„Luna Bucureştilor”: odă citadinului

Micul nostru Paris a înlocuit „Bună să-ţi fie ziua!” cu „Bonjour, cherie!”, şi-a adunat poeţii la Capşa, cafeneaua transpusă din Montmartre, a pavat din Podul Mogoşoaiei un nou Champs-Élysées, Calea Victoriei. A explodat demografic şi cultural. A înflorit într-o arhitectură spectaculoasă. Câtă eleganţă, cât rafinament! Prin monoclul şic, Micul Paris nu vedea însă până la periferie, unde Micul Stambul încă se regăsea în mahalale. Dând din şolduri parcă pe ritm de tamburină, împiedicându-se de papucii cu canaf, uzaţi de fanarioţi, orientalismul era copilul răsfăţat al cartierului. Mic franţuz sau turcaleţ, odrasla României şi-a păstrat în permanenţă nuanţa idilică a satului românesc. Şi pentru toate astea, în spiritul lui Bachus, şi-a spus că la Capitală cerul va fi luminat de artificii.

 În 1935, Regele Carol al II-lea a hotărât că frumosul Bucureşti merită să fie sărbătorit. L-a ridicat la rang regal, şi i-a dedicat întreaga lună a monarhiei. Bucureştiul avea să fie sărbătorit mai ceva ca în poveşti, nu trei zile şi trei nopţi, ci treizeci de zile. Propunerea unei sărbători date în cinstea Bucureştiului fusese lansată cu un an înainte, la Congresul Uniunii Oraşelor din România, de către primarul general, Alexandru Gheorghe Donescu. Fie că ne place sau nu, organizarea „Lunii Bucureştilor” a avut în principal un scop economic. Numărul mare de vizitatori avea să însemne o umplere a vistieriei statului, rapidă şi estetică:„Activitatea comerţului, circulaţia banilor şi deplasările sutelor de mii de călători către Capitală vor înviora mişcarea comercială şi vor îmbogăţi economia naţională. Numeroasele înlesniri vor însemna o epocă de prosperitate economică pentru Capitală, implicit pentru ţară”.

Destinul. Cea de-a XIII-a zodie

9 mai-9 iunie 1935. Prima ediţie a festivalului „Luna Bucureştilor” întrunea atât de multe aspecte, încât oda şi manifestul se oglindeau reciproc. Ediţia inaugurală a festivalului închinat Capitalei a avut loc în Parcul Carol I, al cărui punct de atracţie îl reprezenta expoziţia urbanistică.

Imediat după aprobarea proiectului, oficialităţile s-au pus la treabă, iar lucrările au început încă din iarnă, pentru ca în primăvară parcul, în forma sa cea nouă, pregătită să întâmpine „Luna Bucureştilor”, să îmbrace ţinuta de gală. Piaţa Mareşal Joffre din faţa Parcului Carol I a fost şi ea împodobită de sărbătoare. Pentru a marca momentul, Carol al II-lea a decis amplasarea unei fântâni arteziene, exact în acel loc unde, în 1906, se desfăşurase Expoziţia Generală Română, organizată pentru a aniversa 40 de ani de monarhie în România. Fântâna a fost realizată de către arhitectul Octav Doicescu. Mozaicurile negre, gândite de către sculptorul Mac Constantinescu, reprezentau cele douăsprezece semne zodiacale, lucru care i-a adus inevitabil denumirea de Fântâna Zodiac.

„O sărbătoare de bucurie, o sărbătoare de înfrăţire românească”

La inaugurarea festivalului „Luna Bucureştilor” au participat Regele Carol al II-lea, împreună cu Marele Voievod Mihai, Prinţul Nicolae, membri guvernului, ai Consiliului general al Capitalei şi ai comitetului organizator. Suveranul, vizibil emoţionat, a tăiat panglica, dând startul serbărilor.

Întregul parc era împărţit în mai multe pavilioane, lucru care a reprezentat o adevărată maşină a timpului:ce a fost, ce este şi ce va fi Bucureştiul. Primul pavilion conţinea diorame cu Bucureştiul din trecut, preluate după stampe sau schiţele pictorului italian Preziosi. O vedere generală a Bucureştilor de la 1869, Bisericile Bucur şi Radu Vodă, Curtea Arsă la 1800, Biserica Sfântul Gheorghe-Nou în incendiul din 1847 sau Hanul lui Manuc sunt doar câteva dintre imaginile ce erau prezentate oamenilor ca un trecut nu demult apus.

Următorul pavilion prezenta o cronologie în trei paşi a Bucureştiului:capitala preistorică, Bucureştiul în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi Bucureştiul după aplicarea planului de sistematizare, dar şi continuarea acestuia. Cea din urmă machetă, cea mai mare de altfel, era înconjurată de alte machete ale proiectelor în curs, care urmau a înfrumuseţa şi dota Capitala ţării:şoseaua Kiseleff cu pasajul de la Băneasa, târgul Moşilor, piaţa Academiei şi un plan adecvat pentru apărarea în caz de atac aerian. Un alt pavilion era dedicat direcţiei financiare, care, în grafice şi tablouri, prezenta din punct de vedere economic evoluţia Capitalei:de la bugete la impozite pe cap de locuitor, de la venituri şi cheltuieli la comparaţia cu reşedinţele altor ţări. De asemenea, exista câte un pavilion destinat fiecărui domeniu al administraţiei comunale:cadastru, direcţia financiară, serviciul sanitar, pompierii, poşta, poliţia. Trecut, prezent şi viitor. Indiferent de nuanţele care îi sunt imprimate, Bucureştiul ajunge să fie un destin.

Fata morgana

Vrăjit de dinamismul de culori şi sunete al festivalului, vizitatorul se trezeşte deodată în faţa Turnului Colţii, ridicat în 1715 de către spătarul Mihai Cantacuzino, cu ajutor dat din partea regelui Carol al XII-lea al Suediei. Edificiul a dispărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar acum, în expoziţie, părea mai real ca niciodată. Şi de la turn tot înainte se întinde o uliţă din Bucureştiul vechi. Căsuţele mici, sărăcăcioase, din lemn, sau bordeie săpate în pământ. La geamurile înnegrite de funingine le stau înflorite două-trei muşcate, podoaba oricărei gospădării, iar în colţul porţii stă prins cu fir roşu busuiocul, semn al dragostei şi al credinţei. Aşezarea este adusă la viaţă cu ajutorul actorilor de la Teatrul Naţional, care, cu mâinile crăpate sau cu obrajii îmbujoraţi, încearcă să trasmită cu nostalgie bucuria simplă de la începuturile modernităţii. Drumul îţi este deschis de Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, ctitorită de Constantin Brâncoveanu. Vizitatorul stă o clipă, îşi face o cruce mare cât o zi de post şi, cu un „Doamne ajută!”, trece mai departe.

O casă mare, boierească stă să fie admirată, ea fiind, aşa cum s-a citit în manuscrisele vechi, „cu ziduri ca de cetate, odăi mari, pivniţi adânci şi boltite. Privind la grinzile de o grosime uriaşe îţi dai seama că la scheletul unei case merge o bună parte dintr-o pădure seculară. Interiorul cu sală mare la mijloc, cu odăi în dreapta şi-n stânga. Înăuntrul odăilor sunt mese la mijloc cu jeţuri sculptate, vopsite sau poleite, iar paturile lipite de perete, cu scânduri de brad, cu stâlpi galbeni de fag, sunt tixite de saltele şi perne, acoperite cu covoare de mătase ori împletite”. Imediat lângă ea, se află Casa Antim, care pe vremuri adăpostea vechea tipografie a lui C.A. Rosetti, apoi o mică librărie şi Poşta Veche. Trecerea de la laic la profan se face încet, încât vizitatorul îşi dă seama că este transpus într-o altă stare de spirit specific românească:veselia hanului. Odată cu lăsarea întunericului, boierii, negustorii şi jupâniţele petrec de zor la Hanul lui Manuc, reconstituit după stampe din anii 1800-1830, recent găsite de către organizatorii festivalului. Vizitatorul se întoarce în trecut cât ar clipi, dar nici nu apucă să se bucure de simplitatea străveche a românului, că totul dispare ca o fată morgana, şi un alt pavilion îi apare în cale.

Dans, antren şi doar 40 de lei biletul

Evenimentele care abordau o anumită tematică s-au menţinut în toţi cei 5 ani cât „Luna Bucureştilor” a avut loc. Dar, înainte de toate, important este de subliniat importanţa pe care autorităţile au acordat-o vizitatorilor din provincie. Acestora le erau puse la dispoziţie, chiar în incinta Gării de Nord, carnete de participare. Carnetul costa 40 de lei şi cuprindea toate informaţiile necesare în privinţa cazării, restaurantelor şi programul festivalului. Posesorii carnetelor beneficiau de o reducere de 20%la hotelurile menţionate, reduceri la teatru, cinematograf şi la toate magazinele de manufactură. Pentru că Bucureştiul este capitala ţării, festivalul închinat lui nu a avut un public ţintă, primarul Donescu organizând evenimente festive pentru toate gusturile. În 1935 are loc şi prima expoziţie naţională de vânătoare, pusă sub înaltul patronaj al Regelui Carol al II-lea. „Majestatea Sa Regele, cel dintâi vânător al ţării, straje neclintită a tuturor manifestărilor româneşti, în domeniul ideal al artei şi culturii, fie în acel al realizărilor practice, nu a pregetat nici de astă-dată să cinstească cu Înaltul său patronaj această primă expoziţie cinegetică românească. Prin calitatea, bogăţia şi varietatea trofeelor expuse, expoziţia făgăduieşte să depăşească aşteptările întregei noastre lumi vânătoreşti, care de bună seamă va veni să o viziteze. Pentru marele număr de vânători străini care şi-au anunţat sosirea în ţară, această expoziţie se va transforma într-un minunat mijloc de propagandă”.

Arta şi cultura au stat în primul rând sub semnul Primei Expoziţii a fotografilor profesionişti din România şi a Expoziţiei retrospective a lui Carol Popp de Szathmari. Numeroşi fotografi din toată ţara vin să îşi expună lucrările în cadrul „Lunii Bucureştilor”. Expoziţia a avut loc în sala Mozart, iar în afară de lucrările artistice au mai fost şi câteva seturi de fotografie ştiinţifică:direcţia aerofotogrametrică a participat cu fotografii realizate din avion, Institutul Cantacuzino expune lucrări de microfotografie, dar şi institutul medico-legal vine cu un set de fotografii ce reprezintă rodul cercetării ştiinţifice. Tot un eveniment cultural inclus în marea festivitate a Bucureştilor era Săptămână Cărţii, săptămână în care instituţiile de cultură promovau cartea românească, şi bineînţeles scădeau simţitor preţurile pentru hrana sufletului şi a minţii.

„Luna Bucureştilor” a însemnat şi competiţie. Unul dintre cele mai aşteptate momente din fiecare an a fost concursul tarafurilor lăutăreşti. Specialiştii ţambalului, cobzei şi ai scripcei s-au duelat în faţa unei comisii, spre marea încântare a publicului. Ediţia din anul 1935 a fost condusă de către delegatul Societăţii Compozitorilor Români, Constantin Brăiloiu. Arenele Romane din Parcul Carol au răsunat până târziu, muzica fiind şi ea parte din personalitatea Bucureştiului. Şi pentru a menţine ritmul vesel, în cadrul festivalului au existat întreceri precum „Cel mai bătrân bucureştean”, „Cea mai numeroasă familie” sau... „Bărbatul care a avut cele mai multe soţii”.

„Vizitatori, nu atingeți sărăcia și tristețea aflate-n muzeu”

Cu toate că şirul serbărilor anuale a fost întrerupt în 1940, de la an la an s-a realizat o îmbunătăţire vizibilă a evenimentului. Luna Bucureştilor a fost un proiect de suflet al Primăriei capitalei, în care oamenii au depus pasiune şi dragoste. Un pas mare l-a făcut chiar în următorul an, 1936, când „Luna Bucureştilor” a devenit un festival internaţional, ţările din Mica Înţelegere fiind implicate în mod activ. O schimbare majoră a fost schimbarea locului expoziţiei:Parcul Regele Carol al II-lea, de pe malul lacului Herăstrău, a fost următoare destinaţie. Spaţiul destinat festivalului se întindea de la Arcul de Triumf până în faţa Vilei Minovici. Cea de-a doua ediţie avea în prim plan Pavilionul Regal, unde erau expuse trei piese cu o mare încărcătură istorică, dar şi sentimentală:poştalionul cu care Principele Carol venise în 1866 în România, automobilul cu numărul 30 pe care Regele Ferdinand l-a folosit pe frontul Primului Război Mondial şi avionul cu care Regele Carol al II-lea a sosit în ţară, în iunie 1930.

Alături de pavilioanele de expunere şi programul aşteptat cu nerăbdare de către toţi românii, cea de-a doua ediţie a „Lunii Bucureştiului” a fost marcată de un eveniment de o amplitudine uriaşă:sub auspiciile Fundaţiilor Culturale Regale şi a Regelui Carol al II-lea a fost inaugurată expoziţia Satului Românesc, cea care avea să rămână până în zilele noastre, Muzeul Satului. Se dorea crearea unui sat autentic românesc, iar pentru început au fost aduse 29 de gospodării, o biserică din lemn, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cârciumă, şase fântâni şi câteva troiţe. Dimitrie Gusti, cel sub bagheta căruia a avut loc magia naşterii unui muzeu închinat esenţei româneşti, şi care a dorit ca Bucureştiul să aibă parte cât de puţin de eternitatea născută la sat, şi-ar fi sintetizat gândurile în versurile lui Marin Sorescu:„Vizitatori, /Nu atingeți sărăcia și tristețea/ Aflate-n muzeu. /Sunt exponate originale, / Ieșite din mâna, din sufletul și din rărunchii acestui popor/ Într-o clipă de încordare și spontaneitate / Care a durat 2000 de ani.”