusa) sau a unor vetre de foc (Pecica-Șanțul Mare). Acest tip de sanctuare cunoaște o răspândire foarte largă, din vestul Daciei (Pecica) până la estul ei extrem, unde le găsim în cetățile de la Brad și Poiana.

Marele sanctuar circular de la Sarmizegetusa (după catalogul Incursiuni dacice în mediul virtual)

Este posibil ca acest tip să fie și cel mai vechi, de vreme ce își găsește antecedente în arhitectura geților est-carpatici din secolele V-III î.Hr. (de pildă, în cetatea de la Butuceni, Republica Moldova). Un al treilea tip este reprezentat de sanctuarele patrulatere cu absidă, realizate din lemn și chirpici, frecvent întâlnite în Dacia preromană: Pecica, Brad, Cetățeni, Cârlomănești etc. Este interesant de observat că în aproape toate cazurile, absida – unde se desfășurau probabil ritualurile – este orientată aproximativ către Steaua Polară, lucru ce poate să aibă anumite semnificații, greu de deslușit cu exactitate în acest stadiu al cunoașterii.

Ne putem gândi la o paralelă cu vechile mituri grecești, care localizau într- un nord îndepărtat, mitic, anumite zeități sau populații (de ex. Apollo Hiperboreeul). În niciunul dintre sanctuarele cercetate până acum nu s-a găsit vreo imagine monumentală a vreunei divinități sau măcar un soclu, situație ce ridică anumite semne de întrebare. Dacă au existat astfel de statui, ele puteau să fi fost realizate din lemn și să nu se fi păstrat sau să fi fost distruse și ascunse de daci în contextul tulbure al războaielor, pentru a evita profanarea lor de către romani.

Totuși, situația descrisă mai sus ar cunoaște, se pare, o excepție singulară. Astfel, în marea așezare de la Cârlomănești (jud. Buzău), care a funcționat pe parcursul secolului II î.Hr. până pe la mijlocul sec. I î.Hr., întâlnim, în sanctuarele absidate de aici, figurine antropomorfe și zoomorfe din lut fără analogii cunoscute. Din punct de vedere stilistic, ele par să reprezinte produsele unui singur artist.

Să fi fost aici un loc de desfășurare a unor ritualuri „eretice“, ceea ce ar explica distrugerea acestei dave poate chiar de către Burebista, în contextul reformelor introduse de marele preot Deceneu? Sunt întrebări și speculații fără un răspuns cert, în acest moment.