Locotenenţa Domnească, moment cheie în istoria modernă a României

În vara anului 1864, influenţa şi coeziunea monstruoasei coaliţii slăbise foarte mult, dar în lunile următoare ea s-a revigorat treptat, mai ales după ce Mihail Kogălniceanu a fost silit să demisioneze în ianuarie 1865[1]. Moşierimea conservatoare, lovită prin aplicarea reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult spre monstruoasa coaliţie, care dădea semne de revenire[2]. Neînţelegerile dintre liberalii moderaţi şi liberalii-democraţi au dus, apoi, în vara anului 1865, la slăbirea poziţiei domnitorului şi în rândurile burgheziei[3].

Opoziţia iniţiase un ziar clandestin ”Clopotul”, iar conspiratorii se întâlneau în Pasajul Român, la doi paşi de palat[4]. Liderii complotiştilor au atras de partea lor ofiţeri precum colonelul Nicolae Haralambie, comandantul unui regiment de artilerie, care a fost convins să participe la complot robit pentru pasiunea pentru o femeie din aristocraţie.[5]Alexandru Candiano Popescu, unul dintre ofiţerii din conjuraţie, a făcut legătura între maiorul Lecca şi colonelul Haralambie[6]. Fără implicarea grupului de ofiţeri, reuşita complotului ar fi fost îndoielnică, deoarece aceştia urmau să realizeze răsturnarea.

În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice[7]. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea „angajamentul” pe care şi-l luase la înscăunare, cu privire la retragerea sa. În ziua următoare, fostul domnitor avea să îi scrie generalului Nicolae Golescu că numai un principe străin, poate da României un viitor mai bun.

Locotenenţa domnească

A.Numirea guvernului Ion Ghica.

Locotenenţa Domnească din 1866 a fost un organism politico-administrativ menit să ocupe tronul României în mod provizoriu. S-a constituit la 11 februarie 1866ca urmare a abdicării forţate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiind alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi Nicolae Haralambie.

Preşedenţia guvernului i-a fost încredinţată lui Ion Ghica, un liberal moderat care îşi asuma şi funcţia de ministru de externe. În componenţa guvernului intrau radicalul C.A.Rosetti, conservatorul moderat Dimitrie Ghica, maiorul Dimitrie Lecca în calitate de ministru al războiului, Ioan C. Cantacuzino şi Petre Mavrogheni şi liberalul moderat D.A.Sturdza[8].

Camerele legislative convocate de primul ministru într-o şedinţă extraordinară, la 11/23 februarie 1866 l-au ales pe Filip de Flandra ca domnitor al României. Filip de Flandra află de proclamarea sa ca domnitor numai după ce evenimentul avuse loc;în consecinţă, chiar a doua zi, a comunicat refuzul său de la Londra[9]. Ca urmare a refuzării tronului României de către Filip, la 30 martie 1866 Locotenenţa Domnească, împreună cu guvernul Ion Ghica, a emis un decret privind organizarea unui plebiscit pentru aducerea la tron a prinţului Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen[10].

Datorită încercărilor evidente de negare şi nerecunoaştere a măsurilor întreprinse de Locotenenţa Domnească, ca putere executivă provizorie, Adunarea Electivă, devenită mai apoi Adunarea Constituantă, a fost desfiinţată, organizându-se alegeri în perioada 9-17 aprilie 1866[11]. I.C.Brătianu, personaj ce purta într-o oarecare măsură o răspundere prin rolul pe care îl avuse în pregătirea externă a răsturnării lui Alexandru Ioan Cuza, prin nepregătirea candidatului, ce a fost proclamat la 11/23 februarie 1866, s-a implicat deosebit de activ în această acţiune, împreună cu Ion Bălăceanu, noul diplomat al ţării la Paris.

B. Organizarea Plebiscitului pentru înscăunarea lui Carol I.

În urma aprobărilor din ţară a demersului său, Brătianu s-a deplasat la Düsseldorf, unde a fost primit în audienţă la 19/31 martie 1866 de Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl doritului candidat[12]. Mai apoi au avut o întrevedere și cu tânărul prinţ. Acesta nu a dat un răspuns categoric, dar s-a arătat evident impresionat de oferta ce i se prezenta.

La 30 martie/ 11 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească vestea printr-o proclamaţie noua candidatură şi supunerea ei unui plebiscit. Plebiscitul a fost organizat la 2/14-8/20 aprilie 1866, iar cetăţenii ţării erau chemaţi să se pronunţe cu privire la aducerea lui Carol ca domnitor al României. Un complot separatist în care au fost implicaţi Nicolae Rosetti, Roznoveanu, cnezul Constantin Moruzi şi mitropolitul Calinic Miclescu, întemeiat pe o mişcare de stradă desfăşurată la Iaşi[13], la 3/15 aprilie 1866, a fost înăbuşită de armată[14]. Rezultatele plebiscitului au fost favorabile înscăunării lui Carol, cu 685965 voturi da, doar 224 voturi nu şi 124837 abţineri[15].

În obţinerea consimţământului final, un rol important l-a avut şi momentul în care i s-a prezentat tânărului prinţ pe o hartă nu numai România, ci şi „ţările vecine”, Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia, cu explicaţia că sunt locuite în mare majoritate de români.

C. Măsurile Adunării Constituante şi fondarea Societăţii Literare Române.

O altă măsură importantă elaborată de guvernul Ion Ghica a reprezentat organizarea unor alegeri legislative pentru o nouă Adunarea Constituantă, care au avut loc începând cu 9/21 aprilie 1866[16]. Acestei Adunări îi revenea sarcina de a redacta cea dintâi Constituţie a României.

La 28 aprilie/10 mai 1866, Adunarea Constituantă a fost deschisă, Locotenenţa Domnească adresându-i un amplu mesaj în care s-a făcut bilanţul domniei anterioare, dezbateri privind finanţele publice, anunţându-se un buget de 222 267002, 14 lei şi un deficit previzibil de 51956065, 14 lei, la care se adăuga şi deficitul din 1865[17]. În încheiere, locotenenţii domneşti cereau Adunării să „consacre” rezultatele plebiscitului referitoare la noul principe domnitor. La 1/13 mai 1866, proiectul de Constituţie, elaborat de Consiliul de Stat, a fost înaintat Adunării, care urma să aibă şi rolul unei Constituante[18].

Redactată în scurt timp, Constituţia din 1866 avea ca model legea fundamentală a Belgiei din 1831, considerată la aceea vreme cea mai liberală din Europa[19]. Toate principiile Constituţiei belgiene se regăsesc cu mici modificări în proiectul întocmit de Consiliul de Stat, ce conţinea 8 titluri şi 114 articole. Proiectul a suferit importante modificări din partea noului domnitor, Carol, şi a comitetului delegaţilor, fiind votat numai de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866[20]. Fără a fi dizolvat, Corpul Ponderator (Senatul), nu a fost convocat pentru votarea Constituţiei, suspectat fiind de ostilitate faţă de noul regim instituit după abdicarea silită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza[21].

Sancţionată de domnitorul Carol, la 30 iunie 1866, Constituţia a fost publicată în „Monitorul Oficial” numărul 142 din 1 iulie 1866[22].

Pe plan cultural, abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza a produs fără îndoială o perturbare în viaţa politică a României, dar nu a putut zădărnici sau întârzia înfiinţarea Societăţii Literare Române[23]. Cu o zi înainte de începerea plebiscitului, printr-un decret al Locotenenţei domneşti, a fost constituită Societatea Literară Română – viitoarea Academie Română-, la propunerea lui C.A.Rosetti[24]. Secondat de directorul departamentului, V.A.Urechia, obţine de la Consiliul de Miniştrii jurnalul din 12/ 24 martie 1866, în baza căruia supune Locotenenţei Domneşti la 31 martie 1866, spre aprobare Regulamentul Societăţii Literare Române[25], cu misiunea de a întocmi Gramatica şi Dicţionarul limbii române[26]. Astfel, Societatea Literară Română cu sediul la Bucureşti se înfiinţase prin decretul Locotenenţei Domneşti din 1 aprilie 1866, redactat în temeiul motivaţiei[27]lui C.A.Rosetti. Decretul avea să fie întregit trei săptămâni mai târziu, printr-un altul, în temeiul căruia au fost numiţi, cu întâietate, membrii din afara hotarelor statului, transilvăneni, bănăţeni, bucovineni, basarabeni şi chiar macedoromâni[28].

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

[1] Dan Berindei (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.532

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4]Marin Mihalache, Cuza prinţul unirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 174

[5]Ibidem

[6]Ibidem

[7]Dan Berindei, op.cit., p. 537

[8]Ibidem, p. 553

[9]Ibidem, p. 554

[10]„Albina”, An, I, nr. 3, 8/20 aprilie 1866, p. 3.

[11]Ibidem, nr. 1, din 27 martie/ 8 aprilie 1866, p. 4

[12]Dan Berindei, op.cit, p.555

[13]Ibidem

[14]Conform unei telegrame primite în data de 16 aprilie 1866, la confruntarea de stradă din Iaşi au participat 200 de peroane, fiind declaraţi 12 morţi şi 16 răniţi.

[15]Nicolae Bocşan, Sorin Mitu, Toader Nicoară, Vasile Vese, Manual multifuncţional de istorie modernă aRomâniei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p.97.

[16]Dan Berindei, op.cit, p.558.

[17]Ibidem

[18]Ibidem

[19]Ioan Scurtu, Ion Alexandrecu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2001, p. 9.

[20]Ibidem

[21]Ibidem

[22]Ibidem

[23]Ştefan Pascu, Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înfiinţare. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, pag.53.

[24]Ibidem

[25]Dat în Bucureşti, cupindea 12 articole.

[26]„Albina”, An, I, nr. 5, 13/25 aprilie 1866, p. 4.

[27]Ibidem.Raportul Ministrului Instrucţiunilor Publice şi Culturii, nr.1890/1866