Lupta pentru dreptul de vot feminin în România interbelică
Chestiunea acordării dreptului de vot femeilor a fost abordată şi adusă în atenţia opiniei publice de către asociaţiile şi ligile de femei din perioada interbelică. Acestea au dorit nu doar o emancipare de natură socială şi civilă a femeilor, ci şi exercitarea drepturilor politice prin obţinerea dreptului de a vota. În România interbelică, femeile vor primi dreptul de vot prin constituţia din anul 1938, însă natura regimului instaurat de Carol al II-lea va anula în fapt această reuşită. În ciuda acestui lucru, în decursul deceniilor interbelice s-au înregistrat o serie de progrese din punct de vedere al prerogativelor politice feminine.
Un moment care a generat mari aşteptări şi intense dezbateri în epocă a fost votarea noii constituţii a României unificate. Acordarea drepturilor politice a fost amânată în cazul femeilor, articolul 6 specificând:“Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe” (Eufrosina Popescu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României. Ianuarie 1922-Noiembrie 1928, Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1974, pp. 50-74). Cu toate acestea însă, în textul constituţiei era înscris principiul cooptării femeilor în consiliile comunale şi judeţene. Activitatea desfăşurată de către consilierele femei se va dovedi una extrem de benefică, vizând cu precădere patru mari domenii:asistenţa socială, salubritatea publică, cultura şi educaţia.
Eforturile constante depuse de asociaţiile feminine şi presiunea pe care acestea au exercitat-o asupra liderilor politici pentru îmbunătăţirea statutului civil şi politic al femeii, au înregistrat succese parţiale. Noua lege a unificării administrative, promulgată în luna iunie a anului 1925 prevedea la articolul 10 obligativitatea cooptării consilierelor femei în comunele reşedinţă de judeţ şi facultativ în celelalte comune urbane în funcţie de numărul locuitorilor. Conform acestor prevederi, puteau fi cooptate maxim şapte consiliere în comunele urbane cu 250 000 de locuitori, cinci în cele cu o populaţie de 100 000, trei în cele cu 50 000 de locuitori şi două în celelalte localităţi (A.N.I.C., Fond Elena Meissner în Constantin Meissner, dosat XI-32, f. 8-12).
Deasemenea, votarea Legii pentru organizarea administrativă, la 3 august 1929, în perioada guvernării Partidului Naţional-Ţărănesc, care avea înscrisă în programul său chestiunea acordării drepturilor politice femeilor, a reprezentat primul pas către exerciţiul politic feminin.
Conform textului legii, femeile primeau dreptul de a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi judeţene, acest drept fiind însă rezervat anumitor categorii de femei, fiind acordat doar dacă erau îndeplinite o serie de criterii. Astfel, primeau drept de vot femeile care erau absolvente ale învăţământului secundar, normal sau profesional, ciclul inferior, funcţionarele de stat, judeţ sau comună, văduvele de război, femeile care fuseseră decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului şi cele care conduceau societăţi culturale, filantropice sau de asistenţă, la momentul intrării în vigoare a legii.
Acest set de criterii a fost dezaprobat de către liderele feministe, care au formulat o serie de observaţii cu privire la efectul negativ pe care îl vor avea asupra prezenţei femeilor la urne. Acestea şi-au argumentat punctul de vedere subliniind faptul că obligaţia de a prezenta certificate de studii pentru femeile care urmaseră cursurile în forma de trei clase şi nu de patru, cum se preciza în textul legii, era injustă pentru că limita numărul persoanelor care urmau să beneficieze de prevederile acestei legi.
Persoanele cele mai dezavantajate de această lege erau, din punctul de vedere al liderelor feministe, femeile din Ardeal, care datorită contextului istoric se instruiseră în particular, nedeţinând certificate de studii. Totodată era revendicat dreptul de vot şi pentru femeile care conduceau întreprinderi agricole, industriale sau comerciale, precum şi pentru cele care în timpul războiului fuseseră decorate, deportate, închise sau care în urma desfăşurării unei activităţi sociale, ca cea de soră de caritate, fuseseră rănite sau contactaseră boli contagioase (Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România:Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, pp. 52-53).
În ciuda acestor amendamente aduse de către liderele feministe textului legii, schimbarea criteriilor iniţiale nu s-a putut realiza, astfel că numărul femeilor care se bucurau de dreptul de vot nu era unul foarte mare. Chiar şi aşa, datorită inhibiţiilor generate de ideile preconcepute ale societăţii cu privire la dreptul femeilor de a vota, multe dintre femeile care aveau drept de vot, nu se prezentau la urne, temându-se de atitudinea zeflemitoare şi de ironiile cu care erau întâmpinate de electoratul masculin.
Astfel că, la limitările impuse de textul legii se adăgau cele impuse de societate, aceasta descurajând exercitarea dreptului de vot al femeilor. Un caz ilustrativ în acest sens a fost cel al alegerilor comunale desfăşurate în anul 1930, atunci când s-au înscris pe liste pentru a vota doar 3 000 de femei din aproximativ 15 000 câte ar fi avut dreptul (A.N.I.C., Fond Elena Meissner în Constantin Meissner, dosar XI-88, f. 1.) Procedurile electorale erau şi mai mult îngreunate de obligaţia femeilor care doreau să candideze de a se înscrie pe listele unor partide politice, fapt ce le făcea să depindă de deciziile liderilor acestora.
La alegerile municipale, comunale şi judeţene din anul 1930 au candidat pe listele electorale ale Partidului Naţional-Ţărănesc personalităţi implicate în mişcarea de emancipare feminină precum Ella Negruzzi, Calypso Botez, Margareta Paximade-Ghelmeceanu, Ortansa Satmary, în vreme ce altele ca Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu sau Maria Pillat au candidat pe listele Partidului Naţional Liberal. În urma alegerilor, peste o sută de femei au devenit consiliere în întreaga ţară, în comunele Cobia-Dâmboviţa şi Negreşti, două femei ocupând funcţia de primar (Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte (1928-1948), Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp. 30-31).
Printre consilierele în funcţie în anul 1934, membre ale Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor din România, se numărau Eugenia Reuss-Ianculescu, consilieră judeţeană, Calypso Botez, consilieră comunală la sectorul 1 verde Bucureşti, Zefira col. Voiculescu, consilieră comunală la sectorul 2 negru, Ortansa Satmary, consilieră la sectorul 3 albastru, Margareta Ghelmeceanu, consilieră la sectorul 4 galben, Amalia Musotter, consilieră la Braşov, Alexandrina Vidrighin, consilieră la Timişoara, Sofia Petrescu, consilieră la Galaţi şi Virginia căpit. Mellu, consilieră la Râmnicul Vâlcea (A.N.I.C., Fond Elena Meissner în Constantin Meissner, dosar XI-22, vol. I, f. 223).
Toate aceste realităţi au făcut ca numărul consilierelor femei alese după votarea legii din 1929 să scadă în raport cu perioada anterioară, în care se practicase cooptarea femeilor în baza legii depuse de ministrul liberal Mârzescu, iar mai apoi a legii din anul 1925. Această tendinţă era accentuată şi de faptul că spre deosebire de votul masculin, votul feminin nu era obligatoriu.
În perioada interbelică, femeile care s-au dedicat luptei pentru obţinerea unui statut civil şi politic de egalitate cu cel al bărbaţilor, s-au confruntat cu o serie de obstacole. Organizaţiile de femei au fost nevoite să negocieze în mod constant cu partidele politice care s-au aflat la guvernare pentru a obţine realizarea dezideratelor şi proiectelor lor. Odată ajunse la guvernare însă, acestea s-au dovedit reticente cu privire la revendicările feministelor.
Deasemenea, situaţia generală a femeilor din România din punct de vedere educaţional, social sau cultural era una care necesita ameliorări şi îmbunătăţiri semnificative, din acest punct de vedere, mişcarea de emancipare feminină având un pronunţat caracter recuperatoriu şi modernizator.
Activitatea desfăşurată de asociaţiile de femei a urmărit aplicarea unui program socio-cultural care să ridice gradul de instrucţie al femeilor, pregătindu-le astfel pentru exerciţiul politic. Realizând acest lucru, activistele feministe delegitimau discursurile masculine abundente în presa vremii cu privire la incapacitatea femeilor de la sate de a-şi organiza propria gospodărie şi a celor de la oraş de a se instrui, incapacitate care împiedica în viziunea acestora acordarea drepturilor politice.
