Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!

La 26 aprilie 1964, „Scânteia” publica "Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale", rămasă în memoria colectivă a românilor drept prima lovitură dată Moscovei după instalarea comuniştilor la conducerea României, în martie 1945. Gheorghe Gheorghiu-Dej, „copilul rebel al Europei de Est”(Georges Haupte), devenea iniţiatorul naţional-comunismului în Republica Populară Română – o strategie care promitea să asigure independenţa românilor în „lagărul socialist”. Politica de autonomie faţă de Uniunea Sovietică, adoptată de PMR începând cu sfârşitul anilor ’50, nu a dus, însă, la o liberalizare a regimului, ci doar la o „luminare” a stalinismului, experimentat cu succes de conducerea politică a vremii.

Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea anunţată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în Partidul Muncitoresc Român (PMR) şi începutul unui proces de ieşire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la Bucureşti a înţeles că menţinerea dogmei staliniste în RPR (şi, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanţare treptată de Kremlin. Preluând exemplul lui Hruşciov, care câştigase deja simpatia comunităţii internaţionale prin „procesul” intentat stalinismului, conducerea română şi-a îndreptat critica asupra troikăi – deja condamnate – Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Cei trei, singurii adevăraţi stalinişti, erau vinovaţi – susţinea Dej – de instituirea unui regim de teroare în statul român şi de concentrarea în mâinile lor a unei puteri abuzive folosite împotriva partidului şi a populaţiei. Înlăturaţi încă din 1952 (în cadrul Plenarei Comitetului Central al PMR din 29 februarie-1 martie 1952), triada Pauker-Luca-Georgescu se făcea răspunzătoare (în decurs de doar patru ani!) deopotrivă pentru nerespectarea ordinii dictate de Stalin, şi, în acelaşi timp, pentru respectarea ei.

O destalinizare stalinistă?

Însufleţiţi de discursul epigonilor sovietici, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au încercat să se plaseze în rolul „opoziţiei democratice”, adepte a conducerii colective în cadrul PMR, acuzându-l pe Gheorghiu-Dej că a permis şi a încurajat represiunea populaţiei:„Organele Ministerului Afacerilor Interne s-au sustras controlului de partid, negând rolul conducător al partidului (...) Am fost foarte mult impresionat, continua Miron Constantinescu, când am aflat de la tovarăşul Dej despre schingiuirile care au avut loc în închisori şi m-am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Mă întreb:cum a fost posibil că tov. Gheorghiu-Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?”[1]

În lipsa unei susţineri din partea membrilor partidului, „disidenţa” celor doi a devenit în scurt timp un nou instrument al liderului PMR folosit pentru întărirea poziţiei sale în partid. Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu se vor alătura în scurt timp, galeriei anti-eroilor promovată de Dej prin propria sa variantă asupra istoriei oficiale a Partidului Muncitoresc Român (expusă la Plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961):„Grupul fracţionist antipartinic Pauker-Luca, căruia i s-a alăturat ulterior Teohari Georgescu, sprijinit activ de către Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, a promovat cultul personalităţii lui Stalin pe scară largă şi a încercat sistematic să introducă în viaţa de partid şi de stat metode şi practici străine de leninism, ce au provocat acest cult. Activitatea acestui grup fracţionist antipartinic s-a caracterizat prin încălcarea normelor leniniste ale vieţii de partid, a principiului muncii colective în organele de conducere, prin sfidarea regulilor democratice ale construcţiei de partid şi de stat, prin crearea unei atmosfere de neîncredere şi suspiciune împotriva unor cadre valoroase de partid şi de stat, prin intimidarea şi persecutarea lor, prin abuz de putere şi prin încălcarea legalităţii socialiste.”[2]

„Noi nu avem pe cine reabilita!”

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a susţinut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hruşciov într-o şedinţă secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3.000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facţiunii staliniste. Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susţinea liderul de la Bucureşti, convins fiind că „raportul secret al lui Hruşciov a fost o greşeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”[3].Discursul lui Gheorghiu-Dej avea să traseze liniile directoare ale politicii viitoare ale PMR:nu numai că acesta nu trebuia să urmeze calea Moscovei în privinţa destalinizării, ci partidul trebuia să accepte controlul tot mai pronunţat al liderului său, în defavoarea întâietăţii asumate a URSS. „Destalinizarea” promisă de Hruşciov, în vederea îmbunătăţirii relaţiei cu Vestul şi pentru asigurarea securităţii în cadrul blocului sovietic, se transforma, la Bucureşti, într-o „desatelizare” necesară menţinerii unui regim stalinist. Nu modelul sovietic se dorea a fi înlăturat, ci tocmai valul de liberalizare anunţat la Moscova, care ameninţa liniştea Imperiului.

Revoltă în Imperiu

Pentru conducerea de la Bucureşti, revoltele din Ungaria şi Polonia din 1956 erau exact rezultatul previzibil al politicii de destalinizare, combătute de Dej. Efectele protestelor de la Budapesta s-au făcut rapid simţite şi pe teritoriul românesc, minoritatea maghiară fiind prima care a preluat ideile revoluţionare. Demonstraţiile populare din 27 octombrie 1956 din Capitală şi din marile oraşe ale României l-au determinat pe Gheorghiu-Dej să ia măsuri imediate, astfel încât la 30 octombrie a fost înfiinţat Comandamentul General (alcătuit din Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan, sub conducerea lui Emil Bodnăraş), pentru a asigura „coordonarea şi extinderea activităţii serviciilor de informaţii ale statului în vederea unei permanente cunoaşteri a acţiunilor subversive, a stării de spirit în Forţele Armate, trupele MAI, aparatul Securităţii de Stat, aparatul transporturilor rutiere, navale şi telecomunicaţii (...) şi reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat.”[4]În aceeaşi zi, mişcările studenţeşti şi muncitoreşti de la Timişoara şi Iaşi aveau să fie puse sub tăcere prin instituirea unei conduceri militare. Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la CAER (1955-1966), îşi aminteşte că în acea perioadă Dej „a fost foarte panicat. Îi era frică pentru situaţia din Ardeal. Îi era frică de solidarizarea ungurilor din Ardeal cu cei din Ungaria şi că aceasta ne va crea greutăţi.”[5]

Prin afirmarea sprijinului faţă de Moscova în urma intervenţiei militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să îşi demonstreze fidelitatea faţă de URSS, o tactică prin care câştiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securităţi), cât şi posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic. De altfel, manifestaţiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăşi supravieţuirea regimului de la Bucureşti. În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraş şi Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui Iános Kádár[6]), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din braţele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relaţiile noastre cu sovieticii suntem pierduţi”. În viziunea lui Dej, distanţarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia:„nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt.”[7]

Bucureşti, aeroportul Băneasa, iunie 1960:plecarea delegaţiei P.C.U.S., care a participat la lucrările celui de al VIII-lea Congres al P.C.R. În prim-plan, Gheorghiu Dej cu Nikita Hruşciov

Dorinţa lui Hruşciov de promovare a „coexistenţei paşnice” cu Occidentul, care i-ar fi permis orientarea eforturilor către dezvoltarea economică a URSS, a dus la adoptarea unei măsuri menite să convingă statele vestice de intenţiile sale binevoitoare:începerea unui proces de retragere a militarilor sovietici din Europa de Est. Dispunerea retragerii trupelor sovietice din România de către membrii Pactului de la Varşovia (24 mai 1958) nu se împotrivea intereselor de securitate ale URSS, ci răspundea obiectivelor de politică externă ale lui Dej. În pofida adoptării unei strategii naţionale în relaţia cu URSS-ul, Dej avea să-şi confirme preferinţa pentru modelul stalinist de impunere a autorităţii. Considerând că românii au văzut în plecarea trupelor Armatei Roşii un semnal al liberalizării pe plan intern, liderii PMR au hotărât să înceapă, în acelaşi an, un nou val de epurări. Potrivit documentelor oficiale, numărul deţinuţilor politici condamnaţi la muncă silnică în lagărele din Delta Dunării a crescut cu peste 14.000, în ianuarie 1960 ajungându-se la cifra de 17. 613 persoane acuzate de „uneltire contra orânduirii sociale”.

Rezistenţa economică

Primul pas al României către câştigarea „independenţei” în relaţia cu Moscova a fost refuzul de a accepta rolul de „grânar” al ţărilor puternic industrializate din blocul sovietic, precum Cehoslovacia şi Germania de Est. Noua politică economică planificată la Bucureşti urmărea, prin adoptarea unui plan pe termen lung, industrializarea ţării, care ar fi permis o dezvoltare economică rapidă (în acest sens s-a decis construirea combinatului siderurgic de la Galaţi, hotărâtă la Congresul al III-lea al PMR 20-28 iunie 1960). Dej spera să câştige popularitate atât pe plan extern, în vederea încheierii unor acorduri comerciale cu statele occidentale, cât şi pe plan intern, sprijinul maselor fiind necesar în eventualitatea unui conflict cu puterea sovietică. Susţinerea poziţiei sovietice în disputa cu Albania a dovedit că Dej îşi urmărea cu răbdare propriile interese, jucând în acelaşi timp rolul de aliat supus al Moscovei. Viclenia trebuia să îl ferească de o soartă asemănătoare cu cea a lui Nagy.

Planificarea supranaţională şi specializarea economiilor ţărilor Europei de Est, propuse de Hruşciov membrilor CAER la Moscova (1961), a provocat vii nemulţumiri la Bucureşti, unde conducerea română vedea ameninţat planul său de industrializare. Oficialii români puteau profita de faptul că atenţia sovieticilor era îndreptată acum către rezolvarea noilor crize apărute în relaţia cu SUA (construirea Zidului Berlinului şi criza rachetelor cubaneze), precum şi în cea cu China. Astfel încât, în cadrul şedinţei CAER din februarie 1963, delegatul român Alexandru Bârlădeanu a sfidat statutul hegemonic al Uniunii Sovietice, susţinând opoziţia României faţă de planificarea specializată sovietică. În acelaşi an, în timpul unei întâlniri româno-sovietice la Moscova, Bârlădeanu a ridicat problema „spolierii economiei naţionale prin Sovrom-uri”. Sporirea presiunilor din partea URSS prin publicarea, în februarie 1964, a Planului Valev l-a determinat pe Dej să accelereze paşii către „independenţă”. Totodată, introducerea unor măsuri care alimentau rusofobia românilor, precum închiderea editurii Cartea Rusă şi a Institutului „Maxim Gorki” sau renunţarea la obligativitatea studierii limbii ruse în şcoli au reprezentat doar începutul ieşirii României de sub dominaţia sovietică.

„Deviaţia” română – o palmă dată Moscovei?

Îndepărtarea de Moscova şi decizia României de a opta pentru calea naţională către desăvârşirea comunismului au fost oficializate la 26 aprilie 1964, prin publicarea de către organul de presă al PMR, „Scânteia”, a Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale[8].

Textul, deşi nu se abătea de la dogma marxist-leninistă (probabil, data adoptării, 22 aprilie, nu a fost întâmplătoare, având în vedere că în aceeaşi zi era sărbătorită cea de-a 94-a aniversare a lui Lenin), afirma cu tărie necesitatea suveranităţii naţionale a ţărilor din lagărul socialist, precum şi independenţa partidelor comuniste în relaţia acestora cu URSS:„Nu există şi nu poate exista un partid «părinte» şi un «partid-fiu», partide «superioare»şi partide «subordonate», dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti egale în drepturi;niciun partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale”.

Cu aceeaşi fermitate, conducerea de la Bucureşti denunţa „ideea organului unic de planificare, comun pentru toate ţările din CAER”, considerând că „suveranitatea statului socialist presupune ca el să deţină în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale.” În contextul extrem de favorabil produs de conflictul sino-sovietic, Declaraţiasusţinea coexistenţa paşnică în interiorul blocului sovietic, dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi coeziunea unei comunităţi de state independente drept o condiţie pentru „triumful cauzei socialiste” în faţa celei imperialist-capitaliste:„Promovând pe arena internaţională un sistem de relaţii calitativ nou, fără precedent în istorie, partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste au aşezat la baza acestor relaţii principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, într-ajutorării tovărăşeşti, neamestecului în treburile interne, respectării integrităţii teritoriale, principiile internaţionalismului socialist”.

Încununarea politicii de autonomie adoptate de echipa lui Dej a avut loc la puţin timp după elaborarea „Declaraţiei de independenţă”, o dată cu decretele de eliberare a deţinuţilor politici, o decizie prin care Gheorghiu-Dej îşi îndeplinea două preţioase obiective:convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internaţională şi câştiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului. „Amnistierea deţinuţilor politici –avea să-şi amintească mai târziu fostul ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu– s-a făcut din 1962 până în 1964 în mai multe tranşe şi a întâmpinat opoziţia unor membri din conducerea partidului. Era, de fapt, o măsură politică în consens cu «reabilitările» victimelor stalinismului din celelalte ţări. Numai că Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aş vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenţii deoarece şi-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri şi cu un prestigiu crescut pe plan extern şi cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase.”[9]Prin decretele 176, 310 şi 411 din aprilie-iulie 1964, au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane).

 „Declaraţia de independenţă” din aprilie 1964 le-a creat românilor iluzia că, măcar pentru un timp, lumina nu avea să mai vină de la Răsărit. Într-adevăr, la 26 aprilie 1964 (ziua publicării Declaraţiei), buletinul meteo din „Scânteia” anunţa o „vreme relativ rece şi uşor instabilă, mai ales la începutul intervalului”.

"Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964

Suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale. (...) Conducerea economiei naţionale în ansamblu nu este posibilă dacă problemele conducerii unor ramuri sau întreprinderi sunt scoase din competenţa partidului şi guvernului ţării respective şi trecute unor organe extrastatale.

Republica Populară Română promovează o politică de dezvoltare a legăturilor de prietenie şi colaborare frăţească cu toate ţările socialiste, de întărire continuă a unităţii la­gărului socialist, de solidaritate şi sprijinire hotărâtă a miş­cării de eliberare a popoarelor, de dezvoltare a relaţiilor de colaborare cu ţările cu altă orânduire social-politică, pe baza principiilor coexistenţei paşnice.

Progresul economic şi tehnico-ştiinţific al ţărilor socia­liste se sprijină totodată pe relaţiile de colaborare şi întrajutorare statornicite între ele. Aceste relaţii rodnice au cunoscut şi cunosc o continuă dezvoltare; ele şi-au dovedit eficacitatea aducând o contribuţie de o deosebită însemnătate la succesele repurtate de ţările socialiste. În vederea deplinei folosiri a avantajelor acestor relaţii a fost constituit Consiliul de Ajutor Economic Reciproc care, potrivit statutului său, are ca scop să contribuie, prin unirea şi coordonarea eforturilor, la dezvoltarea eco­nomiei naţionale, la accelerarea progresului economic şi tehnic, la ridicarea nivelului de industrializare al ţărilor mai puţin dezvoltate, la creşterea continuă a productivi­tăţii muncii şi la ridicarea neîncetată a bunăstării po­poarelor ţărilor membre.

Colaborarea în cadrul CAER se desfăşoară potrivit principiilor egalităţii depline în drepturi, respectării suveranităţii şi intereselor naţionale, avantajului reciproc şi întrajutorării tovărăşeşti. În ce priveşte metoda colaborării economice, ţările socialiste membre ale CAER au stabilit că mijlocul principal de înfăptuire a diviziunii internaţionale socia­liste a muncii, forma principală de colaborare între econo­miile lor naţionale este coordonarea planurilor pe baza înţelegerilor bi şi multilaterale.

Pe parcursul dezvoltării relaţiilor de colaborare între ţările socialiste membre ale C.A.E.R. s-au preconizat forme şi măsuri ca planul unic şi organul unic de plani­ficare, comun pentru toate ţările membre, uniunile inter­statale tehnico-productive de ramură, întreprinderile proprietate comună a mai multor ţări, complexele econo­mice interstatale etc. Partidul nostru şi-a exprimat cu toată claritatea punc­tul său de vedere, arătând că, întrucât esenţa măsurilor preconizate constă în trecerea unor funcţii de conducere economică din competenţa statului respectiv în atribuţiile unor organe sau organisme suprastatale, ele nu sunt corespunzătoare principiilor care stau la baza relaţiilor dintre ţările socialiste.

Imagine din timpul revoluţiei maghiare din 1956, după intrarea tancurilor sovietice în Budapesta

Ideea organului unic de planificare, comun pentru toate ţările din C.A.E.R., comportă implicaţii economice şi politice dintre cele mai serioase. Conducerea planificată a economiei naţionale este unul din atributele fundamen­tale, esenţiale şi inalienabile ale suveranităţii statului socialist – planul de stat fiind principalul instrument prin care acesta îşi realizează obiectivele sale politice şi social-economice, stabileşte direcţiile şi ritmul de dez­voltare a economiei naţionale, proporţiile ei fundamentale, acumulările, măsurile pentru ridicarea nivelului de trai material şi cultural al poporului. Suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale. Trecerea unor asemenea pârghii în competenţa unor organe suprastatale sau extrastatale ar transforma suveranitatea într-o noţiune lipsită de conţinut. Conducerea economiei naţionale în ansamblu nu este posibilă dacă problemele conducerii unor ramuri sau întreprinderi sunt scoase din competenţa partidului şi guvernului ţării respective şi trecute unor organe extrastatale.

Promovând pe arena internaţională un sistem de relaţii calitativ nou, fără precedent în istorie, partidele comu­niste şi muncitoreşti din ţările socialiste au aşezat la baza acestor relaţii principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, întrajutorării tovărăşeşti, neamestecului în treburile in­terne, respectării integrităţii teritoriale, principiile inter­naţionalismului socialist.

Militând pentru promo­varea unor relaţii economice normale, reciproc avanta­joase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări, Republica Populară Română, ca şi celelalte state socia­liste, îşi dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială.

Provoacă o mare îngrijorare faptul că actualele diver­genţe şi polemica publică tot mai ascuţită din mişcarea co­munistă şi muncitorească internaţională se răsfrâng în do­meniul relaţiilor dintre ţările lagărului socialist. Sunt afectate relaţiile economice, se reduc schimburile co­merciale, se înrăutăţesc relaţiile politice reciproce, se creează o atmosferă de neîncredere şi tensiune între ţările respective, ceea ce slăbeşte unitatea şi forţa între­gului sistem mondial socialist.

Încă în ultima perioadă de existenţă a Cominternului, devenise clar că rezolvarea problemelor mişcării munci­toreşti, dintr-o ţară sau alta, de către un centru inter­naţional nu mai corespundea stadiului de dezvoltare a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale. Metodele greşite, amestecul în treburile interne ale partidelor co­muniste au mers până la înlăturarea şi schimbarea unor cadre din conducerea de partid şi chiar a unor Comitete Centrale în întregul lor, la impunerea din afară a unor conducători, la reprimarea unor cadre valoroase de con­ducere din diferite partide, la blamarea şi chiar dizol­varea unor partide comuniste.

Partidul nostru a trecut şi el, în acea perioadă, prin grele încercări. Amestecul în treburile sale interne a adus daune din cele mai serioase liniei partidului, po­liticii sale de cadre şi muncii organizatorice, legăturilor partidului cu masele.

Partidul nostru a considerat justă analiza critică fă­cută de Congresul al XX-lea al P.C.U.S. cultului perso­nalităţii, dând o înaltă apreciere acestei analize, cât şi sublinierii de către congres a necesităţii de a se aplica cu cea mai mare consecvenţă normele leniniste în viaţa de partid şi în mişcarea comunistă mondială. Nu există şi nu poate exista un partid «părinte» şi un «partid-fiu», partide «superioare» şi partide «sub­ordonate», dar există marea familie a partidelor comu­niste şi muncitoreşti egale în drepturi; nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale.

Întreaga experienţă a mişcării comuniste arată ce rol hotărâtor are aplicarea normelor leniniste în activi­tatea partidelor şi în relaţiile dintre ele, precum şi din­tre ţările socialiste.Respectarea strictă a principiului potrivit căruia toate partidele marxist-leniniste sunt egale în drepturi, a ne­amestecului în treburile interne ale altor partide, a drep­tului exclusiv al fiecărui partid de a-şi rezolva proble­mele politice şi organizatorice, de a-şi desemna condu­cerea, de a-şi orienta membrii asupra problemelor po­liticii interne şi internaţionale, reprezintă condiţia esen­ţială pentru soluţionarea justă a problemelor divergente, ca şi a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comună.

Raportul şi dispozitivul forţelor de clasă dintr-o ţară sau alta, deplasările de forţe şi evoluţia stării de spirit a maselor, particularităţile condiţiilor politice interne şi internaţionale ale unei ţări nu pot fi de nimeni cunoscute mai temeinic şi mai profund decât de partidul comunist din ţara respectivă. Este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi elabora, de sine stătător, linia politică, obiectivele concrete, căile şi metodele atingerii acestora, aplicând creator adevărurile generale ale marxism-leninismului şi concluziile pe care le desprinde din studierea atentă a experienţei celorlalte partide comuniste şi mun­citoreşti.

Nu există şi nu poate exista un partid „părinte"' şi un „partid-fiu", partide „superioare" şi partide „sub­ordonate", dar există marea familie a partidelor comu­niste şi muncitoreşti egale în drepturi ; nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale. Fiecare partid îşi aduce contribuţia la dezvoltarea tezaurului comun al învăţăturii marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru cu­cerirea puterii şi construirea societăţii socialiste. (...)

Niciunui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul conducerii de partid dintr-o ţară sau alta, şi cu atât mai mult nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea conducerii unui partid. Aprecierile şi mani­festările lipsite de respect faţă de un partid comunist şi de conducerea acestuia pot fi interpretate pe drept cuvânt ca lipsă de respect faţă de clasa muncitoare, de poporul care acordă încredere partidului şi conducerii partidului comu­nist din ţara sa, iar aceasta agravează şi mai mult relaţiile între partide, între state socialiste, afectează prietenia popoarelor respective. (...)

CC. al P.M.R. îşi reafirmă convingerea că deasupra ori­căror divergenţe stă ceea ce este comun partidelor comu­niste şi muncitoreşti; ceea ce le uneşte reprezintă esen­ţialul şi este infinit mai puternic decât orice deosebiri de vederi. Ne unesc ţelurile comune ale cuceririi puterii de către clasa muncitoare, ale victoriei socialismului şi comu­nismului în întreaga lume. (...)”

22 aprilie 1964

COMITETUL CENTRAL

AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÂN”

Note

[1]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2002, p. 457

[2]Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005, p. 211

[3]Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, 1992, p. 95-96

[4]Florin Constantiniu, op. cit., p. 459

[5]Lavinia Betea,  Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 132

[6]La 23 noiembrie, Imre Nagy, conducătorul revoluţiei maghiare, şi apropiaţii săi au fost aduşi cu avionul la Bucureşti şi plasaţi, sub pază sovietică, într-o locuinţă conspirativă a Securităţii din Bucureşti, unde au fost supuşi interogatoriilor agenţilor NKVD. Imre Nagy a fost executat la 16 iunie 1958, în urma unui proces secret.

[7]Silviu Brucan, op. cit., p. 72-74

[8]Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionaleîn „Scânteia”, An XXXIII, Nr. 6239, Duminică 26 aprilie 1964,  p. 1-3

[9]Lavinia Betea, Convorbiri neterminate:Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Polirom, 2001, p. 102