Lui Sadoveanu nu-i plăceau romanele polițiste
1. Jurnalul lui Stendhal surprinde diferența dintre poet și omul simplu în capacitatea poetului de a simţi puternic, de a adînci impresii rămase la suprafaţă în cazul omului simplu. E întotdeauna punctul de plecare al literaturii:
„Mai presus de orice, poetul trebuie să fi simţit un număr imens de emoţii, de la cele mai violente, groaza de a vedea un strigăt, până la cele mai suave, foşnetul unei adieri printre frunze.”
2. Pe prima pagină a Scînteii din 14 martie 1946, dreapta sus, la loc de cinste descopăr o tabletă semnată de Mihail Sadoveanu sub titlul Toate-se vechi. Chiar din primele rînduri marele scriitor își dezvăluie ostilitatea sa față de romanele polițiste:
„Unii citesc romane polițiste. Am încercat și eu asta; vă-ncredințez că doctoria nu face două parale, ca și sticlele de siropuri contra tusei pe care ți le vînd scump farmaciștii . Înaintea siropului, tușeai – nu tușeai; dar după sirop vine adevărata tusă. Citind elucubrații care de care mai neverosimile, ajunge să dorești cu disperare o realitate: anume să vezi pe autor ca să tragi în el cu pistolul.”
Sîntem în martie 1946. Înainte de suspendarea ziarului din 30 decembrie 1937 de Guvernul Octavian Goga, Mihail Sadoveanu era trecut director politic pe frontispiciul Adevărului. Semna din cînd în cînd pe prima pagină o tabletă. De ce nu semnează și acum în Adevărul?Foarte simplu. Adevărul nu apărea în martie 1946. Avea să apară peste o lună, în 13 aprilie 1946, sub semnul unor măsuri așa zis democratice luate de Guvernul Groza în îndeplinirea deciziilor adoptate pentru România de Sesiunea de la Moscova a Conferinței miniștrilor de Externe ai URSS, SUA și Marii Britanii (16-26 decembrie 1945). Cum printre măsuri fusese stabilită ținerea de alegeri parlamentare, apariția unui ziar independent voia să arate Occidentului că-n România există libertatea Presei.
Ziarul reapare cu un text pe manșetă menit a reaminti că din cele mai vechi timpuri Adevărul a militat pentru relații normale cu Uniunea Sovietică:
„Am stăruit de trei ani încoace, ca guvernele noastre să caute o înţelegere cu Rusia Sovietică. A susţinut nevoia unei asemenea înţelegeri cu argumente democratice. Am socotit că liniştea şi frica nu pot fi definitiv asigurate, câtă vreme sîntem într-o tensiune cu marele nostru vecin del a răsărit. I-am socotit mai ales că dacă nu ne înţelegem cu dînsul, vina e mai mult a noastră. («ADEVERUL» din 13 iulie 1924)”
Cu toate aceste jurăminte de iubire făcute de ziar Marii Prietene de la Răsărit, Mihail Sadoveanu nu va reveni la Adevărul. A preferat să scrie mai departe la Scînteia.Ostilitatea față de romanele polițiste are aici motive intelectuale. Scriitorul e un om de cultură. Literatura polițistă, literatură de consum inferior, îi provoacă dispreț.
Cîțiva ani mai tîrziu, în 1948, Mihail Sadoveanu își mărturisește din nou ostilitatea față de literatura polițistă. De data asta motivul e politic:
„La atîtea literaturi diversioniste, menite să îngreuieze oamenilor înțelegerea adevăratelor cauze ale crizelor, șomajului, sărăciei și războaielor și să le abată atenția de la asprele probleme politice și sociale, s-a adăugat stupefiantul romanelor polițiste în care cum spune foarte just Gorki – se povesteşte cum detectivii, care păzesc avutul tîlharilor în stil mare și al organizatorilor de asasinate în masă, prind hoți și asasini mărunți.”
