Lycurg, intemeietorul Spartei

V. Întorcându-se deci Lycurg, când spartanii nutreau astfel de gânduri şi sentimente, a pornit de îndată să pună totul în mişcare şi să schimbe constituţia, gândind că legile parţiale n-au nici un efect şi nici un folos, dacă cineva, întocmai ca într-un corp şubred şi plin de tot felul de boli, nu va distruge şi schimba starea de faţă, şi nu va începe o nouă dietă cu medicamente şi măsuri de curăţire. Punînd el asta la cale, mai întâi s-a dus la Delphi şi, aducând jertfe zeului, s-a întors cu acel vestit oracol prin care Pythia l-a numit iubitor de zei, şi mai mult zeu decât om, şi i-a spus că zeul, când i-a cerut legi bune, i le-a dat şi i-a făgăduit o constituţie care se va dovedi a fi cu mult mai puternică decât celelalte.

     Încurajat de acel oracol, Lycurg s-a dus la aristocraţi şi a început să-i îndemne să s-apuce alături de el de lucru, vorbind, mai întâi, pe ascuns cu prietenii, apoi, puţin câte puţin, câştigînd mai mulţi cetăţeni de partea sa şi punându-i la treabă. (...)

     Multe au fost înnoirile aduse de Lycurg, dar cea mai de seamă a fost întocmirea gerousiei, despre care Plato spune că, amestecându-se cu puterea regilor, care era prea umflată, şi ajungând să aibă drept de vot egal, a adus multă înţelepciune şi salvare în cele mai de seamă lucruri. Într-adevăr, în timp ce puterea politică înclina când către regi spre tiranie, cănd către popor spre democraţie, punând puterea bătrânilor ca pe o greutate la mijloc şi cumpănindu-se, şi-a găsit cea mai de nezdruncinat orânduială şi aşezare, deoarece cei douăzeci şi opt de bătrâni se adăugau regilor, pentru ca să se împotrivească lunecării spre democraţie, dar întăreau iarăşi poporul, pentu ca puterea să nu se transforme în tiranie.

VI . Iar când se întrunea poporul, Lycurg nu îngăduia nimănui altcuiva să-şi spună părerea, ci numai poporul era stăpân să judece propunerea făcută de geronţi şi de rege. Totuşi, mai târziu, deoarece poporul, îndepărtând sau adăugând ceva la propunerile bătrânilor şi regilor, la stâlceau sau le stricau, regii Polydoros şi Theopompos au mai adăugat la rhetră aceste cuvinte:„Dacă poporul o va lua pe o cale întortochiată, bărtânii şi conducătării să se retragă”, adică să nu crăinicească nimic, ci numai să să se ridice şi să împrăştie apella, pentru ca poporul să-şi întoarcă găndurile şi să le facă mai bune. (...)

VII . Deşi Lycurg a închegat în acest chip constituţia, totuşi, cei care au venit după el, văzând că această curată şi nesuferită oligarhie se umflă şi se înfumurează după cum spune Plato, îi opun, ca un fel de frâu, puterea eforiilor.

VIII . Unii spun că Lycurg a făcut şase mii de loturi, dar că Polydoros a mai adăugat după aceea încă trei mii, iar alţii zic că numai jumătate din cele nouă mii le-a împărţit Polydoros, iar jumătate Lycurg.

       Iar lotul de pământ era atât de mare, încât putea să aducă un venit de şaptezeci de mii de medine de orz şi douăsprezece pentru soţia lui şi, la fel, o cantitate de lichide, căci el le socoate că le este de ajuns atât, deoarece aveau nevoie de hrană doar spre a-şi păstra bunăstarea şi sănătatea, dar pentru nimic altceva.

IX . Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur şi de argint, orânduind să se folosească doar cea din fier, dar şi acestei monede, care cântărea greu şi era mare, i-a dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o mare încăpere în casă, ca s-o depună, şi de un car tras de doi boi ca să o transporte. (...)

      După aceasta, a izgonit şi meşteşugurile nefolositoare şi uşuratice. De altfel, şi fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meşteşuguri se prăbuşeau o dată cu noua monedă de vreme ce lucrurile nu-şi mai găseau posibilităţi de vânzare, căci moneda de fier nu circula în celelelte cetăţi greceşti, şi, luată în râs, nici nu avea preţ, astfel că nici nu era cu putinţa să cumpere lucruri străine şi ieftine, şi în porturile Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfă şi în Sparta şi Laconia nu se aducea nici un sofist, meşter la vorbe deşarte, nici un prezicător şarlatan, nici un întreţinător de hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista monedă.  

X. Dar plănuind să dea lovituri şi mai puternice luxului şi să nimicească pofta de bogăţie,   a pus în fiinţă o a treia şi foarte frumoasă treabă politică, şi anume a orânduit sisitiile. Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri şi alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obişnuiau să mănânce întinşi pe paturi scumpe şi luând bucate de pe mese de mare preţ, fiind îngrăşaţi la întuneric-întocmai ca nişte animale lacome-de mâinile slujitorilor şi bucătarilor, stricându-şi o dată cu trupurile şi moravurile...

XII. Spartanii se duceau la masă câte cincisprezece sau cu ceva mai mulţi sau mai puţin. Fiecare spartan aducea la lună un medimn de făină, opt măsuri de vin, cinci mine de brânză, o jumătate de mină de smochine şi, pe lângă aceasta ceva bani pentru carne.(...) La sisitii se luau şi copiii, fiind aduşi de părinţi ca la nişte şcoli de înţelepciune şi aci ascultau multe discuţii politice şi vedeau şi mulţi dascăli, care-i învăţau lucruri potrivite cu oamenii liberi şi ei înşişi se obişnuiau să glumească şi să ia în râs, fără obrăznicie, şi să nu se supere când, la rândul lor, erau luaţi în râs (...).

XV (...) Mai întâi Lycurg socotea că copiii nu sunt ai părinţilor ci ţin de obştea cetăţii....

XVI Iar pruncul nu era împuternicit tatăl său să-l crească ci-l ducea într-un anumit loc, numit leshe, în care şedeau bătrâni oameni ai tribului şi, cercetând pruncul, dacă era bine legat şi voinic, îl îndemnau să-l crească, dându-i un lot dintre cele nouă mii. (...) Iar doicile se îngrijeau de copii cu multă dibăcie, crescându-i fără scutece, le lăsau corpul, mâinile şi picioarele libere şi-i obişnuiau să mănânce orice, nelăsându-i să ajungă firavi şi obişnuindu-i să nu se sperie de întuneric şi să nu le fie teamă de singurătate (...) Lycurg a luat de îndată toţi băieţii care aveau 7 ani şi i-a împărţit în cete şi i-a supus aceloraşi reguli şi i-a crescut împreună, obişnuindu-i să se joace şi să înveţe împreună. Iar conducători ai cetelor de copii a pus pe cei care se deosebeau prin înţelepciune şi prin curajul în luptă. La ei se uitau copiii, pe ei îi ascultau când le porunceau ceva şi pedepsele le îndurau când îi pedepseau, astfel că educaţia era un exerciţiu de supunere şi ascultare. Şi bătrânii îi priveau cum se joacă, iar unii dintre bătrâni îi puneau să se lupte între ei şi să se ia la întrecere (...) Carte învăţau numai cîtă nevoie aveau. Tot restul educaţiei avea drept ţel să-i facă ascultători, să reziste la munci şi să învingă în lupte...

XVIII Iar după cină, eireneul (un tânăr în vârstă de 20 de ani, ales dintre cei mai înţelepţi şi mai buni luptători de seama lui) şezând întins la masă, unui copil îi dă poruncă să cânte, iar altuia îi pune o întrebare care cere un răspuns bine chibzuit, cam în acest fel:cine este cel mai bun cetăţean sau cum este purtarea lui ? În felul acesta copiii erau obişnuiţi chiar de la început să judece faptele bune şi să se informeze asupra cetăţenilor. Căci dacă cel întrebat nu putea răspunde, îl socoteau că are suflet leneş şi lipsit de dorinţa de a dobândi virtutea. Şi răspunsul trebuia să fie însoţit de motivare şi cu un exemplu, rezumat la cuvinte scurte şi concentrat. Cel care răspundea cu cuvinte multe şi de prisos era pedepsit cu o muşcătură la degetul mare al mâinii. (...) De multe ori eireneul pedepsea pe copii când erau de faţă bătrâni şi demnitari, vrând să arate dacă pedepseşte cu socoteală şi cum trebuie. Când aplica pedeapsa, cei de faţă nu-l împiedicau dar după ce copiii plecau de acolo, dădea socoteală dacă aplicase o pedeapsă prea aspră sau, dimpotrivă, prea uşoară şi blândă. 

XXIV Iar educaţia se prelungea până la maturitate, căci nimeni nu era slobod să trăiască după bunul său plac ci ei trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine statornicit şi felul lor de viaţă şi îndeletnicirile cu trebile obşteşti şi, îndeobşte, ei socoteau că nu sunt ai lor înşişi ci ai patriei. (...) Iar hiloţii lucrau pentru ei pământul...

XXVI Iar pe bătrânii din gerousie la început i-a ales Lycurg însuşi, dintre cei cu care se sfătuia. Apoi, a orânduit ca, în locul unuia care murea, să pună cel socotit cel mai bun în virtute, dintre cei care aveau peste 60 de ani. (...) Iar alegerea se făcea în felul următor:când se întrunea poporul, anumiţi bărbaţi aleşi stăteau închişi într-o casă lângă locul adunării, fără să vadă mulţimea sau să fie văzuţi, ci auzeau numai strigătele oamenilor din adunare. Căci spartanii votau pe candidaţi aci, ca şi în alte adunări, prin strigăte, dar nu pe toţi o dată ci fiecare candidat era introdus, prin tragere la sorţi, în apella, şi trecea în tăcere prin mijlocul cetăţenilor. Având deci cei care erau închişi în casă nişte tăbliţe, însemnau puterea strigătului scos de cetăţeni pentru fiecare în parte, neştind pentru cine era, în afară numai că ei însemnau că era primul sau al doilea sau al treilea sau al câtelea se nimerea să fie trecut prin apella. Şi pe cel pentru care se strigase mai mult şi mai tare, pe acela-l alegeau.

XXVII. Lycurg a pus rânduială şi în cele ce se făceau la înmormântare. Astfel, mai întâi, suprimând orice teamă de zei, a îngăduit să se îngroape morţii în cetate, iar mormintele să fie lângă temple, făcând astfel ca tinerii să fie familiarizaţi şi obişnuiţi cu  astfel de lucruri, ca să nu se mai tulbure şi să nu mai aibă groază de moarte, închipuindu-şi că cei care se ating de un trup mort sau care trec peste morminte se pângăresc. Apoi n-a mai îngăduit să se îngroape o dată cu trupul nici un lucru, ci înfăşurând trupul într-o pânză roşie şi în frunze de măslin îl îngropau Nu era îngăduit să se scrie numele mortului, în afară de numele unui erou în luptă sau de al unei preotese. A limitat doliul la 11 zile, iar în ziua a 12-a trebuia să se aducă jertfă Demeterei şi să se înceteze doliul.

Plutarh, Vieţi paralele, biografia lui Lycurg