Machiavelli, Principele. Cap. VII. „Despre principatele noi care se cuceresc prin armele şi prin favoarea altuia”

Cezar Borgia, pe care oamenii îl numeau de obicei ducele Valentino, şi-a dobândit statul mulţumită situaţiei înalte a tatălui său şi l-a pierdut o dată cu moartea acestuia, cu toate că a folosit toate mijloacele şi a făcut tot ceea ce trebuia să facă un om înţelept şi capabil, care vrea să-şi asigure stăpânirea în ţara pe care a obţinut-o prin armele şi prin situaţia înaltă a altuia. Căci, după cum am spus mai sus, acela care nu înalţă temeliile, ar putea, dacă are toate însuşirile necesare, să le înalţe şi mai târziu, deşi în cazul acesta constructorul ar avea multe greutăţi, iar clădirea însăşi ar fi în primejdie. Dacă considerăm toate acţiunile întreprinse de ducele Valentino, constatăm că el şi-a înălţat temelii trainice pentru puterea lui viitoare;cred că nu este de prisos să vă vorbesc despre ele, deoarece nu ştiu ce învăţătură mai bună aş putea să-i dau unui principe nou decât exemplul faptelor acestuia, iar dacă planurile şi măsurile lui de acţiune nu i-au izbutit, aceasta nu s-a întâmplat din vina lui, ci dintr-o neobişnuită şi extremă răutate a sorţii.

Pentru a-i da putere ducelui Valentino, fiul său, Alexandru VI a trebuit să înfrunte multe greutăţi imediate şi altele care s-au ivit ulterior. Mai întâi el nu vedea nici o modalitate de a-l face principe decât aceea de a-i da în stăpânire un stat al bisericii, dar ştia prea bine că dacă ar fi luat vreunul din teritoriile bisericii, ducele Milanului şi veneţienii nu i-ar fi îngăduit să-l păstreze, deoarece Faenza şi Rimini erau de multă vreme sub protecţia acestora din urmă. Afară de aceasta, toate forţele armate ale Italiei, şi îndeosebi acelea pe care papa le-ar fi putut folosi, erau în mâinile unor oameni care se temeau de puterea lui;deci Alexandru VI nu putea să aibă încredere în nici una din forţele respective deoarece ele aparţineau în întregime familiilor Orsini şi Colonna şi partizanilor lor. Trebuia ca această situaţie să fie schimbată şi să se provoace tulburări în statele adversarilor, pentru a putea pune stăpânire pe o parte din ele. Lucrul acesta a fost uşor;papa a avut de partea lui pe veneţieni care, din alte motive, îi aduseseră pe francezi în Italia, lucru pe care el nu numai că nu l-a oprit, dar l-a uşurat prin aceea că a anulat prima căsătorie a regelui Ludovic.

Aşadar, regele a trecut în Italia cu ajutorul veneţienilor şi cu asentimentul lui Alexandru;şi de îndată ce a ocupat Milanul, papa a şi obţinut de la el soldaţii de care avea nevoie pentru acţiunea din Romagna, la care regele a consimţit pentru a face onoare prestigiului său. De îndată ce a cucerit Romagna şi a învins puterea familiei Colonna, ducele Valentino a voit să păstreze ceea ce cucerise şi să meargă mai departe, dar a avut de înfrânt două obstacole:cel dintâi erau propriile lui armate, care nu i se păreau credincioase, iar celălalt era voinţa Franţei;se temea ca armatele Orsinilor, de care se folosise, să nu-l părăsească tocmai când ar fi avut mai multă nevoie de ele şi nu numai să-l împiedice de la o cucerire, dar să-i ia şi ceea ce cucerise. Se temea mai departe ca regele să nu facă şi el acelaşi lucru. În ce-i priveşte pe Orsini, a avut un indiciu în acest sens în momentul în care, după cucerirea Faenzei, a atacat Bologna şi a observat că armatele lor luptau fără nici un avânt;în ce-l priveşte pe rege, a putut să-i cunoască intenţiile atunci când după ce a ocupat ducatul de Urbino, a atacat Toscana;iar regele l-a făcut atunci să-şi retragă trupele din această expediţie. În urma acestui fapt ducele hotărî să nu mai depindă de armatele şi de reuşita altuia.

Şi cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost acela de a micşora puterea familiilor Orsini şi Colonna la Roma;pentru aceasta, pe toţi acei partizani ai lor care erau nobili, i-a câştigat de partea lui făcându-i acoliţi şi acordându-le mari avantaje şi îi dădu fiecăruia după calităţile lui trupe de soldaţi cu plată şi funcţii de guvernatori;astfel încât, în câteva luni numai, ei şi-au pierdut ataşamentul faţă de facţiunile din care făceau parte şi s-au îndreptat cu totul spre el. După aceasta, ducele aşteptă prilejul de a-i nimici pe Orsini, întrucât pe cei din neamul Colonna îi înfrânsese;prilejul se ivi tocmai potrivit şi el ştiu să-l folosească şi mai bine. În adevăr, Orsini şi ai lor, dându-şi seama prea târziu că puterea ducelui şi a bisericii însemna distrugerea lor, convocară o dietă la Magione, în regiunea Perugiei, aceasta a provocat rebeliunea de la Urbino, tulburările din Romagna, precum şi nenumăratele primejdii pe care ducele a trebuit să le înfrunte şi pe care le-a învins cu ajutorul francezilor.

Redobândindu-şi astfel tot prestigiul şi nemaiavând nevoie să se bizuie nici pe Franţa, nici pe alte forţe din afară şi pentru ca să nu mai aibă nevoie de a le pune pe acestea la încercare, ducele începu să se folosească de vicleşuguri. Şi ştiu să-şi ascundă atât de bine intenţiile încât Orsini înşişi se împăcară cu el prin mijlocirea lui Paolo Orsini, faţă de care ducele folosi toate mijloacele posibile pentru a-l face să aibă încredere în el, dându-i bani, echipamente şi cai;cu naivitatea lor prostească, ei i-au căzut uşor în mână la Sinigaglia. În momentul când conducătorii celor două facţiuni au fost nimiciţi, iar partizanii lor i-au devenit prieteni, ducele reuşise să dea o temelie trainică puterii lui, întrucât stăpânea întreaga Romagna împreună cu ducatul de Urbino şi mai ales i se părea că-şi câştigase prietenia Romagnei şi mai ales că avea de partea lui întreaga populaţie care începuse să se bucure de bunăstarea pe care el i-o adusese.

Şi deoarece lucrurile care urmează sunt demne de a fi cunoscute şi de a fi pildă altora, nu vreau să le las deoparte. După ce ducele a ocupat Romagna şi a constatat că fusese condusă de stăpâni incapabili, care mai curând îi jefuiseră pe supuşi decât îi guvernaseră şi astfel le dăduseră motiv de dezbinare iar nu de unire, încât provincia era bântuită de hoţi şi de tâlhari şi în tot felul tulburată, socoti că, pentru a-i reda pacea şi a o aduce sub ascultarea puterii suverane, era necesar să-i asigure o bună guvernare. De aceea, puse în fruntea ei pe domnul Remirro de Orco, om crud şi fără scrupule, căruia îi dădu puteri depline. Acesta, în scurt timp, făcu ordine şi restabili unitatea provinciei spre marea lui cinste. Pe urmă, de teamă ca această guvernare atât de autoritară să nu provoace ura supuşilor săi, ducele socoti că ea nu mai era necesară şi înfiinţă în mijlocul provinciei un tribunal civil, având în fruntea lui un preşedinte foarte înţelept şi pe lângă care fiecare oraş avea câte un susţinător al cauzelor lui. Şi întrucât ştia că guvernarea aspră din trecut provocase o anumită ură împotriva lui, pentru a şterge această pornire duşmănoasă din sufletul oamenilor şi pentru a-i câştiga cu totul de partea lui, hotărî să le arate că, dacă se săvârşiseră în adevăr cruzimi, acestea nu porniseră de la el şi vinovată era firea aspră a ministrului lui. Astfel, într-o bună zi, folosind un pretext oarecare, porunci ca acesta să fie spintecat în două, în mijlocul pieţei din Cesena, punându-i-se un butuc de lemn şi un cuţit însângerat alături. Sălbăticia acestui spectacol a provocat satisfacţia poporului şi în acelaşi timp, uimirea lui.

Dar să revenim de unde am plecat. Aşadar, socotindu-se destul de puternic şi asigurat în parte împotriva primejdiilor prezente, deoarece îşi întărise armatele şi distrusese în bună parte forţele militare care, fiindu-i vecine, puteau să-i fie dăunătoare, nu-i mai rămânea să ţină seama, dacă voia să-şi întindă cucerirea mai departe, decât de regele Franţei;căci ştia prea bine că regele, care îşi dăduse prea târziu seama de greşeala pe care o făcuse, nu avea să îngăduie mai departe acţiunea lui. Începu astfel, să-şi caute prietenii noi, iar în momentul în care francezii înaintară spre regatul Neapolului, împotriva spaniolilor care asediau Gaeta, se arătă şovăitor în atitudinea lui faţă de Franţa. Intenţia lui era de a se asigura împotriva lor, lucru care i-ar fi reuşit foarte curând dacă Alexandru ar fi trăit.

Acestea au fost aşadar modurile lui de acţiune faţă de greutăţile imediate.

În ce priveşte cele care puteau să se ivească ulterior, el trebuia să se teamă în primul rând că noul papă care avea să vie în fruntea bisericii ar putea să nu-i fie prieten, încercând să-i ia ceea ce Alexandru îi dăduse;de aceea se gândi să evite această posibilitate prin patru mijloace:în primul rând, să distrugă în întregime familiile acelora pe care îi jefuise, pentru ca să nu-i lase papii nici o posibilitate de a face ceva în această direcţie;al doilea să câştige de partea lui întreaga nobilime a Romei, pentru ca astfel, după cum s-a spus, să ţină în frâu pe papă;al treilea, să facă din colegiul cardinalilor, cât mai mult o simplă unealtă în mâinile lui;al patrulea, să devină atât de puternic, înainte ca papa să moară, încât să poată rezista cu propriile lui puteri la cel dintâi atac, care s-ar fi produs. La moartea lui Alexandru, el reuşise să îndeplinească trei din aceste planuri de acţiune;iar al patrulea era la rândul lui ca şi înfăptuit, căci dintre nobilii pe care îi jefuise omorâse pe toţi aceia pe care putuse să-i prindă şi prea puţini reuşiseră să se salveze;nobilimea romană o câştigase de partea lui în cea mai mare parte;iar cât priveşte colegiul cardinalilor, cei mai mulţi dintre membrii lui, îi erau favorabili. În ce priveşte cuceririle noi, îşi făcuse planul de a pune mâna pe Toscana, în timp ce stăpânea deja Perugia şi Piombino, având în acelaşi timp Pisa sub protecţia lui.

Şi ca şi cum nu ar mai fi trebuit să ţină seama de Franţa (de fapt nici nu mai avea de ce să ţină seama de ea, întrucât spaniolii le şi luaseră francezilor regatul Neapolelui, aşa încât atât unii cât şi alţii erau nevoiţi să-i cumpere prietenia), el se aruncă asupra Pisei. După aceasta, Lucca şi Siena ar fi cedat îndată, în parte din invidie faţă de florentini, în parte din frică;iar florentinii, la rândul lor, nu puteau să facă nimic împotrivă:deci dacă atacul împotriva Toscanei i-ar fi reuşit (şi iar fi reuşit în adevăr chiar în anul în care a murit Alexandru), el ar fi câştigat atâta putere şi ar fi dobândit atâta autoritate, încât s-ar fi putut menţine mai departe prin propriile lui forţe şi n-ar mai fi depins de soarta şi de forţele altuia, ci numai de puterea şi de capacitatea lui proprie. Dar Alexandru a murit cinci ani după ce el începuse să scoată sabia din teacă, şi i-a lăsat asigurată doar stăpânirea provinciei Romagna, pe când celelalte posesiuni rămaseră în vânt, încolţite între două armate duşmane foarte puternice, el însuşi fiind grav bolnav, pe moarte.

Ducele era însă atât de aprig la fire şi în acelaşi timp atât de capabil, şi ştia atât de bine cum poţi să-i câştigi pe oameni sau cum trebuie să-i distrugi, iar temeliile pe care le ridicase puterii lui într-un timp atât de scurt erau atât de trainice, încât, dacă nu ar fi avut în spate cele două armate, gata să sară asupra lui, sau dacă el însuşi ar fi fost sănătos, ar fi izbutit să învingă orice greutate. S-a văzut de altfel prea bine că temeliile lui erau solide:în adevăr, Romagna l-a aşteptat timp de mai bine de o lună, iar la Roma, deşi era mai mult mort decât viu, a stat în siguranţă;şi cu toate că cei din familiile Baglioni, Vitelli şi Orsini erau aici, ei nu au izbutit să facă nimic împotriva lui;aşa încât, chiar dacă el n-a reuşit să aleagă papă pe cine voia, a reuşit cel puţin ca să nu fie ales acela pe care nu-l voia. Dacă însă la moartea lui Alexandru ar fi fost sănătos, totul i-ar fi fost uşor. El însuşi mi-a spus, în ziua în care Iuliu al II-lea a fost ales papă, că se gândise înainte la tot ceea ce putea să se întâmple la moartea tatălui lui şi că era pregătit să facă faţă oricărei împrejurări care s-ar fi ivit;dar nu se gândise nici o clipă că atunci când va muri tatăl lui, el însuşi va fi pe moarte.

Acum, după ce am considerat toate acţiunile ducelui, nu cred că aş putea să aduc vreo învinuire;cred, dimpotrivă, că, aşa cum am făcut trebuie să-l dau ca pildă de imitat tuturor acelora care au urcat treptele puterii printr-o împrejurare favorabilă şi prin ajutorul armat al altuia. Căci cu spiritul lui capabil de lucruri mari şi năzuind spre înfăptuiri înalte, el nu putea să procedeze altfel;şi singurele obstacole, care s-au împotrivit planurilor lui au fost viaţa prea scurtă a lui Alexandru şi propria lui boală. Aşadar, acela care într-un stat nou socoteşte că este necesar să se asigure împotriva duşmanilor, să-şi câştige prieteni, să învingă fie prin forţă, fie prin înşelăciune, să se facă iubit şi temut de popor, urmat şi respectat de soldaţi, să-i nimicească pe aceia care pot sau trebuie să-i dăuneze, să înnoiască prin legiuri noi vechile orânduiri, să fie sever şi recunoscător, mărinimos şi darnic, să nimicească armata necredincioasă, să-şi alcătuiască o alta, să-şi păstreze prietenia regilor şi a principilor, în aşa fel încât aceştia să-i facă bucuros favoruri, sau să-i facă răul cu teama, acela, aşadar, care socoteşte că toate acestea sunt necesare, nu va găsi o pildă mai apropiată şi mai convingătoare decât faptele acestui om.

[1]Niccolo Machiavelli, Principele, trad. Nina Façon (Bucureşti:Ed. Mondero, 1998)